Odată cu apariţia statalităţii şi a sistemului de drept, care a contribuit la formarea conştiinţei de drept, s-au pus semne de întrebare în ceea ce priveşte psihologia individului în raportul individ - stat şi individ - lege. Astfel, a apărut necesitatea tratării comportamentului uman în raport cu normele sociale şi juridice.
Încă filozofii antici[1] încearcă a explica problemele complicate ale acceptării unui comportament pozitiv sau negativ în raport cu norma de drept.
Socrate (469 - 399 î.H.) a expus un şir de idei despre natura raţionalistă a comportamentului uman şi conţinutul echitabil al legilor.
Platon (427 - 347 î.H.) a descris pentru prima dată două categorii psihologice care determină caracterul conduitelor umane şi dezvoltarea socială - trebuinţele şi aptitudinile. Legile urmează să corespundă cerinţelor sociale, iar societatea să fie organizată ţinîndu-se cont de aptitudinile membrilor ei. Perturbările în organizarea statului pot fi provocate atît de cauze economice, cît şi de cauze spirituale, psihologice.[2]
Aristotel (384 - 322 î.H.) a reflectat asupra factorilor psihologici, arătînd că „după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceiaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate". [3]
Filozofii iluminişti, la rîndul lor, au demonstrat importanţa psihologică pe care o exercită nu atît norma de interdicţie, cît cea de permitere.
Astfel, psihologia încearcă abordarea analizei comportamentului infracţional din punct de vedere subiectiv, evidenţiind particularităţile psihice şi deficienţele de personalitate ale făptuitorilor.
Pe parcursul timpului s-au formulat numeroase grupuri de teorii psihologice asupra criminalităţii.
Un prim grup implică ereditatea, bazîndu-se pe ideea că infractorul este născut iar nu făcut. O poziţie interesantă, în acest sens, întîlnim la filozoful francez Th. Ribot care distinge pe lîngă ereditatea fiziologică şi ereditate psihologică. Consideră că sunt transmise prin ereditate atît instinctele primitive sau naturale, cît şi cele achiziţionate. Instinctele sunt obiceiuri fixate prin ereditate. Inteligenţa este „o oglindă, care reflectează universul, instrument miraculos, ea este într-un sens, infinită ca lumea, căci ea o îmbrăţişează şi o măsoară".[4]
În sfîrşit, ereditatea memoriei despre care Th. Ribot menţiona, că există prea puţine probe pentru dovedirea ei. Raritatea probelor explicînd-o prin aceea că memoria, deşi are o utilitate incontestabilă, totuşi în viaţa umană şi în istorie are un rol secundar. Ea nu produce opere ca inteligenţa şi imaginaţia, nici acţiuni puternice, ca voinţa. Ea nu se constată material şi nu cade sub influenţa legilor ca pasiunile.
Ni se pare interesantă şi menţiunea că, inteligenţa este supusă legii eredităţii. Sunt transmisibile prin ereditate geniul, nebunia, bunul simţ, talentul, aptitudinile etc. Sentimentele şi pasiunile, la fel sunt transmise prin ereditate.
Rezumînd, Th. Ribot susţine că: „ereditatea este lege, neereditatea este excepţie'. Între ereditatea fiziologică şi cea psihologică există un raport de cauzalitate, prima fiind cauza, iar ultima - efectul.[5]
Majoritatea teoriilor psihologice însă, încearcă alte explicaţii factorilor de natură psihologică. Astăzi există cel puţin 37 de teorii care oferă o explicaţie cauzală a agresivităţii, începînd cu cele care fac o comparaţie a comportamentului uman cu instinctele animalice şi pînă la tratările moderne cognitiviste. [6]
Într-o primă teorie de orientare psihologică, H.H. Goddard consideră delincvenţa ca o expresie a unei incapacităţi mintale, susţinînd că delincvenţii au o capacitate mintală scăzută. Ulterior, au fost elaborate teste de inteligenţă şi teste de personalitate (Inventarul Multifazic al Personalităţii Minesota), încercîndu-se testarea criminalilor din acest punct de vedere. Rezultatele au confirmat existenţa unei corelaţii pozitive, dar scăzute, între unii delincvenţi şi gradul de inteligenţă. Însă de multe ori printre infractori sunt mulţi care vădesc o inteligenţă ascuţită, de aceea, problema explicării fenomenului infracţional nu poate fi pusă, în principal, pe seama gradului scăzut de inteligenţă.[7]
Adepţii teoriei anomiei sociale şi a oportunităţii diferenţiale (R. Merton, E.Durkheim et c.) consideră infracţiunea un rezultat al dereglării normativităţii sociale în situaţiile de criză, al tensiunii produse de incoerenţa scopurilor propuse şi a mijloacelor de realizare, a blocării posibilităţilor de alegere economică, educaţională etc. [8]
Reprezentanţii teoriei învăţării sociale (E.Sutherland, T.Hirschi, W.Reckles etc.) au menţionat în calitate de cauze ale comportamentului agresiv imitarea de modele comportamentale, oferite de mass - media prin prezentarea de subiecte cu caracter frustrant, ducînd la dezinhibarea instinctelor de apărare şi la declanşarea acţiunilor violente.
