Viziunea sistemică în criminologie. Noţiuni de criminalitate. Evaluarea criminalităţii

Cercetările consacrate cauzelor criminalităţii presupun utilizarea tuturor datelor obţinute în acest domeniu. Acest fapt devine posibil datorită utilizării conceptelor operaţionale. Astfel, viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor de cauză şi condiţie care stau la baza relaţiilor dinamice subsistemice şi intersistemice.^[1]

Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic, ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi posibil perturbant.^[2]

Sistemele se caracterizează prin structură şi funcţii proprii. Structura, la rîndul ei, poate fi diacronică (reflectă geneza şi evoluţia acestora în timp) şi sincronică (reprezintă starea în care se găsesc sistemele la un moment dat, prin raportarea la anumite sisteme de referinţă). Funcţiile sistemelor reprezintă un complex de proprietăţi caracteristice, exprimînd relaţii de acţiune intersistemice şi intrasistemice.^[3]

Cauza este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt fenomen - efectul, acţionînd în circumstanţe care favorizează sau frînează producerea efectului.^[4]

La rîndul lor, circumstanţele ce reprezintă împrejurările care influenţează prin prezenţa lor cauza (o favorizează ori frînează) se numesc condiţii.

Starea, structura şi dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate şi întîmplare. Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd din natura internă a acestora, ceea ce, în condiţii constante, le determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens.

Întîmplarea constituie şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi inconsistenţă.^[5]

În condiţiile concrete de viaţă, în îmbinarea dintre necesitate şi întîmplare ponderea poate aparţine fie necesităţii, fie întîmplării. Necesitatea, derivînd din esenţă, permite configurarea modului în care trebuie să se producă un anumit fenomen, în timp ce întîmplarea exprimă modul specific în care acesta se produce. În procesul cercetării ştiinţifice se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au legături prea îndepărtate şi nesigure cu efectul pentru a fi putut exercita o influenţă semnificativă asupra producerii sale. Acestea sunt condiţiile întîmplătoare. ^[6]

În urma acestor eliminări vor rămîne sub analiză numai acele fenomene în lipsa cărora efectul nu s-ar fi putut produce. Din şirul acestora, alături de cauză, fac parte condiţiile necesare şi suficiente, precum şi condiţiile necesare. În cazul condiţiei necesare efectul nu se va produce în mod obligatoriu, întîmplarea avînd un rol important. Condiţia necesară şi suficientă, în schimb, creează posibilitatea concretă de producere a efectului, rolul întîmplării fiind redus.³

Totuşi, analiza sistemică a criminalităţii presupune desprinderea de cazul individual şi identificarea proceselor şi conjuncturilor care, prin impactul lor social şi prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se constituie în cauze şi condiţii atît necesare, cît şi suficiente producerii actului infracţional.

În continuare, în acest capitol vor fi examinate problemele de fond ale criminalităţii cu referiri speciale la: noţiunea de criminalitate, evaluarea şi trăsăturile criminalităţii.

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate.

Din acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri: ⁴

1. Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
2. Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Distingem, deci, o criminalitate în sens general de o criminalitate sau mai multe criminalităţi în sens concret.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate. Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută ^[7] şi studiată.

În unul din capitolele anterioare^[8] ne-am expus pe marginea a mai multe definiţii date criminologiei, aici încercînd să operăm cu unele concepte, de criminalitate cu conţinut mai restrîns:

• criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
• criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se referă;
• criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviştilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
• criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.^[9]

Criminalitatea este înţeleasă, mai ales în sfera statistică, operativă şi operaţională (profilaxie) în structuri şi mai restrînse, care pot coborî prin subdivizarea dimensiunilor de timp, spaţiu geografic, infracţiune sau infractor, pînă la evaluări privind aspecte din cele mai concrete, cum sunt: criminalitatea unui trimestru, sau chiar criminalitatea unei localităţi, criminalitatea unei infracţiuni (furt), criminalitatea unei vîrste.^[10]

Conceptul de criminalitate este un concept multidimensional, astfel el cunoscînd abordări diferite în literatura de specialitate. Unii autori^[11] pornesc în definirea conceptului de la ideea că, sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Problematica abordată relevă în mod convingător că, ştiinţei criminologiei îi revine sarcina studierii criminalităţii şi a consecinţelor sale. În asemenea mod, noţiunea de criminalitate este utilizată, în special, în cazurile analizei şi studierii unui mare număr de infracţiuni. Astfel, unii autori^[12] definesc criminalitatea ca reprezentînd ansamblul crimelor (infracţiunilor) săvîrşite pe teritoriul ţării într-un timp dat, ansamblu socio-uman-juridic în care crima (infracţiunea), crimele (infracţiunile) şi infracţionalitatea de orice fel, constituie elemente, momente, aspecte particulare şi forme de manifestare a fenomenului criminalităţii societăţii contemporane.

