Ne-am hotărît să începem clasificarea cu aceşti factori din consideraţiunea că, majoritatea criminologilor contemporani neagă împortanţa acestora. Ştim că vom avea (posibil pe bună dreptate) critici foarte severe şi pentru aceasta le mulţumesc anticipat colegilor mei. Dar, s-ar putea să avem şi susţinători, încurajatori, adepţi - mulţumindu-le şi acestora.
Pentru C. Lombroso, problema eredităţii, din punctul de vedere al influenţei sale asupra criminalităţii, a prezentat o importanţă deosebită. La început el chiar a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară şi doar spre sfîrşitul vieţii a admis şi rolul factorilor sociali şi fizici. El susţinea marea influenţă a eredităţii morbide asupra criminalităţii, încercînd să-şi apere convingerile cu ajutorul datelor statistice.
Aşa, din 104 criminali pe care i-a examinat Lombroso, 71 au prezentat fenomene ereditare.
Un alt cercetător din acea perioadă, Marro,[1] a găsit printre părinţii a 500 criminali - 40 % taţi alcoolici şi 5 % mame alcoolice; printre părinţii a 500 noncriminali s-au depistat doar 16 % taţi alcoolici.
Mayhew a găsit, că dintre 175 deţinuţi, 10 aveau taţi, 6 mame, iar 53 fraţi condamnaţi.
Harvis, observînd un mare număr de crime comise printre indivizii cu acelaşi nume, constată că ei erau descendenţi ai familiei desfrînate cu numele Motgare, care trăise cu două secole în urmă. Dintre cei 900 descendenţi ai acesteia, 200 erau criminali, iar 200 alienaţi şi vagabonzi.
Lombroso invoacă mai multe cazuri similare, remarcînd, spre exemplu, ereditarea atavică a familiei Juke, unde găseşte cea mai frapantă probă a eredităţii crimei şi a raporturilor ac esteia cu bolile mintale şi prostituţia. Această familie din America, care a devenit sinonim cu criminalul, a dat cîteva generaţii de criminali, prostituate, alienaţi etc. Membrii acestei familii au petrecut în total 116 ani în închisori. În a cincea generaţie, toate femeile erau prostituate şi toţi bărbaţii criminali.
Din statistici rezultă că, în privinţa eredităţii, tatăl prezintă o influenţă mai mare şi mai rea decît mama, ceea ce se explică prin criminalitatea mai mică a femeilor.
La fel, s-a constatat, că printre părinţii criminalilor, sunt mai mulţi alienaţi, epileptici, alcoolici, decît printre acei ai oamenilor normali; ereditat ea paternală este mult superioară celei maternale.[2]
Lombroso rezuma că una din caracteristicile principale ale infractorului născut este insensibilitatea afectivă, făcînd următoarele aprecieri:
„Este deci probabil că actele de curaj ale criminalilor nu sunt decît efectul insensibilităţii copilăreşti care le ascunde pericolul, chiar iminent, şi îi face orbi în prezenţa unui scop atins sau a unei pasiuni de satisfăcut. Această insensibilitate care le disimulează atît gravitatea morţii altuia cît şi pe cea proprie, alăturată vehemenţei pasiunilor pe care le încearcă, explică disproporţia ce se remarcă uneori între crimă şi mobilul ei. În acest fel am văzut un puşcăriaş ucigînd pe unul din codeţinuţi pentru că sforăia prea tare. La penitenciarul din Alexandria, un prizonier a ucis pe unul din camarazi care a refuzat să-i lustruiască pantofii."[3]
Ereditatea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredităţii sunt cromozomii şi genele, care prin fecundare dau naştere şi se dezvoltă o nouă fiinţă, căreia i se transmit caracterele părinţilor. Aceste caractere transmise de la părinţi la copii constituie zestrea ereditară[4] Ceea ce este ereditar nu este totuna cu ceea ce este congenital (înnăscut). Ereditar este numai ceea ce se transmite prin ovulul fecundat. Se poate întîmpla ca în timpul vieţii ultrauterine să se adauge alte caractere ovulului, de exemplu, în urma unei infecţii, şi să se transmită şi acestea la urmaşi. Acestea din urmă sunt congenitate şi nu ereditare.
