Drept

În criminologie^[1] factorii socio-culturali au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor. Numeroase teorii cu privire la cauzele şi condiţiile apariţiei comportamentului criminal, se încadrează în marea grupă a teoriilor sociologice. Aceste teorii se opresc, cu precădere, asupra factorilor socio-culturali şi evidenţiază neconcordanţa care intervine între valorile şi aspiraţiile culturale pe de o parte şi, normele şi mijloacele legitime pe de altă parte, de unde şi apariţia indivizilor care încearcă să-şi realizeze aspiraţiile, idealurile şi scopurile sociale şi individuale prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Încă de la naştere, individul ia cunoştinţă cu lumea înconjurătoare şi cu factorii socio­culturali. De aici, copilul se va socializa pozitiv sau negativ în raporturile sale familiale, apoi şcolare, profesionale etc.

Familia

Celula de bază a oricărei societăţi contemporane o reprezintă familia.

Studiile criminologice mai vechi au încercat să acrediteze ideea că cei mai mulţi infractori provin din familiile dezorganizate, cu o proastă educaţie. Anume educaţia ar fi elementul principal al mediului social. Ereditatea precede influenţa mediului, omul primind anumite dispoziţii prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată de mediu, în special educaţia din familie.

Printre primii recunoaşte influenţa educaţiei asupra copilului C. Lombroso^[2], arătînd că aceasta îl nobilitează, corijează pe individ, astfel ea are un efect distructiv asupra criminalităţii. Cea mai mare rată a criminalităţii revine orfanilor şi descendenţilor părinţilor vicioşi, aceştia avînd posibilitatea cea mai mică de a beneficia de educaţie. De aici rezultă că educaţia are un important efect asupra criminalităţii. La fel şi copiii abandonaţi dau un mare contingent de criminali. În aceste cazuri, la lipsa de educaţie se mai adaogă influenţa ereditară, căci copiii nelegitimi, găsiţi, de regulă, sunt fructul unei greşeli, unui păcat. Ei nu au un nume, care să le facă onoare; n-au frîu, care să-i oprească pe povărnişul pasiunilor; n-au o mamă, care prin grija, iubirea şi sacrificiul său să dezvolte în ei instincte nobile, înnăbuşindu-le pe cele rele; ei găsesc mai greu mijloacele de a trăi onest şi astfel sunt împinşi în mod inevitabil la rău.

Lombroso relatează predominarea sexului femenin în rîndurile orfanilor şi abandonaţilor condamnaţi. În acest fapt el vede ceva natural, arătînd că femeia, fiind mai slabă şi mai pasionată, decît bărbatul, are mai multă nevoie de scutul şi frîul familiei pentru a putea rămîne pe calea cea dreaptă. Femeia, graţie drumului alunecos şi totdeauna deschis al prostituţiei, se abate mai uşor, decît bărbatul, din calea cea normală; influenţa eredităţii aici este atotputernică, căci fetele născute dintr-o abatere sexuală sunt mai înclinate la fapte criminale, decît altele.^[3]

Tot aşa şi descendenţii părinţilor vicioşi sunt împinşi la criminalitate căci, "cum s-ar putea apăra de rău un copil nefericit, cînd răul îi este prezent în culorile cele mai seducătoare şi în deosebi atunci, cînd acela îi este impus prin autoritatea şi exemplul părinţilor"...^[4]

De influenţa educaţiei în familie asupra pornirilor criminale s-a ocupat şi R. Garofalo, confirmînd că, problema educaţiei ar avea cea mai mare importanţă pentru ştiinţa penală, dacă ar fi posibilă transformarea, modificarea caracterului individului prin educaţie. Dar, dacă educaţia ar avea vreo influenţă, aceasta ar putea exista numai în epoca copilăriei, adică în epoca formării caracterului şi nu după formarea acestuia. Educaţia poate avea un efect modificator al instinctelor primare, înnăbuşind şi slăbind, dar nicidecum distrugînd instinctele perverse, acestea rămînînd pentru totdeauna în psihicul omului. Drept dovadă el invoacă cazul copiilor de culoare, instruiţi în Europa, care reîntorcîndu-se în ţara lor, în scopul de ai civiliza pe compatrioţii lor, recad în viaţa primitivă, uitînd "atînt gramatica cît şi buna educaţie, aruncîndu-şi hainele fug în păduri şi iată-i redeveniţi sălbatici ca părinţii lor, pe care nici nu i-au cunoscut."^[5]

Printre studiile mai recente am remarca opinia profesorului David Abrahamsen, de la Universitatea din Columbia. În lucrările sale "Cine este vinovat? Studierea educaţiei şi criminalităţii"⁴ şi "Situaţia încordată în familie - cauza principală a conduitei delictuoase", autorul se axează pe condiţiile familiale ca cauză prioritară a delincvenţei. Anume condiţiile în care se educă copilul şi vor fi prioritare în alegerea viitorului comportament. Pînă la vîrsta de doi ani copiii nu se supun părinţilor, dar către patru ani această conduită dispare la majoritatea copiilor, iar la unii rămîne pentru toată viaţa şi din aceşti copii se formează rîndurile viitorilor delincvenţi.

Simptomul viitoarei conduite delictuoase este considerat de Abrahamsen faptul că, copilul urinează în pat sau chiuleşte de la şcoală, acest chiul avînd pentru copil o deosebită importanţă, deoarece s-a constatat că chiulul în copilărie este o trăsătură comună pentru majoritatea infractorilor adulţi.

