Drept

Crima, ca şi orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus influenţei condiţiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic şi astfel infracţiunea nu poate fi considerată şi tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinţei libere, ci ca rezultatul, produsul unui concurs de cauze.

Realitatea este că nu poate exista un răspuns uşor pentru o atare problemă dificilă, şi nici un răspuns uniform pentru o problemă ce nu este cîtuşi de puţin uniformă. Nu există o conduită criminală abstractă, există diverse conduite criminale concrete. Nici o crimă nu este identică cu alta. Fiecare crimă reprezintă un „univers în sine".^[1] Nici măcar unul şi acelaşi individ, nu poate comite două fapte identice, în condiţii identice. Chiar dacă luăm, spre exemplu, crimele ucigaşilor „în serie", bolnavi psihici, ce acţionează de regulă după anumite mecanisme psihice repetitive, există pentru fiecare crimă un detaliu, care îi oferă o diferenţă specifică prin care se detaşează de celelalte crime, comise în circumstanţe şi din porniri aparent identice.

Actul criminal reprezintă în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte criminale care atentează la valorile ocrotite de lege. Ca produs nemijlocit al acestor acţiuni şi conduite ilicite, crima implică o mare varietate de cauze şi condiţii a căror complexitate face dificilă operaţionalizarea, ierarhizarea şi evaluarea precisă a importanţei fiecăreia în comiterea faptei penale.

Explicaţiile în criminologie sunt de o mare complexitate, orice explicaţie implicînd stabilirea unor relaţii multiple între actualul criminal („variabilă dependentă" sau „efect') şi o serie de fapte, fenomene, procese, situaţii şi conduite antecedente („variabile independente" sau „cauze" şi „condiţii"). A explica un fapt înseamnă a înţelege motivele pentru care el se produce, prin identificarea cauzei sale determinate.^[2] A determina înseamnă a cauza apariţia sau dezvoltarea unui fenomen.^[3]

Cauzalitatea (legătura cauzală - condiţio sine quanon)^[4] şi principiile acesteia constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează alt fenomen (efectul).

Cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză şi efect.^[5]

Un fapt poate să nu implice, însă, un singur antecedent (consecinţă), ci o pluralitate de antecedente. Fiind o realitate deosebit de complexă, fenomenul criminalităţii cuprinde o multitudine de asemenea antecedente, ceea ce impune ca analiza criminologică să încerce identificarea acelor fapte şi situaţii care au relaţia cea mai strînsă şi cea mai generală cu actul criminal. Stabilind o combinaţie complexă a tipurilor de legături de dependenţă, care unesc crima cu situaţiile concrete de viaţă care o preced, trebuie să se acorde o atenţie primordială acelor factori uniţi printr-o relaţie cît mai strînsă şi cît mai generală cu fapta comisă, fără a ignora însă, dependenţele indirecte, parţiale sau intermediare. În acest sens, în perimetrul antecedentelor crimei pot exista o serie de factori intermediari, cu caracter mai puţin general, care, fără a avea o relaţie directă cu fapta comisă, acţionează ca un gen de „cauze ale cauzei principale",^[6]reprezentînd condiţii favorizante ale actului criminal.

Unii autori,^[7] utilizează şi termenul de criminogeneză, înţelegînd întregul ansamblu al etiologiilor (izvoarelor) societăţii contemporane care se află la originile criminalităţii şi amplificării ei continue. Abordarea criminogenezei trebuie să urmeze o sistematizare necesară cunoaşterii întregii etiologii a criminalităţii.

Majoritatea şcolilor, curentelor şi teoriilor criminologice clasice şi contemporane, care au dominat şi domină ştiinţa criminologică, au la bază ideea că infracţiunea este determinată de anumite cauze şi condiţii, ceea ce implică recunoaşterea caracterului cauzal al criminalităţii. Unele teorii tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de ordin general, altele au o tendinţă de a pune criminalitatea pe seama unei determinări complexe. ⁴

Tipuri de cauze

Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar, precede şi generează alt fenomen.

La fel, prin cauză se înţelege „ansamblul factorilor care fac un anumit efect să urmeze în mod necesar din acei factori".^[8] Mai mult ca atît, aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte. Relaţia cauzală, adică relaţia de la cauză la efect, constă în succesiunea temporală imediată între cauză şi efect şi în necesitatea acesteia. Dacă o cauză este cunoscută, prevederea efectului este posibilă.

În concepţia unor autori,^[9] cauza acţionează în anumite circumstanţe, care într-un fel sau altul îşi exercită influenţa în procesul de generare, studiul relaţiei cauzale nu se poate dispensa de

• analiză a acestor circumstanţe, constituind condiţiile (acestea fiind considerate împrejurări care, lipsite de eficienţa cauzală propriu - zisă, deci incapabile în sine de a genera un anumit efect, prin prezenţa lor, alături de fenomenul „cauză", influenţează evoluţia acestuia în diferite moduri, favorizînd-o, potenţînd-o ori frînînd-o, pînă la stadiul producerii efectului).

Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ajutător, ce favorizează producerea unui alt fenomen. Spre exemplu, procurarea unei arme, cu care criminalul comite fapta de omor, este o acţiune-condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui, constînd într-un fel de şansă, de ocazie, care contribuie.

Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună, dar au contribuţii diferite. În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

• Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
• cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
• cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
• cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
• cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
• cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
• cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
• cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa de răzbunare;
• cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
• cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;
• cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.^[10]

Unii autori^[11] clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

• cauze fizice (anatomice-morfologice);
• cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
• cauze psihice;
• cauze sociale.

