"Structura "[1] desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui element component unul faţă de altul.
Alături de starea criminalităţii, care desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii.
Criminologia foloseşte termenul de structură în sensul cel mai larg, înţelegînd felul de alcătuire, configuraţia şi aşezarea înăuntrul fenomenului criminalităţii a diferitelor sale părţi componente, precum şi relaţiile dintre ele.
Desigur, criminalitatea, ca şi alte fenomene sociale, poate fi exprimată cu ajutorul indicatorilor statistici. Studiile cu privire la starea şi dinamica delincvenţei au condus la acumularea unui volum important de date statistice, care au determinat, îndeosebi în Belgia şi Franţa, apariţia unui nou domeniu de cercetare. Aşa, în 1827 A. M. Guerry,[2] pe atunci ministru al justiţiei în Franţa, a publicat primul anuar statistico-penal. El a stabilit unele legităţi ale răspîndirii infracţiunilor pe categorii de vîrstă (25-30 ani).
Importante, în această ordine de idei, sunt şi cercetările statisticianului belgian Adolphe Quetelet:[3] "Noi putem din timp să cunoaştem cîţi oameni vor deveni ucigaşi, cîţi escroci, cîţi hoţi etc.... tot aşa cum putem aprecia rata natalităţii şi a mortalităţii. Acesta este un cont stabil, pe care noi îl achităm cu regularitate, plătind cu închisorile, lanţurile şi spînzurătorile".
Încă în 1778, J. Bentham[4] a expus presupunerea conform căreia criminalitatea trebuie să cunoască nişte legităţi fixe în planul statisticii: "O astfel de statistică poate deveni cea mai desăvîrşită metodă de asigurare a legislatorului, cu date necesare pentru a lucra. Aceste date ar putea fi o varietate a barometrului politic, putem aprecia eficacitatea legislaţiei corespunzătoare. Exact aşa, după cum cota mortalităţii vorbeşte despre sănătatea fizică a ţării, tot aşa şi statistica judiciară vorbeşte despre sănătatea morală a ei.".
Am menţionat că, criminalitatea este o configuraţie de elemente componente , însuşiri şi trăsături specifice. În secţiunea precedentă (4.1.2.) am arătat că prin starea criminalităţii, considerată drept indicator cantitativ, se înţelege nivelul criminalităţii.
Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura - pe cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative şi calitative. [5]
Structura este constituţia şi forma interioară de organizare, care reclamă o unitate a concludenţei între elementele constitutive. Cunoaşterea criminalităţii ca fenomen social trebuie să cuprindă cunoaşterea structurii ei, a părţilor componente, a categoriilor d e crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări, violuri etc. La o cercetare mai atentă, însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în anumite grupe, categorii, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime unitar şi coerent. Deci, acest indicator reflectă conţinutul interior, calitativ, al criminalităţii; c oraportul dintre grupuri sau categorii particulare de infracţiuni evaluate totalmente într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu, evidenţiate prin anumite calităţi de grup.
Descrierea structurii criminalităţi înseamnă:
- Relevarea elementelor constitutive ale acesteia în baza unor particularităţi;
- stabilirea greutăţii specifice a fiecărui element în criminalitate;
- stabilirea legăturii între elemente;
- stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul criminalităţii în general.
În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze indicatorii ce o caracterizează:
- Structura generală a criminalităţii;
- structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.);
- structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).
Destul de des structura criminalităţii este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice şi variaţionale.
Gruparea tipologică împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor calitative esenţiale.
Gruparea variaţională împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităţilor cantitative esenţiale. [6]
Aspectele juridice ale crimelor şi manifestărilor antisociale nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicare noţiunii şi structurii acestora, extinzîndu-se şi asupra găsirii unor criterii certe prin care totalitatea crimelor pot fi grupate şi clasificate, în scopul stabilirii caracteristicilor lor generale şi specifice.
O primă clasificare a crimelor se face în funcţie de obiectul acestora (unii autori utilizează conceptul unghiurilor de vedere),1 mai exact după relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită. Sub acest aspect, structura criminalităţii este compusă din:
- Unităţi de spaţiu (spre exemplu, sectoare, localităţi, raioane);
- unităţi de timp (spre exemplu, luni sau ani);
- tipuri de infracţiuni (spre exemplu, infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, infracţiuni privind viaţa sexuală etc.);
- feluri de infracţiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.).