Criminologii francezi R. Vouin şi J. Leute^[13] definesc fenomenul criminalităţii ca fiind ansamblul infracţiunilor penale de toate felurile comise într-o societate şi într-o perioadă dată.

Autorii ruşi^[14] pun accentul pe caracterul istorico-evolutiv al criminalităţii, considerînd că ea este un fenomen caracteristic pentru orice formaţiune social-economică, fiind determinat atît de cauze generale, cît şi de cauze şi condiţii concrete istorice, economice, sociale, politice, culturale etc.

Unul din eminenţii criminologi autohtoni⁴ rezumă că premisa necesară eficacităţii măsurilor de control asupra criminalităţii este rezolvarea justă a problemelor legate de cunoaşterea esenţei fenomenului de crimă, aprecierea stării şi tendinţelor criminalităţii în stat; descoperirea determinantelor fenomenului în cauză, factorilor şi împrejurărilor ce favorizează săvîrşirea infracţiunilor; pronosticarea criminalităţii şi modelarea noii realităţi sociale în coraport cu procesul economic, cultural; elaborarea concepţiei, strategiei de combatere a criminalităţii şi crearea unui sistem efectiv de combatere a infracţionismului. De aici şi apare unul din scopurile criminologiei ce ar consta în elaborarea şi propunerea măsurilor de control asupra criminalităţii în baza cunoaşterii esenţei şi manifestărilor fenomenului de crimă.

Alţi criminologi^[15] consideră că la caracterizarea fenomenului infracţional sunt deosebit de esenţiale astfel de circumstanţe care nu sunt cuprinse de componentele infracţiunilor concrete, cum sunt intensitatea criminalităţii, întinderea în spaţiu a criminalităţii, dinamica criminalităţii, structura şi caracteristica socială a criminalilor, raportul infracţiunilor săvîrşite de o singură persoană şi infracţiunile comise în grup, raportul între făptuitorii care au comis pentru prima dată infracţiuni şi recidivişti etc.

Am fi de părerea că la studiere fenomenului criminalităţii un rol deosebit îl are examinarea:

• reacţiei sociale contra criminalităţi;
• problematicii profilaxiei şi terapeuticii sociale a criminalităţii;
• metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a criminalităţii;
• apărării sociale împotriva crimei.^[16]

În teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară.

Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

• Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor) săvîrşite sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată - în caz de plîngere directă - şi este cunoscută.
• Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiţi şi cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
• Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluţionare în instanţa de judecată.

Am sesizat această formă din consideraţiunea că nu toate faptele reclamate ca infracţiuni (înregistrate şi descoperite) sunt infracţiuni ca atare:

• fapta n-a avut loc (de exemplu, s-a pretins furtul unui bun, dar care apoi se constată că nu a dispărut);
• fapta există, dar juridic nu este o infracţiune (fiind, de exemplu, o contravenţie);
• fapta nu întruneşte condiţiile unei infracţiuni - de exemplu, lipseşte vinovăţia.
• fapta este comisă de o persoană ce nu poate fi trasă la răspundere penală (de exemplu, din cauza vîrstei, iresponsabilităţii). Astfel de fapte nu se mai trimit în instanţa de judecată, fiind clasate de organele de urmărire penală.
• Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală definitivă. La rîndul ei, hotărîrea instanţei de judecată poate să fie o hotărîre de:
  1. condamnare;
  2. încetare (clasare) a procesului penal şi
  3. achitare.

Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

5) Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci, nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate, descoperite şi judecate. Într-adevăr, se săvîrşesc infracţiuni despre care nu se ia cunoştinţă şi nu se înregistrează la autorităţi. Astfel, se comit infracţiuni de avort despre care nu se află nimic. Se comit infracţiuni de pruncucidere care nu lasă nici o urmă; la fel, infracţiuni de fals (bani, acte etc.), furturi, delapidări etc., care trec neobservate. Se săvîrşesc omoruri prin împuşcare, otrăvire, spînzurare, camuflate ca sinucideri sau accidente; se săvîrşesc omoruri urmate de dispariţia cadavrului (ardere, aruncare în apă, îngropare etc.). În aceste cazuri este vorba de infractori deosebit de abili şi de temut, de "crima perfectă", adică de crima fără urme şi greu de descoperit. De aceea, mulţi din aceşti infractori există, dar rămîn necunoscuţi, nedescoperiţi; organele de urmărire penală nu reuşesc să descopere astfel de infracţiuni şi infractori. Alteori, este vorba de infracţiuni cunoscute de victime ori de martori, dar nereclamate ori nedenunţate de aceştia. Victima nu reclamă din neglijenţă ori din teamă, martorul nu denunţă din teamă, nepăsare ori voinţa de a nu se şti că a asistat la o asemenea faptă sau din comoditate (să nu fie chemat la judecată, să nu fie "deranjat" etc.). ^[17]