Cauzele conduitei delictuoase la copil, pot fi depistate de părinţii săi, în special în atitudinea afectivă a mamei sale faţă de manifestările instinctive timpurii ale copilului. Un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el, devenind matur, caută să atragă atenţia asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat şi protestele sale împotriva acestei tutele se manifestă mai tîrziu prin delicte. ¹

De aici rezultă, că tocmai în condiţiile familiale rezidă cauza principală, care generează criminalitatea. Factorii economici şi sociali sunt lăsaţi pe ultimul plan, punînd pe prim plan caracteristica afestivă a familiei: "Am constatat că mai mult decît situţia economică sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinţi şi copii influenţează dezvoltarea caracterului. Experienţa noastră demonstrează că situaţia încordată în familie dă naştere la infractori". Pentru ca un infractor potenţial să devină infractor real sunt necesare două condiţii suplimentare: o situaţie corespunzătoare, "de moment" şi slăbirea controlului şi a rezistenţei din partea supra- eului.^[6]

Cînd ne referim la familie, trebuie să punem în discuţie, în primul rînd, calitatea vieţii de familie, valoarea sa formativă asupra personalităţii copilului sau adolescentului. Familia trebuie examinată sub aspecte complexe, vizînd modelul de viaţă pe care îl oferă familia minorului, calitatea climatului afectiv, aptitudinile pedagogice ale părinţilor, stilul de viaţă al tuturor membrilor familiei etc. Din cercetările făcute în Franţa rezultă că: 3% dintre minorii recidivişti şi 4,5% dintre recidiviştii adulţi provin din familii de mari industriaşi, mari comercianţi, înalţi funcţionari ori intelectuali; 2% dintre minorii recidivişti şi 13% din recidiviştii majori provin din familii de ţărani; 22% recidivişti minori şi 22% recidivişti majori provin din familii de mici funcţionari; 13% recidivişti minori şi 13,59% recidivişti majori provin din familii de muncitori calificaţi; 29% minori recidivişti şi 21,68% recidivişti majori provin din familii de muncitori specialişti; 27% recidivişti minori şi 18,2% recidivişti majori provin din familii de muncitori necalificaţi; 3% şi respectiv 0,97% provin din săraci şi şomeri; 3% şi 4,32% alţii. Din aceste date rezultă că cei mai mulţi infractori provin din familii modeste de muncitori de diferite categor ii.^[7]

Un factor de importanţă majoră îl reprezintă structura familiei. Astfel, avem familii:

• normale, închegate şi
• dezorganizate, disociate.

Familia este considerată a fi normală cînd este încheiată legal, cînd sunt copii, soţii sunt în viaţă şi aceştia împreună îşi cresc şi educă copiii.

Familia dezorganizată va fi atunci cînd unul sau ambii soţi nu mai sunt în viaţă, cînd sunt divorţaţi, cînd sunt separaţi (de exemplu, cel puţin unul dintre părinţi se află perioade îndelungate în locuri de detenţie sau prestează diferite munci departe de căminul familial) etc., iar copiii cresc sub grija unui părinte sau sunt crescuţi de rude.

Cercetările întreprinse în criminologia contemporană au arătat că un număr mare de infractori provin din familii dezorganizate - 58%. Dintre aceştia, 13% sunt copii naturali; 4% au ambii părinţi decedaţi; 18% au un părinte decedat; 6% au părinţi divorţaţi; 13% au părinţi separaţi. În cazul recidiviştilor îndeosebi, sunt mai multe familii dezorganizate sau chiar dacă sunt organizate, ele constituie un mediu nefavorabil de creştere (de exemplu, 13% provin din familii imorale, cu multe neînţelegeri, certuri, venituri modeste etc.).

Un rol deosebit în dezvoltarea armonioasă a copilului, în formarea însuşirilor sale psihice îl are stabilitatea căminului. Cercetările arată că riscul apariţiei unei conduite antisociale este mult mai ridicat în acele familii în care, din anumite motive - divorţ, separare, abandon, absenţe îndelungate -, stabilitatea căminului este zdruncinată. În astfel de situaţii, absenţa unui părinte, cu atît mai mult a ambilor părinţi, lipsesc copilul de posibilitatea de a se identifica afectiv şi intelectual cu părinţii, reduc considerabil sentimentul de securitate al copilului, creează pericolul lipsei de supraveghere a acestuia şi exercitării unor influenţe negative din afara familiei.^[8] În aceste situaţii, datorită faptului că din sistemul legăturilor şi relaţiilor interne de familie cade o verigă esenţială, se creează o anumită disproporţie între forţele interne ale familiei. Dacă ceilalţi membri ai familiei sunt incapabili să refacă această ruptură, să ocupe locul celui plecat, să îndeplinească rolul pe care acesta îl avea în cadrul familiei, se va produce o viciere a relaţiilor reciproce din familie, ceea ce se va răsfrînge negativ asupra minorului.

Cercetările întreprinse în România, asupra unui lot de infractori care au comis acte de violenţă, arată că marea majoritate (65% în 1975) proveneau din familii cu venituri băneşti risipite în primele zile după încasare şi în care nu existau nici un fel de preocupări culturale. Pentru aceste familii erau caracteristice certurile repetate, stările permanente de conflict şi confruntare între membri ai familiei, consumul de băuturi alcoolice, manifestările antisociale etc.^[9]

Statisticile relevă că, în cazurile unor infracţiuni de violenţă comise între 1975-1980 în România, s-a constatat că, în peste 55% din familiile subiecţilor investigaţi, tatăl consuma frecvent alcool, modelul respectiv fiind preluat şi de copii, întrucît s-a observat că la tinerii pînă la 26 ani, care au comis infracţiuni de tîlhărie şi viol, debutul consumului de alcool se situează între 16-18 ani.^[10]

Alte investigaţii au pus în evidenţă că peste 30% din minorii care au comis infracţiuni de violenţă provin din familii în care fie stilul de educaţie este despotic şi excesiv, fie indiferenţa părinţilor merge pînă la lipsa totală de supraveghere.^[11]

Congresul al VlI-lea al O.N.U.^[12] pentru prevenirea criminalităţii şi tratamentul delincvenţilor, ce a avut loc la Milano în 1985, a relevat că în ţările puternic industrializate, din totalul infracţiunilor de omor 40% se comit între părinţi. În consecinţă creşte numărul abandonărilor de domiciliu şi tendinţa repetării modelului oferit de părinţi.