În varianta lui A.Aichorn s-a considerat că delincvenţa constituie o tendinţă nevrotică, întărită de o slabă educaţie, scoţînd în evidenţă importanţa formării supraeului la delincvent, luînd ca model comportamentul unuia dintre părinţi, ignorînd influenţele exterioare.
Mannheim[9] evidenţiază trei categorii de factori, care sunt inseparabili în orice crimă :
- factori fizici,
- factori psihici,
- factori sociali, cu o pondere specifică a fiecărei categorii.
Uneori, într-o crimă săvîrşită, factorii fizici pot fi mai importanţi, în altă crimă săvîrşită pot fi mai importanţi factorii sociali, iar în alt caz factorii psihici. De cele mai multe ori, factorii psihici sunt mai importanţi decît ceilalţi, fiindcă atît factorii fizici, cît şi cei sociali pot acţiona numai dacă, mai întîi, ei trec prin factorii psihici. Astfel, factorii sociali şi cei fizici sunt interiorizaţi şi însuşiţi de către factorii psihici, care trezesc nevoi, dorinţe şi planuri mintale, care apoi se realizează.
De factorii psihici ai crimei s-a ocupat şi E.Seelig,[10] scoţînd în evidenţă instinctele ca surse biologice de acţiuni. După acest autor, instinctele sunt de mai multe feluri :
- instinctele personale (primare) ale individului, ca cele de conservare, de hrană etc.;
- instinctele sociale, ca instinctul familial;
- instinctul de reproducere etc.
În psihologia modernă conceptul de instinct a fost extins, trecîndu-se de la instinctele primare, înnăscute la instinctele legate totdeauna de o anumită trebuinţă şi tendinţă, în serviciul căreia el se află. La fel, se susţine că termenul de instinct este potrivit pentru instinctele animalului, iar pentru instinctele omului mai potrivit ar fi termenul de propensiuni, adică tendinţe, impulsuri. 2
Tendinţele, emoţiile, cerinţele la rîndul lor constituie adevăratele mobiluri sau motive ale acţiunilor umane, inclusiv cele criminale. Astfel, în criminologia românească se distinge fostul profesor la psihologie de la Universitatea din Cluj, Alexandru Roşca,[11] avînd contribuţii substanţiale în domeniul psihologiei şi criminologiei, mai exact al psihologiei criminale. Lucrările sale: „Infractorul minor", „Psihopatologia deviaţilor morali", „Motivele acţiunilor umane" - sunt primele lucrări de acest fel în literatura de specialitate din România. [12]
Problema motivaţiei, ca o cauză subiectivă, este cercetată pe larg, ajungîndu-se la precizări şi concluzii clare. În primul rînd, este delimitat conceptul de mobil sau motiv, susţinîndu-se că prin mobil sau motiv se înţelege „tot ce dezlănţuie, susţine şi orientează o activitate".5 Aşa, ameninţarea cu un atac provoacă frica, iar frica devine mobil sau motiv de dezlănţuire a unei acţiuni de apărare. În afară de mobil sau motiv apare şi stimulentul, prin care se înţelege un obiect care incită sau precipită o anumită acţiune. Stimulentul nu dezlănţuie, nu determină o acţiune, fiind ceva din exterior şi exercitînd o anumită acţiune în măsură în care trezeşte o cerinţă, o oarecare necesitate. Aşa, apa este un stimulent care este cerut de organism, cînd apare setea.
Mobilurile sau motivele acţiunilor umane sunt de două feluri:
- Mobiluri (motive) primare;
- Mobiluri (motive) derivate.