Această criminalitate mai este cunoscută şi sub denumirea de "cifra neagră" (dark number) a criminalităţii. S-au întreprins cercetări^[18] pentru determinarea, măcar relativă, a "cifrei negre', dar rezultatele au fost îndoielnice. Nu se ştie, de pildă, dacă această cifră este constantă, după cum nu se ştie dacă "cifra neagră" este numai în anumite sectoare; dacă ar fi aşa, dacă ar fi relativ constantă, s-ar putea totuşi trage anumite concluzii.

Unii autori^[19] consideră că este greu de aflat cifra reală a criminalităţii prin folosirea "cifrei negre". Bunăoară, este greu să se afle cifra reală medie a avorturilor, cifra reală medie a pruncuciderilor, a furturilor, a omorurilor etc. După această opinie rezultă că cifra reală în comparaţie cu cifra oficială a criminalităţii este de zece ori mai mare (de exemplu, din 100 de avorturi se descoperă numai zece).

Unii criminologi americani^[20] aduc obiecţii severe nerezolvării de către instanţe a cauzelor penale şi, mai ales, a modului de informare statistică. Ei susţin că, pornind de la poliţie, unde ajung primele sesizări şi plîngeri despre crime comise, şi pînă la instanţele superioare de judecată, datele privind criminalitatea se reduc din ce în ce, încît indicele total al criminalităţii apare mult prea redus. Astfel:

• La poliţie nu se ţine seama de toate cauzele sesizate, unele fiind considerate nesemnificative;
• în multe cauze se apreciază sumar crima respectivă şi nu se trimite în judecată;
• în cadrul aceluiaşi oficiu de poliţie aprecierile diferă;
• furturile din magazine, de exemplu şi furturile din automobile se urmăresc în proporţie de numai 27%;
• stabilirea indicelui criminalităţii sesizate şi al celei judecate se face în mod superficial, pentru care motiv nici indicele criminalităţii totale nu se poate stabili cu exactitate;
• indicele criminalităţii se stabileşte în raport cu populaţia totală a oraşului, statului, dar cifrele reprezentînd populaţia sunt instabile şi neaduse la zi etc.^[21]

La general, acestea ar fi şi problemele cu care se confruntă Republica Moldova şi alte state ex-socialiste.

La un loc cele cinci nivele ale criminalităţii constituie criminalitatea reală. Ea reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului criminal, întrucît grupează ansamblul abaterilor şi încălcărilor penale săvîrşite într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită perioadă. Chiar dacă unele crime nu sunt descoperite din diferite motive, totuşi ele au fost comise în realitate, producînd o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Toţi autorii sunt de acord că eforturile criminologiei nu se pot limita numai la investigarea criminalităţii cunoscute. Posibilităţile actuale de investigare şi prognoză pot oferi date şi mij loace de luptă eficiente împotriva fenomenului infracţional în întregul său.^[22]

Criminologia mai operează şi cu noţiunile de:

• criminalitate simplă, care include infracţiunile săvîrşite de indivizi izolaţi sau constituiţi în grupuri mici şi spontane;
• criminalitatea organizată, ce cuprinde infracţiunile comise de grupuri de infractori, caracterizaţi printr-o organizare temeinică şi un număr relativ mare de indivizi, ceea ce relevă o periculozitate socială sporită şi reclamă luarea unor măsuri adecvate de prevenire şi combatere.

În ultimele decenii criminalitatea organizată s-a extins la nivel internaţional, datorită cărui fapt a apărut şi noţiunea de criminalitate transnaţională.^[23]

În sfîrşit, din punctul de vedere al aprecierii calitative a criminalităţii distingem:

• infractori neprofesionişti (ocazionali) şi

- infractori profesionişti, care şi-au făcut din săvîrşirea infracţiunilor un mod de existenţă şi prezintă un grad ridicat de profesionalism, acţionînd fie izolat, fie în grupe, bande sau asociaţii organizate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale criminalităţii, ca: ^[24]

1. Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;
2. formele criminalităţii după făptuitori şi
3. formele criminalităţii după gravitate.

a) Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar şi coerent.