Şi în Republica Moldova alterarea climatului din unele familii datorită nefundamentării pe principii morale, deosebirilor psiho-fizice, cultural-educative ori nemulţumirilor de ordin material, au generat neînţelegeri între soţi şi stări tensionate care s-au agravat treptat şi au degenerat în crime. În acest context a crescut numărul infracţiunilor în care sunt implicate persoane din cadrul aceleiaşi familii.

Unele studii actuale relevă că "în majoritatea cazurilor între inculpaţi şi persoanele agresionate existau relaţii de rudenie (29 cazuri) sau de concubinaj (11 cazuri), iar în altele erau prieteni, cunoscuţi, vecini sau colegi (56 cazuri). Numai în 13 cazuri persoanele agresionate au fost acostate de inculpaţi, fără a fi existat anterior vreo relaţie de cunoaştere între aceştia".^[13]

Cercetări criminologice importante referitoare la influenţa perturbărilor familiale asupra delincvenţei juvenile au fost realizate în SUA de soţii Glueck, care, în lucrarea "Delincvenţa juvenilă nerelevată" ("Untraveling Juvenile Delinquency") au constatat următoarele: un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei, sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic, au părinţii despărţiţi ori necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor delincvenţi este mai amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi de interes din partea părinţilor. Drept răspuns, la copiii delincvenţi se remarcă o atitudine de ostilitate şi indiferenţă faţă de familia din care fac parte, precum şi faţă de societate. ^[14]

Rolul familiei trebuie desigur studiat în toată complexitatea influenţelor şi reacţiilor pe care climatul familial îl produce asupra minorilor, fără a ne îndoi nici o clipă că influenţa acesteia în formarea modelului de comportament este precumpănitoare.

Educaţia permanentă transferă familiei un rol esenţial deoarece producţia intelectuală poate să se desfăşoare la domiciliu, în prima şcoală a copilului, în celula informaţională, copiii fiind îmbogăţiţi în mod organic în acest sistem. ^[15]

Rolul familiei, însă, nu trebuie exagerat, viaţa demonstrîndu-ne că nu toţi copiii provenind din familii de "proastă calitate" evoluează spre comportamentul criminal. Unii din ei obţin succese remarcabile pe tărîmurile ştiinţei şi vieţii sociale, găsind resurse de a interveni cu forţe ieşite din comun în acţiuni de natură cu totul opusă modelului negativ oferit de părinţi.

Şcoala

După familie, şcoala^[16] este instituţia care joacă un rol deosebit în formarea şi perfecţionarea continuă a personalităţii umane. Menită să dezvolte aptitudinile individului, să transmită cunoştinţe profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze aptitudinile, şcoala pregăteşte tînăra generaţie pentru viaţă. Şcoala reprezintă unul din cele mai importante instrumente ale menţinerii statu-quo-ului social, principala funcţie a ei este astfel aceea de a reproduce capitalul cultural acumulat.^[17]

Printre primii cercetători asupra efectului instrucţiei şi a şcolii în formarea personalităţii a fost Lombroso. În opinia sa instrucţia, şi măreşte şi micşorează criminalitatea. Pînă cînd ea nu este încă răspîndită în toată ţara şi nu a ajuns la maturitate, înmulţeşte toate crimele; iar cînd e răspîndită şi ridicată la un nivel înalt, le micşorează. Cu alte cuvinte, instrucţia şi şcoala modifică caracterul criminalităţii, îmblînzind-o.^[18]

Alţii^[19] susţin că influenţa şcolii asupra criminalităţii este binefăcătoare pentru societate. Şcoala prin instrucţie, prin educaţie intelectuală dezvoltă facultăţile intelectuale, îmbogăţindu-l pe om cu cunoştinţe. Dezvoltarea şi luminarea minţii se pun mai mult în serviciul binelui, decît al răului. Şcoala impune reflecţie, chibzuinţă, prevedere, precauţiune care îl reţin pe individ de la comiterea faptelor rele. Ignorantul, omul cu putere de reflecţie redusă, cu lipsă de prevedere, rezistă mai puţin tentaţiilor criminale, decît omul cu cunoştinţe, cu facultăţi intelectuale mai dezvoltate.

Şcoala poate influenţa atît pozitiv, cît şi negativ asupra evoluţiei personalităţii elevului.^[20]Influenţele negative se pot manifesta prin:

• manifestări greşite în plan educaţional;
• excesul de severitate;
• inechitatea sancţionării meritului;
• manifestări de favoritism;
• manifestări de subiectivism;
• neprincipialitatea unor relaţii dintre educator şi cei educaţi;
• lipsa competenţei profesionale;
• toleranţele sau excesele din partea educatorilor;
• fenomenele de corupţie;
• exemplul negativ etc. Toate aceste manifestări pot genera efecte destabilizatoare asupra formării unor caractere mai uşor influenţabile în rău.