Printre mobilurile sau motivele primare se evidenţiază: tendinţa autoconservării; tendinţa sexuală (constă în căutarea sexului opus, fiind o cerinţă prin care se asigură continuitatea speciei); tendinţa combativă (îndreptată spre mobilizarea energiilor individului în situaţiile cînd apar obstacole, piedici în calea satisfacerii necesităţilor proprii); tendinţa parentală (constă în îngrijirea şi paza paternă sau maternă a copilului propriu, în special în cazuri de pericol pentru copil); tendinţa de autoafirmare (ce apare în cazurile impunerii în faţa altor persoane, conducerii şi dominaţiei pe alţi indivizi umani); tendinţa achizitivă (constă în căutarea şi agonisirea de bunuri, valori materiale etc.).
Motivele sau mobilele derivate sunt dezvoltate din motivele primare, reprezentînd dorinţe, interese, sentimente, aptitudini, caracter şi voinţă. Aici întîlnim structuri psihice complexe, care devin motive şi mobiluri psihice în cauzarea atît a faptelor legale, cît şi în a celor ilegale. Unele emoţii simple dezvoltă emoţii complexe. Spre exemplu, mînia poate deveni o stare emoţională persistentă, ajungînd la sentimentul de ură. Emoţiile simple, primare pot forma şi alte stări emoţionale persistente, anume dorinţele. Dorinţa este o stare emoţională la care obiectul emoţiei nu este prezent (de exemplu, dorinţa de iubita sa, care este departe, însă starea emoţională faţă de acea persoană există).
Emoţiile dezvoltă şi alte stări emoţionale de durată, anume sentimentele sau resentimentele. De exemplu, din emoţia de frică se dezvoltă sentimentul de frică etc. În urma unor eşecuri personale, se poate ajunge la sentimente negative, resentimente (duşmănie, ură, gelozie etc.) Resentimentele pot deveni motive sau mobiluri de acţiuni criminale.
În sfîrşit, printre motivele sau mobilele psihice apar şi se dezvoltă interesele. Astfel, în legătură cu tendinţa organică de foame se dezvoltă interesul pentru bunurile alimentare; de la tendinţa autoafirmării se ajunge la dezvoltarea interesului pentru anumite preocupări prin care individul uman s-ar face cunoscut şi aprobat de alţii; de la tendinţa achizitivă se va dezvolta interesul de a aduna bani, valori materiale etc. În felul acesta interesele devin mobile sau motive care declanşează acţiuni, iar cînd interesul este egoist, el poate deveni o cauză a infracţiunii. [13]
În concluzie am menţiona, că factorii psihici care-l determină pe infractor la comiterea crimei, ocupă un loc important.
În lucrările de criminologie, acestor factori li se acordă o atenţie tot mai mare. În unele teorii criminologice (de exemplu, în criminologia clinică, teoria personalităţii criminale, criminologia psihologică etc.) aceşti factori ocupă locul decisiv.
Criminologia contemporană, bazîndu-se pe datele furnizate de ştiinţa psihologiei, distinge trei feluri de factori psihologici:
- Factori motivaţionali, adică factori determinanţi, propulsivi (mobiluri, dorinţe, tendinţe, emoţii etc.);
- factori cognitivi (de cunoaştere), fiind factori orientativi, de cunoaştere a situaţiei şi a mijloacelor de comitere a crimei (reprezentativi, imaginativi, intelectivi etc.);
- factori conativi (de mişcare), adică factorii de punere în aplicare a dorinţelor, ideilor, atît în cazul săvîrşirii unei fapte permise, cît şi în cazul săvîrşirii unor fapte criminale.
[1] Rusnac Svetlana, Psihologia dreptului, Ed. ARC, Chişinău, 2000, p. 129-131.
[2] Платон, Законы // Платон. Сочинения в трёх томах. Москва, 1972, v.3, p.218-220.
[3] Аристотель, Политика // Аристотель. Сочинения в четырех томах. Москва, 1983, v.4, p.416-421.
[4] Ribot Th., op. cit., p.37.
[5] Pop T., op. cit., p.547-548.
[6] Benesch H., Atlas de la psychologie, La Pochotheque, Paris, 1996, p. 233.
[7] Ungureanu A., op. cit., p.172-174.
[8] Rusnac S., op. cit., p. 134.
[9] Mannheim H., op. cit., p.202.
[10] Seelig E., op. cit., p.145.
[11] Roşca Al., op. cit., p.31-40.
[12] În acest sens, concluziile acestor lucrări le întîlnim în, Tratat de psihologie experimentală (Chircev A., Roşca Al., Mare V., Pavelcu V., Popescu - Neveanu P., Zagan Gh., Zorgo B.), Ed. Academiei Române, 1963, sub redacţia lui Al. Roşca.
[13] Oancea I., op.cit., p.142-143.