Crimele studiate corespund crimelor prevăzute de legea penală (Codul penal). Această clasificare şi sistematizare a fost efectuată de legislator cu prilejul incriminării şi sancţionării faptelor penale (infracţionale) şi sistematizării lor în Codul Penal al Republicii Moldova. Incriminarea şi sancţionarea s-a făcut după obiectul de atentare a infracţiunilor, adică după valorile sociale cărora li se aduce atingere prin săvîrşirea crimelor. După acest criteriu, crimele sunt aşezate în legea penală în cîteva grupe sau categorii, în fiecare înscriindu-se faptele ce vizează un anumit obiect; bunăoară, la grupa crimelor contra persoanei, se înscriu toate crimele ce aduc atingere acesteia, la grupa crimelor contra bunurilor sau proprietăţii, aparţin toate crimele ce vizează dreptul de proprietate şi posesia acestor bunuri etc.^[25]

În cele ce urmează, vom invoca acest sistem de crime înscris în legea penală, vom menţiona formele criminalităţii cuprinse în Codul Penal al Republicii Moldova, pentru a se cuprinde întregul domeniu al criminalităţii. ^[26]

Capitolul I: Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război (art. 135­144).

Aici se cuprind un număr de 10 tipuri (specii) de crime (genocidul, ecocidul, tratamente inumane, încălcarea dreptului umanitar internaţional, propaganda războiului ş. a.).

Unele crime contra păcii şi securităţi omenirii, în anumite condiţii - în funcţie de scop, mobil etc. - îmbracă caracterul unor crime politice sau de ideologie.

Capitolul II: Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţi persoanei (art. 145-163).

Aici există un număr de 17 tipuri de crime, ce ar putea fi repartizate în mai multe subgrupe, şi anume: a) crime contra vieţii (omor intenţionat, omor săvîrşit în stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din imprudenţă, determinarea la sinucidere); b) crime contra integrităţii corporale sau a sănătăţii (vătămarea intenţionată gravă sau medie a integrităţi corporale sau a sănătăţii, ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţi corporale sau a sănătăţii etc.); c) crime de avort (provocarea ilegală a avortului); crime ce pun în pericol sănătatea altor persoane (efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale, neacordarea de ajutor unui bolnav etc.).

Capitolul III: Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei (art. 164-169), ce cuprinde 7 tipuri de crime (răpirea unei persoane, privaţiunea ilegală de libertate etc.); crime contra demnităţii şi cinstei persoanei (munca forţată).

Capitolul IV: Infracţiunile privind viaţa sexuală (art. 171-175), care cuprind un număr de 5 crime privitoare la viaţa sexuală (violul, acţiuni violente cu caracter sexual, constrîngerea la acţiuni cu caracter sexual, raportul sexual cu o persoană care nu a atins vîrsta de 16 ani, acţiuni perverse).

Capitolul V: Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor (art. 176-185/3).

Aici se cuprind 13 tipuri de crime (încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor, încălcarea inviolabilităţii vieţii personale, violarea de domiciliu etc.).

Capitoul VI: Infracţiuni contra patrimoniului (art.186-199), cu un număr de 14 tipuri sau specii de infracţiuni, cum sunt: furtul, jaful, tîlhăria, şantajul, escrocheria, delapidarea averii străine, pungăşia etc.

Capitolul VII: Infracţiuni contra familiei şi minorilor (art. 201-209), care cuprind un număr de 8 crime, cum ar fi: incestul, traficul de copii, scoaterea ilegală a copiilor din ţară, divulgarea secretului adopţiei etc.

Capitolul VIII: Infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (art. 211-222), cu un număr de 19 tipuri de crime (transmiterea unei boli venerice, contaminarea cu maladia SIDA, proxenetismul, profanarea mormintelor etc.).

Capitolul IX: Infracţiuni ecologice (art. 223-235). Aici se cuprind 13 tipuri de infracţiuni din domeniul ecologic, ca: încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, poluarea solului, încălcarea cerinţelor de protecţie a subsolului, poluarea apei, poluarea aerului, vînatul ilegal etc.

Capitolul X: Infracţiuni economice (art. 236-258). Aici se cuprind 25 de tipuri de infracţiuni din sfera economică, cum sunt: fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false, dobîndirea creditului prin înşelăciune, încălcarea regulilor de creditare, spălarea banilor etc.

Capitolul XI: Infracţiuni informatice si infractiuni in domeniul telecomunicatiilor (art. 259-261/1), ce conţine 10 tipuri de crime: accesul ilegal la informaţia computerizată, încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic etc.

Capitolul XII: Infracţiuni în domeniul transporturilor (art. 262-276), cuprinzînd un număr de 14 tipuri de crime, ca: încălcarea regulilor de zbor, părăsirea locului accidentului rutier, blocarea intenţionată a arterelor de transport etc.