Din statisticile penale rezultă că majoritatea delincvenţilor minori au avut o activitate şcolară slabă. Studiile de criminologie realizate în ţările occidentale dezvăluie, în majoritatea cazurilor, o corelaţie semnificativă între şcoală şi criminalitate, cel puţin sub două aspecte, şi anume: al procentului deosebit de ridicat pe care infractorii cu o pregătire şcolară redusă îl reprezintă în ansamblul populaţiei criminale, precum şi a faptului că o serie din însuşirile negative ale personalităţii acestuia s-au format şi s-au accentuat în timpul perioadei şcolare, fiind consecinţa unor grave erori ce caracterizează sistemul de învăţămînt. ^[21] Astfel, mulţi infractori au săvîrşit abateri, avînd o conduită rea în timpul şcolarizării, chiar din clasele primare. Aceştia nu au dat dovadă de adaptare şi integrare în şcoală, de disciplină şi străduinţă la învăţătură. Mai mult decît atît, inadaptarea la ei s-a început din primele clase (7-9 ani). Această inadaptare constă în: absenţe nemotivate de la ore, neascultare şi indisciplină, nepregătirea lecţiilor, încăpăţînare şi purtare obraznică faţă de pedagogi. În relaţiile cu colegii, se remarcă retragere ori conflicte. În timpul orelor precum şi în afara lor: comit mici furturi, "bat strada", chiulesc de la şcoală, fug de acasă, fumează şi consumă alcool etc. Aşa, cercetîndu-se gradul de învăţătură al populaţiei penale, comparativ cu gradul de învăţătură al populaţiei generale s-a stabilit:

• 6% din minorii condamnaţi sunt analfabeţi;
• 28% au un nivel de pregătire normal;
• 65% au o pregătire şcolară insuficientă (debilii mintali aici avînd o proporţie de 45%). Aceste cifre sunt şi mai înfricoşătoare cu privire la recidivişti, unde:
• 9,9% sunt analfabeţi;
• 49% au o instrucţie mediocră;
• 20% - instrucţie primară şi doar
• 1% - instrucţie liceală.^[22]

Cercetările efectuate pe intervalul 1971-1975 din România au arătat că 35% din lotul investigat nu a frecventat decît cursul primar şi acela adesea incomplet. Performanţele şcolare ale acestor infractori au fost slabe şi mediocre. Concluzii similare întîlnim într-un studiu asemănător privind intervalul 1976-1980 unde se relevă un nivel scăzut de cultură şi educaţie la infractorii care au comis fapte de violenţă. Aşa, doar 6% aveau şcoala generală, iar 45% nu au absolvit nici şcoala primară.²

Studii mai recente în România în domeniul pregătirii şcolare a inculpaţilor (anii 1990 - 1991) au relevat că:

• 77% din infractori au studii de cel mult 8 clase;
• 19% au absolvit şcoala generală sau profesională;
• 4% au absolvit liceul.^[23]

Pregătirea şcolară incompletă sau necorespunzătoare, nivelul scăzut de cunoştinţe profesionale, lipsa deprinderilor de a munci ordonat şi de supunere la un program normat, nu numai că împiedică accesul multor tineri din această categorie la dobîndirea unei integrări socio- profesionale corespunzătoare, dar chiar atunci cînd o obţin le conferă o capacitate scăzută de adaptare. Aceştia preferă cu multă uşurinţă viaţa parazitară, lipsită de orice constrîngere socială.

De aceea, este necesar ca în şcoală să se facă nu numai instrucţie, ci şi educaţie morală. Dacă şcoala, instrucţia, nu dau roadele binefăcătoare aşteptate, de vină sunt metodele şi persoanele care le aplică. Spre regret, în şcoala noastră se aplică metoda unică pentru tipul unic al elevului. Nu se face, nici în limitele posibilităţilor, o individualizare; nu se ţine cont de calităţile intelectuale, morale şi fizice ale elevilor. La clasificare se aplică criteriul mecanic al mediei. De păsurile, suferinţele, preocupaţiile, dispoziţiile, imboldurile elevilor se preocupă prea puţini pedagogi. Nu rareori şcoala creează o atmosferă apăsată, pentru că între profesor şi elev nu există o legătură quasi - părintească. Nu se luptă pentru a cîştiga sufletul copilului, nu se încurajează talente, avînturi. Prin aceasta se taie aripi, se descurajează şi deformează o bună parte din elevi. Considerăm că avalanşa de examene introduse de curînd în liceele din ţara noastră nu aduce nici un bine şcolii. Bacalaureatul, examen bun şi necesar în fond, prin metoda şi formele aplicate la noi este compromis. Şi nu numai prin faptul că duce la o înflorire a corupţiei, ci şi prin aceea că îi traumatizează pe tineri, care trec astfel obosiţi şi fără elan la instituţiile superioare de învăţămînt; intră în viaţă dezamăgiţi, demoralizaţi, revoltaţi, cu ideea că "totul se cumpără şi se vinde". Acestea sunt condiţii prielnice pentru a deveni duşmani ai ordinii sociale şi poate chiar criminali.

Totuşi, cel mai mare rău al şcolii constă în lipsa educaţiei morale. În anumite privinţe se exagerează cu instrucţia, împovărîndu-i pe elevi cu prea multe cunoştinţe, iar de educaţia morală se uită. Aceasta ar fi una din cauzele principale a imoralităţii şi inculturii, care a luat proporţii alarmante în Republica Moldova. Familia, unde începe educaţia morală, în actuala stare de slăbire a fundamentului său, face prea puţin. Urmează şcoala, care în loc să completeze lipsurile şi greşelile educaţiei în familie, nu face nimic sau face prea puţin. ^[24]

Nu trebuie niciodată uitat că menirea şcolii nu este numai aceea de a pregăti tineri informaţi, dar şi apţi de convieţuire socială, nu simple instrumente productive, ci şi cetăţeni.

Rolul şcolii este important şi pentru educarea şi socializarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor programe de prevenţie generală.

Locul de muncă (Profesia)

Locul de muncă exercită o puternică influenţă asupra individului prin ansamblul de elemente materiale şi socio-umane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată munca etc.

După aprecierile unor autori^[25] profesia este locul unde procesul de şcolarizare ia sfîrşit. Toate statisticile relevă o rată extrem de diferită şi diversă a delincvenţei profesionale. Majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru săvîrşirea crimelor.