Această clasificare, în funcţie de natura relaţiilor sociale care sunt violate, diferă considerabil de la un sistem penal la altul după importanţa şi protecţia acordată prin modelul acceptat în plan naţional diferitelor valori şi relaţii sociale. Astfel, în statele democratice tradiţionale (la care, după structura noului Cod Penal, s-a alineat şi Republica Moldova), sunt protejate, în primul rînd, valorile sociale referitoare la viaţa şi sănătatea persoanei, demnitatea şi libertatea individului, proprietatea, contractualitatea şi concurenţa loială, urmate apoi de cele care privesc statul şi instituţiile acestuia, apărarea şi siguranţa naţională etc.[7]
În schimb, în statele cu regim totalitar (cum a fost acum doua decenii şi Republica Moldova în componenţa URSS), pe primul plan sunt trecute valorile care privesc ordinea socială şi de drept, siguranţa statului şi instituţiilor acestuia, urmate apoi de cele care se referă la viaţă, sănătate, libertate şi proprietate a indivizilor.
A doua clasificare a crimelor se face în funcţie de elementele constitutive ale infracţiunii:
- După latura obiectivă (infracţiuni comise prin acţiune sau inacţiune; consecinţele şi pericolul social etc.);
- după latura subiectivă (infracţiuni comise cu intenţie sau imprudenţă, cu motiv sau fără motiv, cu scop sau fără scop etc.).
A treia clasificare a crimelor se face în funcţie de subiectul care a comis crima (infractorul), cu toate problemele pe care le implică examinarea faptelor penale săvîrşite de aceştia:
- Infractori minori, femei, recidivişti etc.;
- infracţiuni comise de unul sau mai mulţi participanţi;
- infracţiuni comise în grup organizat, organizaţii sau asociaţii criminale etc.
A patra clasificare a crimelor se face în funcţie de intensitatea delictelor, de gradul prejudiciabil, de modalităţile şi mijloacele de săvîrşire:
- Delicte simple (uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat etc.);
- crime calificate (grave), cu urmări sociale mult mai grave;
- crime deosebit (excepţional) de grave, ce pun în pericol viaţa şi sănătatea indivizilor, securitatea internaţională etc.
Această abordare juridico-penală, de pe poziţiile dreptului penal, însă, nu este în măsură să ofere date suficiente pentru înţelegerea aprofundată a fenomenului criminalităţii, precum şi a cauzelor şi condiţiilor care le generează. De aceea se utilizează datele şi informaţiile mai multor discipline juridice şi extrajuridice:
Criminologia, care furnizează elemente privind cauzele, legităţile şi condiţiile de producere a crimelor, modalităţi şi forme de prevenire sau tratament a crimelor şi criminalilor.
Statistica penală, ramură a statisticii juridice, care oferă informaţii şi date cu privire la volumul şi mărimea fenomenului criminal, forma, intensitatea, numărul de distribuire a crimelor şi criminalilor.
Psihologia judiciară, care oferă informaţii privind caracteristicile psihice ale criminalilor şi victimelor, ale martorilor, precum şi date referitoare la existenţa vinovăţiei şi a responsabilităţ ii.
Penalogia şi ştiinţa penitenciară, avînd ca obiect de studiu formele şi tipurile de aplicare a pedepselor penale şi de executare a sancţiunilor etc.
[1] Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1965, p.810.
[2] Ciobanu Igor, Criminologie (volumul I), Ed. Museum, Chişinău, 2003, p.91-94.
[3] Райсхесберг Н.М., Адольф Кетлэ (Его жизнь и научная деятельность), С. - Пб., 1894, p.66.
[4] Криминология (под ред. В. Кудрявцева и В. Эминова), Москва, 1997, p.167-168.
[5] Криминология (под ред. В. Орехова), С. - Пб., 1992, p.56.
[6] Ciobanu Igor, Ciminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în Republica Moldova, Ed. Museum, Chişinău, 2001, p.63-77.
[6] Oancea I., op. cit., p.56.
[7] Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Sociologia crimei şi criminalităţii, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p.73-76.