Capitolul XIII: Infracţiuni contra securităţii publice şi a ordinii publice (art. 278-302). Aici se cuprind un număr de 32 de tipuri de crime, repartizate în două mari subgrupe, şi anume: a) crime (infracţiuni) împotriva securităţii publice (actul terorist, finanţarea terorismului, luarea de ostatici etc.) şi b) crime (infracţiuni) contra ordinii publice (huliganismul, vandalismul, organizarea cerşetoriei etc.).

Capitolul XIV: Infracţiuni contra justiţiei (art. 303-323), ce cuprinde 20 de tipuri de crime, cum sunt: amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală, falsificarea probelor, denunţarea falsa, favorizarea infracţiunii etc.

Capitolul XV: Infracţiuni săvîrşite de persoane cu funcţie de răspundere (art. 324-332), ce conţine 9 tipuri de crime, printre care: coruperea pasivă, coruperea activă, traficul de influenţă, abuzul de putere sau abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu, primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite etc.

Capitolul XVI: Infracţiuni săvîrşite de persoanele care gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale (art. 333-335), cu un număr de 3 tipuri de infracţiuni - luarea de mită, darea de mită si abuzul de serviciu.

Capitolul XVII: Infracţiuni contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat (art. 337­363). Aici se conţin 26 de tipuri de crime, printre care: trădarea de Patrie, spionajul, uzurparea puterii de stat, rebeliunea armată, trecerea ilegală a frontierei de stat etc.

Capitolul XVIII: Infracţiuni militare (ar. 364-393), unde se cuprind 30 de infracţiuni specifice domeniului activităţii militare, care ar putea fi împărţite în cîteva subgrupe: a) infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare (dezertarea, neexecutarea intenţionată a ordinului, ameninţarea militarului etc.); b) infracţiuni săvîrşite pe cîmpul de luptă (predarea de bună voie în prizonierat, predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului etc.); c) infracţiuni săvîrşite de militari şi civili pe timp de pace (eschivarea de la serviciul militar, atitudinea neglijentă faţă de serviciul militar etc.); d) infracţiuni săvîrşite de civili (art. 393). Toate aceste crime îşi au specificul lor, determinat de caracterul lor militar.

În concluzie la formele criminalităţii după valorile sociale periclitate am menţiona că, criminologia se ocupă de crimele care se săvîrşesc şi caută să explice cauzele lor şi mijloacele de combatere. Am arătat aici toate tipurile de infracţiuni prevăzute în Codul Penal al Republicii Moldova, fiindcă, în mod obişnuit, criminalitatea se crede că este formată doar din cîteva tipuri de crime mai răspîndite - omoruri, vătămări ale integrităţii corporale, furturi, jafuri, tîlhării şi alte cîteva tipuri, neglijîndu-se sistemul întins de crime şi uitîndu-se cîte feluri de valori sociale sunt ameninţate, precum şi cîte infracţiuni există, pentru moment, în Republica Moldova. Necunoaşterea de către criminologi a întregului sistem de crime dăunează cercetării ştiinţifice, restrîngînd prea mult fenomenul criminal. ^[27] Pentru studierea mai profundă a sistemului de infracţiuni am recomanda unele scheme, figuri şi tabele grafice.^[28]

b) Formele criminalităţii după făptuitori

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie penală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea, structura şi dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, şi anume:

• copilăria (0-12 ani);
• adolescenţa (12-22 ani);
• tinereţea (22-35 ani);
• vîrsta adultă (35-60/65 ani);
• vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).^[29]

Copilăria şi o bună parte a adolescenţei, în criminologie, este definită ca criminalitatea minorilor. Această formă este o parte importantă a criminalităţii generale, purtînd numele şi de criminalitate juvenilă sau delincvenţa juvenilă.^[30]

Prin criminalitatea minorilor înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite de persoanele care n- au împlinit vîrsta de 18 ani. Pînă la această vîrstă, orice persoană este considerată minoră, iar după împlinirea acestei vîrste - majoră. Conform CP al RM (art. 21 - subiectul infracţiunii), sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, in momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Persoanele fizice care au vîrsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru un grup de infracţiuni, desemnat de legislator în alin. (2) al art. 21.^[31]

În cadrul delimitării acestei vîrste, se ţine seama de datele dezvoltării biologice, psihologice şi sociologice ale individului uman. Unii autori^[32] fac distincţie în categoria minorilor în: minorul-copil (pînă la vîrsta de 11-12 ani), minorul-puber (pînă la vîrsta de 13­14 ani) şi minorul-adolescent (pînă la vîrsta de 16-17 ani).