În colectivul de muncă, indiferent de natura muncii depuse, dacă aceasta este îndeplinită cu pasiune, cu dăruire şi responsabilitate, dacă între membrii colectivului există relaţii colegiale bazate pe respectarea normelor eticii şi echităţii sociale, fiinţa umană se desăvîrşeşte, progresează, îşi dezvoltă generozitatea şi sentimentul civic.

Manifestările antisociale apar acolo unde munca nu este preţuită şi utilizată în suficientă măsură ca mijloc de educaţie. Orice eşec profesional poate deveni o cauză de dezechilibru pentru indivizii slabi, reuşita profesională depinzînd de o mulţime de factori, printre care: gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a profesiei, capacitatea de adaptare la colectivul de muncă şi regimul de disciplină ş.a.

Majoritatea tinerilor se adaptează mediului de muncă. Însă unii, în timpul pregătirii profesionale şi apoi în muncă se dovedesc inadaptabili. Ei manifestă lipsă de interes p entru studii profesionale, apoi şi pentru profesiune, lipsesc nemotivat de la locul de muncă, îl întrerup ori îl schimbă.

O pondere importantă o reprezintă infractorii fără ocupaţie sau cu un stagiu redus de producţie, cu rezultate slabe în activitatea profesională. Cercetările întreprinse au arătat că majoritatea infractorilor au avut o activitate profesională instabilă. Mai mult de 30% din cei care au comis infracţiuni de violenţă n-au avut nici o calificare, 50% au părăsit în mod frecvent locul de muncă; 45% au avut dificultăţi de adaptare la normele de disciplină profesională; 70% din tinerii care au comis infracţiuni de viol şi tîlhării au schimbat de trei ori locul de muncă în cursul unui an şi au obţinut rezultate slabe în activitatea de producţie.^[26]

Şi statistica judiciară a Republicii Moldova ne permite să facem unele distincţii între criminalii demascaţi, în dependenţă de ocupaţiile sau angajarea lor în sferele sociale la momentul săvîrşirii infracţiunilor. Astfel, în anul 1998 s-a relevat că:

• 4.012 infractori la momentul săvîrşirii infracţiunilor erau angajaţi în cîmpul muncii;
• 548 - elevi din diferite instituţii de învăţămînt;
• 12.096 - nu au avut nici o ocupaţie.

Importanţa analizei criminologice a structurii criminalităţii după sfera de ocupaţie la momentul săvîrşirii crimelor este evidentă. Cele 70,5% de criminali care nu sunt încadraţi în muncă şi nu au alte ocupaţii utile pentru societate ne vorbesc convingător despre cauzele şi condiţiile favorizante ale criminalităţii. Un pericol social sporit prezintă extinderea bazei sociale a structurilor criminale, pe de o parte, pe contul atragerii în activitatea infracţională a şomerilor din localităţile rurale şi urbane. Conform calculelor criminologilor occidentali, sporirea şomajului cu 10% duce la creşterea criminalităţii de la 3,4% la 6,5%. Ca un impact al imboldurilor săvîrşirii infracţiunilor printre persoanele fără venituri stabile relevăm şi veniturile sau salariile mizere obţinute de muncitori şi ţărani. Fără a ne adînci prea mult în problemă, este suficient de evidenţiat că situaţia social-economică a păturilor de jos este extrem de dificilă la etapa actuală. În asemenea situaţii membrii societăţii sunt nevoiţi să dea dovadă de eroism la învingerea problemelor de existenţă fără a intra în conflict cu legea, deoarece chiar şi cei care în condiţii normale sunt disciplinaţi de lege, astăzi recurg la activităţi criminale, uneori chiar în pofida convingerilor nobile, pentru a-şi asigura minimul necesar de existenţă pentru sine şi pentru membrii familiei.^[27]

Printre elementele componente ale locului de muncă ce pot influenţa negativ comportamentul angajaţilor, favorizînd sau determinînd în mod direct comiterea de către aceştia a unor acte de indisciplină, abateri, contravenţii sau chiar infracţiuni am evidenţia:

• nivelul de pregătire profesională scăzut al colectivului de muncă;
• necunoaşterea, indiferenţa sau dispreţul faţă de legi şi faţă de regulile de convieţuire în societate;
• tolerarea actelor de indisciplină din partea conducătorului;
• absenţe nemotivate de la locul de muncă;
• injurii, calomnii, limbaj indecent;
• nerespectarea dispoziţiilor şi ordinelor primite din partea conducătorului locului de muncă;
• nerespectarea normelor de muncă;
• organizarea necorespunzătoare a procesului muncii din partea conducătorului;
• nedorinţa sau lipsa de preocupare pentru ridicarea nivelului de cultură generală şi de pregătire profesională de către membrii colectivului de muncă. ^[28]

Unele colective nu numai că nu-şi exercită rolul educativ de formare a deprinderilor pentru muncă, de stimulare a perfecţionării profesionale, ci reprezintă, dimpotrivă, un teren propice pentru formarea defavorabilă a personalităţii. S-au relevat, astfel, unele practici ilegale, unele forme de presiune exercitate de conducătorii de diferite nivele ca, revendicarea unor sume de bani s-au "cadouri" pentru acordarea unor privilegii. În consecinţă se ajunge chiar la unele forme organizate de comitere a infracţiunilor în cadrul colectivelor de muncă. Majoritatea infracţiunilor de delapidare - 90,9% - s-au săvîrşit în grup, iar 40% din cei condamnaţi au avut calitatea de complice, ceea ce indică existenţa unor raporturi de serviciu care au făcut posibilă organizarea săvîrşirii de infracţiuni. ²

Desigur, ar fi bine dacă colectivul s-ar interesa de problemele care îi preocupă pe oameni, ar cunoaşte dificultăţile acestora ca, condiţiile de locuit, de transport etc., contribuind la înlăturarea lor.