Interesante ni se par concepţiile eredităţii în viziunea lui Th. Ribot,[5] care distinge ereditate fiziologică şi psihologică. Prin ereditate fiziologică se înţelege transmiterea însuşirilor fiziologice, iar prin cea psihologică - a însuşirilor psihologice şi facultăţilor mentale. Ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate fiinţele vii tind a se repeta în descendenţii lor; ea este pentru specie aceia, ce este identitatea personală pentru individ; prin ea natura se copie şi se imită neîncetat, într-o formă ideală; ereditatea ar fi reproducerea pură şi simplă a semenului prin semen.
Ereditatea se întinde la toate elementele şi funcţiile organismului, la structura sa externă şi internă, la bolile şi caracterele sale particulare.
Ereditatea fiziologică este mai demonstrată şi evidentă, decît cea psihologică, accentul fiind pus pe structura externă. Aşa, despre un copil se zice că este portretul tatălui sau mamei sale. Influenţa ereditară se recunoaşte mai ales în faţă (fizionomie), mergîndu-se pînă la confundarea persoanelor. Sunt fraţi, chiar părinte şi copil, între care asemănarea este atît de mare, încît abia de se pot distinge unul de altul. Ereditatea există şi în tot ce priveşte culoarea pielii, forma şi volumul craniului.
Ereditatea are o influenţă şi asupra structurii interne, ca ereditatea formei, volumului şi anomaliilor scheletului, coloanei vertebrale şi a oaselor mici. Sunt supuse eredităţii şi sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul muscular.
În legătură cu transmiterea ereditară, unii autori mai contemporani, îşi pun unele probleme şi anume: ce se transmite, de la cine şi cui se transmite, cum se transmite, prin ce mecanisme şi după ce reguli. Se transmit de la părinţi, bunici la urmaşi, caracterele şi însuşirile corporale ca, înălţimea, forma capului etc.; caracterele şi însuşirile psihice ca, emoţiile, senzaţiile, voinţa, inteligenţa etc. Din experienţă se ştie că din părinţi înalţi se nasc copii înalţi, din părinţi normali ca inteligenţă se transmit însuşiri mintale normale. Aceste caractere şi însuşiri se transmit de la părinţi la copii, de la tată şi de la mamă, deoarece ovulul fecundat cuprinde cromozomi şi gene de la tată şi de la mamă, şi vor transmite însuşiri de la ambii părinţi.
Desigur, dacă v-om compara fotografiile din celebrul Atlas al lui C. Lombroso cu cele din oricare fişier modern al poliţiei, vom constata că pînă şi din punct de vedere fizic infractorul de azi nu mai seamănă deloc cu cel de ieri. Acesta este însă aspectul cel mai puţin important. Nivelul de înstruire, gradul de cultură, de civilizaţie sunt cu totul altele. Adăugînd şi modificarea împrejurărilor sociale în care criminalul acţionează este normal că nici actul criminal să nu mai semene prea mult cu cel de acum o sută de ani: valorile vizate, mijloacele utilizate, modurile de operare sunt complet diferite. Actul criminal în sine are altă înfăţişare, iar criminalul este cu totul altul decît cel din epoca lombrosiană.[6]
Necătînd la aceste afirmaţii factorul ereditar există, avînd suporturi ştiinţifice reale. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere ereditară şi anume, V din caracterele tatălui şi V din caracterele mamei. Aşa, din părinţi înalţi (atît tata cît şi mama) se nasc copii înalţi; din tata înalt şi mama joasă se nasc H copii înalţi, H copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi, avînd amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sunt dominate şi evidente, alte caractere sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă dacă nu apar în prima generaţie, ele pot să apară în generaţia a doua sau a treia. [7]
Unii autori[8], pentru ilustrarea metodei transmiterii genealogice şi a mecanismului de apariţie la urmaşi a unui caracter fizic sau psihic, invocă transmiterea ereditară a daltonismului în unele familii, cum este cazul lui J. Scott, care suferea de această deficienţă şi care declara că este un defect de familie: „tatăl meu are exact acelaşi impediment ca mine; mama mea era perfectă în privinţa vederii tuturor culorilor; dar şi eu şi sora mea suntem deopotrivă de defectuoşi."