Studiile şi cercetările criminologice arată, într-adevăr, că infracţiuni se comit de la vîrsta fragedă. Astfel, J. Leaute^[33] menţionează că la 100.000 locuitori există infractori pînă la vîrsta de 14 ani în proporţie e 3,22 %. Unii autori români^[34] arată că sunt infractori şi în vîrsta de 7-9 ani, iar infractorii între 10-14 ani sunt infractori în proporţie de 3,27%. Din punctul de vedere al legii penale, ei nu pot fi subiecţi ai infracţiunilor comise, dar li se aplică măsuri educative.

Cele mai frecvente infracţiuni comise de către minori sunt:

• furturile;
• loviri, distrugeri;
• vagabondajul şi cerşetoria (ca fapte antisociale, nu neapărat infracţiuni).

Analiza datelor statistice despre crimele săvîrşite de minori denotă o uşoară diminuare a numărului crimelor săvîrşite de aceştia, însă această constatare încă nu poate însemna o dinamică pozitivă, deoarece raportat la numărul total al crimelor pe an criminalitatea minorilor a fost în continuă creştere. Cu atît mai mult, cu cît în 22 de raioane ale republicii s-a înregistrat o majorare a criminalităţii juvenile, inclusiv în sectoarele Rîşcani şi Ciocana ale municipiului Chişinău, precum şi în municipiul Bălţi.^[35]

În Republica Moldova, pe parcursul anului 1998, la săvîrşirea infracţiunilor au fost implicaţi 2.520 de minori, ceea ce constituie 16,69% din numărul tot al de infractori, dintre care in vîrsta de 14-15 ani au fost demascaţi 894 (35,4%) infractori; între 16-17 ani - 1.626 (64,6%) infractori. În perioada analizată de către minori şi cu participarea lor au fost săvîrşite 2.261 infracţiuni, ceea ce constituie 6,24% din toate crimele înregistrate. 590 minori au fost implicaţi în săvîrşirea a 388 (4,7%) infracţiuni grave, inclusiv: 15 minori au săvîrşit 7 (1,86%) omoruri din cele 375 înregistrate; alţii 19 minori au săvîrşit 8 infracţiuni cu aplicarea leziunilor corporale grave; 45 de minori au luat parte la 16 violuri; 61 de minori au săvîrşit 32 tîlhării; 593 au săvîrşit 213 jafuri etc. Însă e foarte impunătoare cifra minorilor - 2.236 (ce constituie 7,2% din toţi infractorii demascaţi, 25,9% din infractorii demascaţi în săvîrşirea furturilor din averea personală), care au săvîrşit 1.219 sau 3,36% furturi din averea personală. În perioada analizată minorii au fost implicaţi, practic, în toată gama infracţionalităţi celei mai răspîndite pe teritoriul ţării cu excepţia unor categorii ce necesită capacitatea de subiect special. ^[36]

Criminalitatea tinerilor

În urma experienţei şi a cercetărilor criminologice, s-a constatat că între 18-21 ani, este vîrsta cea mai dificilă, vîrsta trecerii la majorat, la viaţa adultă propriu-zisă şi că un procent deosebit de mare de infractori îl oferă această categorie de vîrstă. În mod deosebit, a surprins marele număr de infractori între 18-21 ani şi apoi între 21-23 ani. S-a considerat că aceşti infractori nu pot fi asimilaţi întru totul cu adulţii, cu majorii. Unii cercetători au extins această vîrstă pînă la 25 ani şi s-a fixat expresia de "tineri adulţi", făcîndu-se cercetări speciale la criminalitea acestora.^[37]

Într-adevăr, statisticile arată că cele mai multe infracţiuni se comit între 18-25 ani. Explicaţia constă în aceea că la această vîrstă tînărul iese de sub tutela familiei, trebuie să se încadreze în activitatea profesională, să-şi întemeieze propria familie, obligaţii care la etapa actuală sunt deosebit de dificil de îndeplinit.

În Republica Moldova, pe parcursul anului 1998, în activitatea infracţională s-au încadrat 5.419 tineri în limitele vîrstei de 18-24 ani (31,6%). Pentru un cadru de vîrstă atît de restrîns este un indice foarte sporit, faţă de tot spectrul de vîrstă infracţională cuprinsă între 30 ani şi mai mult (în care s-au încadrat 6.613 infractori sau 38,5% din suma totală de infractori). Cu alte cuvinte, numărul infractorilor în vîrstă de 18-24 ani este, aproximativ, egal cu numărul infractorilor în vîrstă de la 30 ani în sus. Numărul criminalilor este în progresie de la vîrsta de 14 ani pînă la 24 ani, apoi se înregistrează o scădere neînsemnată pînă la 30 ani, nivelul, rămînînd, totuşi, ridicat. Descreşterea numărului de infractori se observă după 30 ani şi 45 ani, procesul descreşterii continuînd.^[38]

Criminalitatea adulţilor (majorilor)

Acest spectru infracţional ocupă locul cel mai întins în spaţiul criminalităţii, explicaţia constînd în totalul populaţiei de această vîrstă, care ocupă un loc mult mai întins.