În literatura criminologică se utilizează şi termenul de factor, prin care se înţelege tot o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, considerăm că prin factor se înţelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît o cauză, cît şi o condiţie, ba chiar şi alte elemente contributive la apariţia unui fenomen.

În acest sens, T. Pop^[12] clasifică factorii criminalităţii în factori interni sau endogeni şi externi sau exogeni, precum şi în factori organici sau antropologici, şi fizici sau naturali (cosmici).

Astfel, individul şi mediul sunt factorii esenţiali în geneza criminalităţii. Uneori, sub o impulsivitate exterioară neînsemnată, explodează o perversitate profundă, nebănuită, care creată şi nutrită de condiţiile anormale fizico-psihice ale individului, mocnind în interiorul intim al acestuia, s-a descărcat furios, la atingerea ei de către o cauză externă într-un moment oportun. Alteori, influenţe exterioare grave, în momente fatale, dezlănţuie pasiuni, sentimente, sub imperiul cărora, oameni cu un trecut lung foarte onorabil, se coboară la crime, pe care le găsim în cea mai vădită contradicţie cu natura lor.^[13]

În ipoteza din urmă orice om poate deveni criminal. O stare de enervare, surescitare, pasiune sau nesocotinţă a omului, într-un moment fatal, întins ca o cursă de împrejurări create de hazard, sau ivite prin surprindere, pe care dintre noi nu îl va putea împinge la crimă? Desigur, această crimă va fi un epizod izolat în viaţa autorului ei şi adînc regretată.

În ipoteza a doua, dacă crima comisă într-o clipă de criză psihică, nu rămîne un epizod izolat, ci împrieteneşte pe individ cu crima, pe care o mai repetă - în cele mai multe cazuri este de vină societatea cu procedeele şi instituţiile sale. ^[14]

Printre criminologii de vază care s-au interesat de problemele clasificării factorilor criminogeni se numără şi J. Pinatel, unde întîlnim o clasificare în factori geografici, economici, culturali şi politici.⁴

1. Mannheim^[15] tratează cauzele de ordin social ale criminalităţii, nefiind, însă, preocupat de
   • clasificare strictă a acestor cauze. Acesta face doar o interesantă corelaţie între tipurile de factori criminogeni şi tipologiile infracţionale.

La fel şi D. Szabo^[16] analizează problema complexă a cauzalităţii, evaluînd rolul factorilor socio-culturali, economici etc. Totuşi, autorul nu operează o distincţie clară între cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional concret.

Clasificări reuşite a factorilor criminogeni întîlnim în criminologia naţională şi română. Aşa, în criminologia naţională una din cele mai reuşite clasificări este cea făcută de Gh. Gladchi,^[17] în :

• factori economici;
• factori sociali (relaţii sociale);
• factori demografici, politici, juridici, de organizare.

Clasificări similare întîlnim în criminologia română. Spre exemplu, o analiză succintă a factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social o întîlnim la Gh. Nistoreanu şi C. Păun,^[18] clasificîndu-i în:

• factori economici;
• factori demografici;
• factori socio-culturali;
• factori politici.

Alţii,^[19] rămîn în prezenţa a trei tipuri fundamentale de răspuns la problema dată, utilizînd conceptul de deformare spre criminalitate a tipului normal de comportament:

• deformarea biologică;
• deformarea psihologică;
• deformarea socială.

În cele ce urmează, vom încerca şi noi să estimăm factorii care generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este posibil unele curente, teorii, şcoli atît clasice cît şi contemporane. Am ales această cale fiindcă, caracteristica esenţială a unei teorii ştiinţifice este aceea că ea face afirmaţii care ulterior pot fi contestate. Pentru a contesta o teorie ştiinţifică, trebuie să prezinţi date empirice, care derivă din această teorie, apoi să compari aceste date cu observaţii făcute în lumea reală. Dacă observaţiile coincid cu datele teoriei, atunci aceasta devine şi mai credibilă, dar nu şi probată. Dacă observaţiile nu coincid cu ideile teoriei, atunci aceasta este falsă.

Din considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea analiză a factorilor care determină sau generează criminalitatea, clasificîndu-i în:

• factori ereditari (antropologici);
• factori geografici;
• factori economici;
• factori demografici;
• factori psihologici;
• factori socio-culturali;
• factori politici.

^[1] Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.158.

^[2] Rădulescu S., Banciu D., op. cit., p.146-147.

^[3] Breban Vasile, Dicţionar general al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.280.

^[4] Condiţio sine quanon - condiţie fără de care nu se poate produce un fenomen; condiţie obligatorie - n.a.

^[5] Gladchi Gh., op. cit., p. 167.

^[6]  Simiand F., De l'explication, în L'analyse empirique de la causalité, Mouton, La Haye, Paris, 1966, p. 29.

^[7] Gheorghiu - Brâdet I., op. cit., p. 104.

^[8]  Seelig E., op. cit., p. 142.

^[9]  Stănoiu R.M., op. cit., p.107-108.

^[10] Oancea I., op. cit., p.131.

^[11]  Ibidem.

^[12]  Pop Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928, p.538-540.

^[13]  Pop T., op. cit., p.539-540.

^[14]  Ibidem.

^[15]  Mannheim H., Comparative Criminology, Routledge and Kegan Paul, New York, 1965, p.419 şi urm.

^[16]  Szabo D., Criminologie, P.U.M., Montreal, 1967, p.89 şi urm.

^[17]  Gladchi Gh., op.cit., p.176-184.

^[18]  Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.182-196.

^[19]  Giurgiu N., op. cit., p.125-127; Ungureanu A., op.cit., p. 152-154.