Din conceptul de criminalitate rezultă că acestui fenomen îi sunt specifice un şir de trăsături definitorii,[1] care îi dezvăluie etiologia lui complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor antisociale. În cele ce urmează, vom reda cîteva caractere sau trăsături specifice:
1) Caracterul social de masă prin care se înţelege un fenomen social, de o anumită frecvenţă, cu anumite forme de exprimare. Această frecvenţă poate fi exprimată prin cifre şi date, cercetate şi studiate cu ajutorul metodelor statistice şi matematice, pentru elaborarea concluziilor referitoare la starea, structura şi dinamica criminalităţii, la prognoze şi măsuri pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii la scară generală. [2]
2) Caracterul de fenomen uman complex (biologic, psihologic şi social). Necătînd la existenţa unei vaste palete de teorii, curente, şcoli şi concepţii asupra criminalităţii, majoritatea autorilor recunosc că nici una, separat, nu poate explica comportamentul criminal şi diversitatea modalităţilor de manifestare prin reducerea analizei doar la unul (sau la unii) dintre factorii de influenţare, fiind în asemenea mod necesară recunoaşterea rolului cauzal complex (de la factori generali sociali, biologici, psihologici şi pînă la particularităţi individuale). Criminologia contemporană demonstrează că, prin însăşi originile sale complexe, criminalitatea fiecărei orînduiri sociale a fost un fenomen complex atît prin origine, cît şi prin consecinţele sale. Acest caracter complex desemnează natura obiectivă a factorilor criminogeni - exogeni - endogeni; factori specifici criminalităţii reale, descoperite şi judecate. Un asemenea caracter reprezintă trăsătura definitorie a criminalităţii societăţilor anterioare, cît şi a criminalităţii societăţii contemporane. Unii autori[3] încearcă a explica fenomenul criminalităţii prin explicaţii cu caracter biologizant sau psihologizant, ceea ce nu înseamnă subestimarea caracterului complex al criminalităţii şi al influenţelor unor factori exteriori sau interiori.
3) Caracterul istorico-evolutiv este un caracter al criminalităţii strîns legat de procesul întemeierii statului şi dreptului societăţii clasice antice. Apărut în acele condiţii social-istorice, fenomenul criminalităţii a existat în societatea antică, a însoţit civilizaţiile societăţilor feudale, capitaliste şi socialiste, şi persistă în societatea contemporană, cunoscînd amplificări continue.
Fenomenul criminalităţii este determinat de factori criminogeni proprii, contradictorii, avînd pe lîngă caracterul său istoric şi un pronunţat caracter evolutiv. În mersul său istoric, continuu şi neîntrerupt, criminalitatea cunoaşte oscilaţii şi schimbări puternice. Unele forme infracţionale dispar, fiind consecinţe ale schimbărilor social-economice.
Deci, criminalitatea fiind un fenomen condiţionat istoric,[4] reflectă condiţiile social-umane în care s-au comis diverse fapte interzise prin normele unui sistem de drept penal determinat. Cunoaşterea ştiinţifică a criminalităţii implică trecerea de la analiza stării şi dinamicii acestui fenomen, la examinarea forţelor motrice care determină o anumită stare şi direcţie în evoluţia criminalităţii, a raporturilor infinit de complexe ale acesteia cu relaţiile sociale, economice, umane etc.
Starea şi dinamica criminalităţii, într-adevăr, sunt expresia unor anumite legi obiective, care acţionează în mod diferit, în condiţii diferite ale relaţiilor naţionale din fiecare stat. Ea a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premize pentru a considera că vor dispare, indiferent de orînduirile sociale care s-ar succeda.