În cercetările criminologice, ca şi în evidenţele statisticii penale, criminalitatea minorilor nu este examinată în general, ci pe subgrupe de vîrstă, adică criminalitatea de la 18 la 21 ani, de la 21 la 25 ani, de la 25 la 30 ani etc. O atare cercetare este justificată în sensul că, fiecare subgrupă a atins un anumit nivel de dezvoltare biologică-psihologică şi este confruntată cu exigenţe sociale similare (încadrarea în muncă, căsătorie-familie etc.).

Leaute^[39] redă următorul tabel privind condamnaţii după vîrstă:

• condamnaţi minori pînă la 14 ani - 3-4%;
• condamnaţi minori între 14-18 ani - 21%;
• condamnaţi de 18-20 ani -22,43%
• condamnaţi de 20-25 ani - 17,74%;
• condamnaţi de 26-30 ani - 19,89%;
• condamnaţi de 30-35 ani -15,78%;
• condamnaţi de 35-40 ani -12%;
• condamnaţi de 40-45 ani -12,67%;
• condamnaţi de 45-50 ani -8,99%;
• condamnaţi de 50-55 ani -6,64%;
• condamnaţi de 55-60 ani - 4,67%;
• condamnaţi de 60 ani şi mai mult - 1,89%.

La fel, infractorii adulţi "confirmaţi" sunt divizaţi în două subgrupe:

• 35-45 ani şi
• 45-55 ani.

Se constată că aceştia participă mai puţin la infracţionalitate (10%), faţă de adulţii tineri (25-35 ani), unde participarea la infracţionalitate este de aproximativ 17,74%. Aşa, la cei între 35-45 ani, procentul este de 12%, iar la cei de 45-55 ani procentul este de 7,0%.^[40]

În sfîrşit, criminalitatea vîrstnicilor apare într-un procent redus şi are forme deosebite faţă de restul criminalităţii. Aceste forme ţin de aspectul motivaţiei şi al cauzelor şi condiţiilor, ce-i determină sau favorizează la comiterea crimei.

c) Formele criminalităţii după gravitate

Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM:^[41] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

• infracţiuni uşoare - se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv. Acesta este grupul infracţional cel mai numeros. Trebuie să menţionăm însă că în unele capitole din partea specială a CP al RM nu se înscriu infracţiuni uşoare. Aşa, pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani se întîlneşte, spre exemplu, în toate componenţele de infracţiuni din Capitolul I (Partea specială) a CP al RM^[42]: "Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război"; Capitolul IV: "Infracţiuni privind viaţa sexuală".

La celelalte grupe de infracţiuni, în schimb, infracţiunile uşoare sunt foarte numeroase.

• Infracţiuni mai puţin grave - se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.

Acest grup infracţional este la fel de numeros, în unele capitole ale părţii speciale fiind cel mai răspîndit. Aşa, în Capitolul VIII al CP al RM: "Infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale" din cele 19 componenţe de infracţiuni, infracţiunile mai puţin grave sunt prezente în art. 212 alin. (II) - "Contaminarea cu boala SIDA"; art. 217 alin. (3) - "Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor lor fara scop de instrainare"; art. 218 alin.alin.(1), (3),(5) - "Prescrierea ilegală sau incalcarea regulilor de circulatie a substantelor narcotice sau psihotrope" etc.

• Infracţinui grave - se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeap sa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv. Deci, aici sunt incluse faptele penale, pedepsite de legislator cu închisoarea de la 5 la 12 ani. Multe infracţiuni grave se întîlnesc în capitolele:
• "Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei";
• "Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei";
• "Infracţiuni privind viaţa sexuală";
• "Infracţiuni contra patrimoniului" (mai bine de 50% sunt infracţiuni grave).
• Infracţiuni deosebit de grave - se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 12 ani. Acestea sunt crimele ce prejudiciază valorile fundamentale, ca omorul intenţionat (art. 145 CP al RM); traficul de fiinţe umane (art. 165 CP a RM); violul (art. 171 alin. (3) CP al RM) etc.
• Infracţiuni excepţional de grave - se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă. Odată cu abolirea pedepsei capitale în 1995, detenţia pe viaţă a devenit cea mai gravă pedeapsă în Republica Moldova. Ea se aplică pentru un cerc restrîns de infracţiuni excepţional de grave, printre care: Genocidul (art. 135 CP al RM); tratamente inumane (art. 137 alin. (3) CP al RM); planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (art. 139 alin. (2) CP al RM); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 alin.(2) CP al RM); omorul intenţionat (art. 145 CP al RM); violul (art. 171 alin. (3) CP al RM); acţiuni violente cu caracter sexual (art. 172 alin. (3) CP al RM) etc.