Pentru cercetarea rolului eredităţii asupra criminalităţii se utilizează două metode mai importante, şi anume:
- metoda genealogică şi
- metoda gemenalogică (gemelară)
Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de criminali, pornindu- se de la constatarea că în multe familii de criminali se constată că şi părinţii au fost criminali, ceea ce ar fi o dovadă că înclinaţia spre crimă se moşteneşte (am arătat mai sus cîteva exemple de familii criminale). Această metodă, în esenţa ei este utilă, deoarece prin folosirea ei s-au lămurit multe aspecte privind cauzele crimei şi s-a cunoscut mai bine rolul familiei şi al eredităţii în etiologia crimei. Suntem conştienţi de existenţa unor dificultăţi şi neajunsuri în folosirea metodei genealogice, şi anume:
- Simpla existenţă de criminali la părinţi şi la copii nu este o dovadă certă de ereditate la crimă, fiindcă s-ar putea ca drept cauze să fie cele de mediu social atît la un criminal, cît şi la celălalt;
- este greu de deosebit şi de precizat cazurile în care atît ereditatea cît şi mediul au contribuit la crimă, fiindcă nu se poate preciza exact contribuţia eredităţii şi contribuţia mediului social (în unele cazuri ereditatea ar putea avea o mare contribuţie, dar este greu de precizat în care verigă a lanţului cauzal ereditatea a fost mai puternică). [9]
Mulţimea cercetărilor şi experienţelor în legătură cu rolul eredităţii asupra criminalităţii au arătat că rolul eredităţii este puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ, dar pînă la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. [10]
Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărît să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţîndu-i unor educatoare serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după patru - cinci ani, aceşti copii au părăsit căminul oferit şi s-au apucat de delincvenţă. În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă.3
Metoda gemenalogică sau metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult în ultimii ani, mai cu seamă la gemenii monozigoţi şi a condus la cercetări ample, sub toate aspectele, ajungîndu-se la constatări şi concluzii sigure în cunoaşterea eredităţii în acest domeniu. Această metodă este prin ea însăşi un „experiment al naturii".
Gemenii sunt fraţi care s-au născut în acelaşi timp şi sunt foarte asemănători. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat, sunt identici şi se numesc monozigoţi. Alţi gemeni provin din două ovule fecundate deodată, nu sunt identici şi se numesc dizigoţi. Gemenii monozigoţi sunt foarte asemenători între ei din punct de vedere fizic şi psihic, încît, de multe ori nu pot fi deosebiţi nici de propria familie. Făcîndu-se cercetări ştiinţifice s-au descoperit lucruri interesante. Aşa, în studiul unui grup de 13 gemeni monozigoţi şi 17 dizigoţi, s-a constatat că în cazurile în care unul din perechile de gemeni monozigoţi săvîrşeşte o crimă, în continuare şi celălalt frate a fost condamnat pentru fapte penale similare. În cazul celor 17 perechi de gemeni dizigoţi, acest lucru nu s-a întîmplat. Deci, tipurile de conduită ale monozigoţilor sunt foarte apropiate şi constituie totdeauna acelaşi caracter, ca şi cum ar acţiona o singură fiinţă în două exemplare, ceea ce nu se poate spune despre gemenii dizigoţi.
În concluzie putem menţiona că între ereditate şi crimă există o strînsă corelaţie.
[1] Pop T., op. cit., p.544-545.
[2] Ibidem.
[3] Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1999, p.83.
[4] Oancea I., op. cit., p. 133-134.
[5] Ribot Th., L'heredite, etude psychologique sur ses phenomenes, ses lois, ses causes, ses consequences, Paris, 1873, p.546.
[6] Cioclei V., op.cit., p.160.
[7] Oancea I., op. cit., p.134.
[8] Oancea - Ursu Gh., Ereditate şi mediu în formarea personalităţii umane, Timişoara, 1985, p.38.
[9] Oancea I., op. cit., p.135.
[10] Roşca Al., op. cit., p.225-226.