Starea civilă

Printre primii care au făcut cercetări privind atitudinea criminalului faţă de familie, mai exact faţă de celibat şi căsătorie a fost C. Lombroso. El a observat, la vremea sa, că în anul 1880 la 1.000 de locuitori - în Italia, 48,9% erau condamnaţi celibatari adulţi, 29,7% condamnaţi căsătoriţi şi 14,3% condamnaţi văduvi şi văduve. Celibatarii au dat un procent ridicat de condamnaţi, cei fără familie comiţînd un număr mai mare de crime, iar atitudinea acestora faţă de familie era una nefavorabilă.

În Olanda, van Bemmelen a stabilit că în 1929-1930, procentul celibatarilor şi al căsătoriţilor în populaţia penală şi în cea generală era:

• celibatari condamnaţi - 28-33%, iar celibatari în populaţia generală - 44,63%;
• căsătoriţi condamnaţi - 64,86%, iar căsătoriţi în populaţia generală - 47,96%. Rezultă că celibatarii comit mai multe crime, refuză căsătoria şi familia proprie, care sunt moduri de viaţă stabilă şi de durată.^[29]

În general, după ce au ieşit din familia părinţilor sau a celor unde au crescut, după ce trec la viaţa independentă, foştii infractori celibatari nu se străduiesc să aibă o locuinţă proprie, cu mobilier propriu, ci preferă să locuiască pe la gazde, în camere închiriate, iar masa o servesc pe la birturi şi cîrciumi. Aceasta denotă o neaşezare, totul fiind provizoriu şi instabil în viaţa lor.

Atitudini negative întîlnim şi în privinţa familiei proprii a criminalilor. În general, în aceste familii se produc divorţuri numeroase şi destrămări de familie, ceea ce dovedeşte puţin ataşament faţă de familie. Unele cercetări² arată, cu privire la hoţii recidivişti: familie legitimă o aveau doar 14,56%; familie destrămată din cauza absenţelor îndelungate (termene de detenţie) - 5,82%; neînţelegere şi abandon - 12%; separare şi recăsătorire - 6,47%; căsătorii sau concubinaj trecătoare - 31,7%; viaţă solitară - 6%.

În prezent există prea puţine raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a infractorilor. Cu toate acestea, s-au evidenţiat unele concluzii conform cărora atît femeile, cît şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai predispuşi la comiterea infracţiunilor sexuale, în timp ce în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvîrşite cu violenţă, datorate certurilor şi neînţelegerilor dintre soţi. ^[30]

Am concluziona că familia are o influenţă benefică asupra individului, disciplinîndu-i faptele. Într-adevăr, familia este celula societăţii, primul mijloc de educaţie socială a omului. Între familie, societate şi stat există o strînsă corelaţie, fiindcă genul uman a început printr-o familie. De-a lungul anilor familia a pierdut multe din atribuţiile sale religioase, politice, economice, dar este greu de înlocuit rolul ei moral, pedagogic şi sentimental. Ea a rămas un cămin sufletesc şi o şcoală de respect. Nu degeaba căsătoria este considerată a fi sacramentul justiţiei, misterul viu al armoniei universale, formă dată de însăşi natura genului uman. În această religie a familiei putem zice că, bărbatul sau tatăl este preotul, femeia sau mama este idolul, iar copiii sunt poporul.

Organizarea timpului liber

Timpul liber este timpul de care dispune o persoană după ce şi-a onorat obligaţiile familiale, şcolare ori profesionale. Timpul liber are următoarele funcţii:

• odihna;
• divertismentul;
• dezvoltarea personalităţii.

Structura timpului liber şi modul în care este utilizat interesează în mod deosebit, pentru că cel mai mare număr de infracţiuni se comit în timpul liber.

Cercetările actuale arată că timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. În ultimele decenii au fost identificate noi forme periculoase de petrecere a timpului liber, cum ar fi petrecerile tinerilor cu consum abuziv de alcool şi droguri sau chiar asocierea în grupuri şi organizaţii criminale. Bande şi grupuri de minori şi tineri delincvenţi există pretutindeni în societatea contemporană, avînd nume diferite: "blousons noirs" în Franţa, "viteloni" în Italia, "tedy boys" în Anglia, "halbarken" în Germania, "toizo-zaco" în Japonia etc.^[31]

Rolul creşterii criminalităţii ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este strîns legat de problemele sociale ale integrării. În acest context, neintegrarea socială şi economică a tinerilor conduce la stări periculoase de dezechilibru şi frustrare care generează criminalitatea.

Din aceste motive, o importanţă deosebită pentru prevenirea criminalităţii o prezintă organizarea timpului liber al tinerilor.

Influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă

Cercetările actuale au relevat influenţa negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Pe primele locuri se află violenţa transmisă prin canalele mass-media şi în special video- violenţa.

Tema crimei a fost din totdeauna o sursă de profit important pentru cinematografie şi televiziune, aporsimativ 90% din serialele din lume avînd la bază un scenariu poliţist sau criminal. În acest sens, interesante sunt cercetările întreprinse de Asociaţia americană de psihologie care a stabilit că un copil din S.U.A. doar în timpul studiilor în şcoala primară priveşte la televizor în mediu 8.000 de omucideri şi 100.000 de alte acţiuni de violenţă. Comunitatea americană, înspăimîntată de aceste cifre, a creat Coaliţia Naţională de limitare a violenţei demonstrate de televiziune. Activitatea acestei coaliţii a avut unele rezultate pozitive: pe canalele televizate naţionale ale S.U.A. scenele de violenţă s-au redus de la 8,6 într-o oră în 1991, la 7,7 - în 1992. Mai mult ca atît, în conformitate cu noua lege federală "Despre mijloacele informaţionale", în fiecare televizor produs în S.U.A. trebuie să fie montată o microschemă ce ar permite părinţilor controlul asupra emisiunilor vizionate de copii. La fe l, conform programului federal pe toate canalele TV (indiferent de faptul dacă sunt de stat sau private) anual se majorează timpul pentru emisiuni speciale destinate minorilor şi tineretului, ce au drept scop educaţia morală şi civică a generaţiei în creşt ere.^[32]

Contribuţii importante la abordarea teoretică a problemei video-violenţei a avut Simpozionul organizat în noiembrie 1993 de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, cu genericul „mass-media şi criminalitatea".^[33] În rezoluţii s-a conchis că, violenţa în cinematografie şi televiziune furnizează modele de comportament negativ, cu influenţe puternice asupra spectatorului tînăr. Aceste filme comerciale determină creşterea nivelului agresiv, iar cel ce le vizionează este scos din lumea reală şi determinat să săvîrşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, agresive, nechibzuite şi spontane.