În practica criminologică, însă, se utilizează şi o altă clasificare^[43] a criminalităţii după gravitate:

• criminalitatea gravă,
• criminalitatea de gravitate mijlocie şi
• criminalitatea uşoară.

Această clasificare criminologică are o importanţă deosebită, deoarece este mai simplă, accesibilă şi extrem de valoroasă la analiza stării, structurii şi dinamicii criminalităţii. De exemplu, cînd crimele grave sunt frecvente, înseamnă că şi cauzele comiterii lor sunt mai puternice, şi mijloacele de combatere trebuie să fie altele. Totuşi, în problema formelor criminalităţii după gravitate, trebuie să ţinem seama de dreptul penal, avînd în vedere gravitatea crimelor stabilite prin lege, după durata sau cuantumul pedepsei.

^[1]  Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 106.

^[2] Dicţionar filosofic, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.638.

^[3] Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1995, p.178.

^[4] Hegel F., Ştiinţa logicii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 360.

^[5] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.178-179.

^[6] Ibidem.

^[7] Oancea Ion, Probleme de criminologie, Ed. ALL Educational S.A., Bucureşti, a. 1994, 1998, p.28.

^[8] Capitolul I, secţiunea I, 1.1.2., Evoluţia criminologiei, (n.a.).

^[9] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.130.

^[10]  Giurgiu Narcis, Elemente de criminologie, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p.98.

^[11]  Loghin Octavian, Curs de criminologie, Iaşi, 1974, p.25-26.

^[12]  Gheorghiu-Brădet Ion, Criminologia generală românească, Ed. Tipocart Braşovia, Braşov, 1993, p. 82.

^[13]  Vouin R., Leute J., Droit penal et criminologie, P.U.F., Paris, 1965, p.45.

^[14]  Преступность: иллюзии и реальность, Москва, Российское право, 1992, p.7-9.

^[15] Gladchi Gheorghe, Criminologie generală, Ed. Museum, Chişinău, 2001, p.121.

^[16] Ciobanu Igor, Criminologie (volumul I), Ed. Museum, Chişinău, 2003, p.10.

^[17] Oancea I., op. cit., p.42-47.

^[18] Ştefani G., Levasseur G., Jambu R., Criminologie et science penitenciaire, Dallouz, Paris, 1968, p. 51-55.

^[19] Seelig E., Traite de criminologie, P.U.F., Paris, 1956, p. 207.

^[20]  Sutherland E., Gressey D., Principes de criminologe, Ed. Cuyas, Paris, 1966, p. 33-35.

^[21]  Oanccea I., op. cit., p. 47.

^[22]  Ciobanu I., op. cit., p. 13-14.

^[23]  Ciobanu Igor, Criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în Republica Moldova, Ed. Museum, Chişinău, 2001, p. 17-22.

^[24]  Oancea I., op. cit., p.28-51.

^[25]  Ibidem, p. 30-31.

^[26] Codul Penal al Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 128-129, art. 1012 cu modificările ulterioare.

^[27] Oancea I. , op. cit., p.33-34.

^[28]A se vedea, în acest sens, Ciobanu Igor, Criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în Republica Moldova, Ed. Museum, Chişinău, 2001, p. 51-110.

^[29] Giurgiu N., op. cit., p. 185.

^[30] Tappen Paul, Juvenile Delinquency, Megraw - Hill Book Company, New York, 1947, p.5.

^[31] CP al RM, art. 21.

^[32] Oancea I., op. cit., p.36-38.

^[33] Leaute J., Criminologie et science penitentiaire, P.U.F., Paris, 1956, p. 52.

^[34]  Ştefănescu-Goangă F., Roşca Al., Cupcea S., Adaptarea socială, Cluj, 1938, p. 97.

^[35]  Ciobanu Igor, Caracteristica criminologică a delincvenţei juvenile şi a minorilor în Republica Moldova, în Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, nr. 2, Chişinău, 1999, p.74-79.

^[36] Ciobanu I., op. cit., p.80-83.

^[37]  Oancea I., op. cit., p.38.

^[38]  Ciobanu I., op. cit., p.81-82.

^[39]  Leaute J., op. cit., p.29.

^[40]  Oancea I., op. cit., p.40.

^[41]  CP al RM.

^[42]  CP al RM.

^[43] Oancea I., op. cit., p.47-51.