Caracterul evolutiv al criminalităţii nu înseamnă doar o repetare istorică constantă, ascendentă sau descendentă, a fenomenului infracţional, ci producerea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului, în formele de exprimare în raport cu care trebuie căutate cauzele şi remediile. [5]
În concluzii am relata că, apărută în societatea antică, criminalitatea are un caracter evolutiv, modificabil şi variabil de la o orînduire socială la alta, [6] cît şi în cadrul aceleiaşi orînduiri sociale, atît ca specific calitativ, cît şi cantitativ-intensiv, în funcţie de evoluţia factorilor criminogeni care o determină, o menţin şi o amplifică continuu. În asemenea împrejurări se observă tendinţa de falsificare a acestei teze din partea ideologiei comuniste, care pledează pentru aşa-zisul caracter istoric de clasă al criminalităţii, în sensul apariţiei acesteia odată cu proprietatea privată, cu clasele antagoniste şi cu exploatarea omului de către om şi a dispariţiei ei în comunism, cînd vor dispare condiţiile care au generat-o. Este evident că prin prisma timpului, această teză nu rezistă criticilor, toate clasele sociale, fără excepţie, alimentînd criminalitatea cu tributul lor, indiferent de orînduirea socială şi de organizarea politică.
4) Caracterul dăunător, nociv, antisocial şi periculos se exprimă prin periculozitatea socială, infracţiunile şi infractorii prejudiciind principalele valori sociale şi individuale, ocrotite de lege. Criminalitatea este dăunătoare şi periculoasă prin consecinţele sale, prin tulburarea şi perturbarea liniştii publice, prin încălcarea simţului general de dreptate al oamenilor, care tind spre linişte şi securitate socială. Ea atentează la valorile materiale şi spirituale ale indivizilor, valori ce stau la baza existenţei societăţii.
Acest caracter profund nociv al criminalităţii rezultă din pericolul deosebit al acestui fenomen, ce constă nu numai din suma aritmetică (mecanică) a pericolului social, al fiecărei infracţiuni în parte, ci din această sumă plus gradul de pericol social (periculozitate) pe care îl constituie criminalitatea în ansamblu.
5) Caracterul variat al criminalităţii ce constă în diversitatea crimelor, în varietatea acestora în legea penală. După cum nu există două amprente digitale identice, la fel nu există două infracţiuni identice, chiar de acelaşi tip. Aşa, conceptul de criminalitate în sens juridico - penal faţă de cel de criminalitate în sens criminologic cunoaşte deosebiri principiale în planul unităţii şi omogenităţii. Clasificarea şi reunirea diverselor forme de infracţionalitate, sub acelaşi acoperămînt nu s-ar fi putut realiza decît prin raportare la legea penală.[7]
Diversitatea manifestărilor criminale creează necesitatea diversificării mijloacelor, tehnicilor şi metodelor de combatere a acestui fenomen. Nu sunt şi nici nu pot fi aceleaşi c auzele şi condiţiile care au determinat sau favorizat persoana (persoanele) la comiterea actului infracţional. Într-adevăr, pe cît de unitară şi omogenă este infracţiunea concretă, pe atît de neunitară şi diversă este criminalitatea.
6) Caracterul condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în aceea că, criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui proces cauzal; nu poate fi de natură necondiţionată.
Cu excepţia noii criminologii (teza liberului arbitru), toate celelalte curente, teorii şi şcoli existente în criminologie au acceptat caracterul cauzal, condiţionat al criminalităţii, indiferent dacă au optat pentru etiologii din cele mai diverse.[8] Desigur, examinarea fenomenului prin prisma orizontului etiologic ar permite cercetarea şi explicarea crimei şi criminalităţii, contribuind la cunoaşterea reală, veridică, esenţială a fenomenului criminalităţii, ar asigura, între altele, elaborarea metodelor şi mijloacelor de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra criminalităţii.[9]
[1] Tanoviceanu I., Criminalitatea în România după ultimele statistici, Bucureşti, 1909, p.23.
[2] Dianu Tiberiu, Note de lectură pe marginea lucrării: Studiul structurii şi dinamicii criminalităţii, de Z. Kabec, în Probleme de criminalistică şi criminologie, nr.1-2/1988.
[3] Ursa V., Criminologie, Cluj, 1986, p. 243.
[4] Dincu Aurel, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.27.
[5] Ungureanu A., op. cit., p.139.
[6] Gheorghiu-Brădet I., op. cit., p.91-92.
[7] Giurgiu N., op., cit., p. 105.
[8] Giurgiu N., op. cit., p. 106.
[9] Bulai Costică, Premisele teoretice şi metodice ale cercetării criminologice, în Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1970, p.386.