Deşi rolul mass-mediei este complex şi nu conduce întotdeauna la aplicarea violenţei, este cert că mesajul transmis se realizează şi interpretează în funcţie de propriile aspiraţii şi imagini despre lumea înconjurătoare, astfel încît video-violenţa va produce efecte doar asupra persoanelor cu înclinaţii şi predispoziţii spre violenţă.

Specificul naţional

Prin el însuşi, specificul naţional nu este un factor criminogen. El constituie o sinteză a nivelului de cultură şi civilizaţie ale unui popor, avînd vechi rădăcini în istoria acestuia. Popoarele, indiferent de originea şi natura lor, au caractere particulare, temperament naţional, aptitudini, însuşiri etc. prin care, în mod firesc, se resimt manifestările, comportamentul şi actele lor. Prin urmare nici criminalitatea nu poate fi independentă, în privinţa numărului, dar mai ales caracterului său, de ansamblul caracterelor şi însuşirilor care formează particularităţile unui popor. Acest caracter particular naţional dă criminalităţii o direcţie şi o formă specifică. După cum remarcă unii autori^[34] "criminalitatea unei rase poate avea tendinţă pronunţată în comiterea crimelor contra persoanelor, iar a alteia contra averii... Italianul are mai multă predispoziţie la crimă, decît francezul sau englezul. Criminalitatea italiană are tendinţa pronunţată contra persoanelor, omorurile pasionale fiind pe locul întîi în statistică"...

Printre primii cercetători care studiază influenţa specificului naţional se numără Lombroso, care cercetează această problemă la evrei şi ţigani. După cum arată statisticile naţionale, evreii din diferite ţări prezintă în general o criminalitate mai mică, decît celelalte popoare. Pentru a stabili o proporţie mai precisă între criminalitatea evreilor şi aceea a concetăţenilor lor, trebuie să raportăm criminalitatea celor dintîi la criminalitatea "negustorilor şi industriaşilor, iar nu la aceea a populaţiei în general, fiindcă la evrei prevalează exerciţiile profesiunii de negustor şi industriaş".^[35]

În toate ţările, condamnaţii evrei reprezintă un număr foarte mic, iar criminalitatea acestora este specifică, constituind următoarele crime: escrocherii, falsuri în acte, fals de monedă, contrabandă, uzura şi alte crime, în special, economico-financiare.

Lombroso remarcă că dintre evrei s-au recrutat mulţi şefi de bande, care s-a distins printr-o rară abilitate, iar femeile evreice au dat un preţios concurs acestora. În Franţa a fost un timp, "cînd aproape toţi şefii bandelor mari aveau concubine evreice, care erau colaboratoare iscusite ale concubinilor lor. Însă din ziua intrării evreilor în viaţa politică, a început să scadă tendinţa lor la o criminalitate specifică".^[36]

Cu privire la ţigani Lombroso remarcă că, "În contrast cu evreii, ţiganii sunt o rasă de criminali, reprezentînd toate pasiunile şi viciile. Sunt leneşi, lucrînd numai ca să nu moară de foame, mincinoşi, perfizi, ingraţi, răzbunători, hoţi, imorali, cruzi şi laşi; de aici derivă proverbul din Transilvania, că 50 de ţigani pot fi fugăriţi cu o rufă muiată... Autoritate, legi, reguli, principii, prescripţii, datorii sunt noţiuni şi lucruri inexistente la această rasă ciudată. Dar este de remarcat, că această rasă atît de inferioară din punct de vedere moral şi refractară la evoluţia civilă şi intelectuală, care n-a putut să exercite vreodată o industrie şi care în poezie n-a depăşit cel mai sărac lirism, în Ungaria a creat o artă muzicală uimitoare".^[37]

Deci, acest temperament naţional trebuie luat în calcul, în analiza fenomenului infracţional, deoarece, în anumite condiţii economice, sociale şi politice, timpul de reacţie populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

Şi în Republica Moldova naţionalitatea criminalităţii este specifică. Din cei 17.153 de infractori depistaţi pe teritoriul ţării în 1998, 16.779 sunt cetăţeni ai Republicii Moldova (97,6%) şi doar 374 (3,4%) sunt cetăţeni ai altor state (de regulă din statele C.S.I.: ucraineni - 114; caucazieni - 70; ruşi - 48 etc.).

Din cei 16.779 cetăţeni ai republicii, 13.216 sunt moldoveni de baştină; 1.258 ruşi; 983 ucraineni; 732 găgăuzi; 247 bulgari şi numai 8 evrei. Deci, dintre cetăţenii Republicii Moldova ce au săvîrşit infracţiuni, 78,8% sunt de naţionalitate moldoveni. De aici şi concluzia că criminalitatea în ţară este de naţionalitate moldoveană şi este o problemă naţională cu rădăcinile mult mai adînci decît problemele social-economice actuale ce servesc doar ca catalizatori ai fenomenului infracţional. ^[38]

Majoritatea reprezentanţilor naţionali preferă furturile din avutul proprietarului şi doar cetăţenii străini, de naţionalitate ruşi, preferă mai mult crimele legate de armele de foc şi muniţii. Anume printre aceste persoane trebuie căutaţi traficanţii de armament din republică.

Practic fiecare din naţionalităţile prezentate, în afară de evrei, îşi au reprezentanţii lor minori în lumea interlopă. Aici constatăm că din toţi moldovenii care au săvărşit infracţiuni, 14,6% sunt minori. Aproximativ la acelaşi nivel sunt reprezentaţi de către minori găgăuzii şi ucrainenii, avînd cîte 14,6% şi 13,9% respectiv. Cea mai mare pondere a infractorilor minori revine însă bulgarilor - 20,2%, urmaţi de ruşi cu 16,6%.

Avem speranţa că criminalitatea moldovenească va descreşte, însă iluzia poate fi ştirbită de scăderea nivelului natalităţii, ceea ce sporeşte ponderea criminalilor moldoveni maturi.

Strîns legată de specificul naţional este discriminarea, considerată ca un factor criminogen important şi fiind asociată cu prejudecata.

Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu tendinţele şi aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la nivelul claselor sociale, al sexelor, al apartenenţei religioase etc. Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi şi atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare. La rîndul lor, prejudecăţile nasc sentimente de frustare care declanşează manifestări agresive, precum şi dorinţe de revanşă din partea celor ce se consideră discriminaţi. În consecinţă, are loc un "conflict de cultură".¹

Religia

Religia ar fi acea armonie capabilă de a coordona toate elementele existenţei; credinţa în omnipotenţa lui Dumnezeu, care depăşeşte inteligenţa; efortul pentru a înţelege neînţelesul, pentru a exprima inexprimabilul, o aspiraţie către infinit. După E. Durkheim^[39] religia este un sistem solidar de credinţe şi de practici relative la lucruri sfinte, care unesc în aceeaşi comunitate morală, numită Biserică, pe toţi cei care aderă la ea.

Printre primele cercetări în ce priveşte influenţa religiei asupra criminalităţii se numără şi opiniile lui Lombroso şi Garofalo. Ambii se preocupă de religiozitatea criminalului, pe care nu o găsesc sinceră şi curată, bazată pe un fond etic şi moral, ci pe superstiţie şi oportunitate. Religia are o putere moralizatoare şi binefăcătoare, atunci cînd se bazează pe o înaltă morală fanatică. În acest caz ea are o influenţă şi un efect distructiv asupra criminalităţii. Lombroso crede că, cu cît o religie este mai tînără, mai recentă, cu atît este mai mare puterea ei moralizatoare, fiindcă entuziasmul noilor idei preocupă sentimentele, abătîndu-le de la crimă şi fiindcă organismul ei este mai liber de formule, care îi împiedică activitatea. Unele secte religioase, care prin înalta lor moralitate, prin idealurile, altruismul, filantropia, abnegaţia şi curăţenia traiului lor sunt focare de sfinţenie şi virtute.^[40]

Suntem de părere că în ultimii ani influenţa religiei asupra individului este incontestabilă. Nu există servicii divine, cu prilejul marilor sărbători religioase, la care să nu asiste şi participe conducătorii statului.

Astfel, există mulţi oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe care numai frica de Dumnezeu, de păcat şi de pedeapsa veşnică îi reţine de la infracţiuni. Explicaţia constă în aceea că, religia face educaţie morală, ea este cel mai puternic şi unic zăgaz, cel mai tare frîu al criminalităţii. Religia îmblînzeşte sălbătăcia, înmoaie sufletele tari, înnobilează omul, sădeşte în el cele mai alese sentimente de iubire, de milă, de cumpătare şi de o nestitate. ^[41]

Religia îşi începe educaţia morală, înainte de a începe şcoala educaţia intelectuală. Copilul învaţă de la părinţi şi bunei diverse istorioare religioase moralizatoare, care îşi aşează rodul lor etic în sufletul lui, la fel cum albina depune pe fagure nectarul cules din flori, care va da mierea de mîne. Fiind pusă temelia moralităţii individului, prin continuarea educaţiei religioase şi prin instrucţia intelectuală, se va creşte un individ cu o mare forţă morală şi intelectuală, capabil să se opună cu succes tentaţiilor criminale.

Cu toate acestea influenţa religiei asupra criminalităţii nu este determinantă şi exclusivă. Viaţa de toate zilele ne dovedeşte că şi fără religie se poate obţine fondul moral necesar pentru a evita comiterea de infracţiuni. Acest lucru se poate realiza prin cultură, astfel pot fi morali şi ateii, cei fără credinţă religioasă.

Totuşi, mulţimea are prea puţină cultură. Această mulţime poate obţine hrana morală necesară numai din religie. Marea majoritate a oamenilor din ţara noastră au prea puţină cultură sau aproape de loc. Aceasta ar fi una din principalele probleme ale contemporanietăţii. De aceea, acestora numai religia le-ar mai putea oferi frînele antiinfracţionale, altfel ei s-ar deda la o criminalitate enormă.

Toxicomania

În toxicomanie se include consumul de droguri şi alcoolismul.

Consumul de droguri şi alcool fac parte din categoria elementelor generatoare de crimă. Numai în Europa veniturile obţinute din vînzarea ţigărilor este de 50 miliarde dolari; alcoolului - 105 miliarde dolari şi drogurilor - 400 miliarde dolari anual.

În unele state, precum S.U.A., Columbia, Birma, Laos etc., problema consumului de droguri a devenit o problemă naţională.

Aşa, în S.U.A. în 1974 - 23% din minorii în vîrsta de la 12 la 17 ani erau consumatori activi de marihuană (cannabis); 3,6% - consumatori de cocaină şi 1% consumatori de heroină. Printre tinerii în vîrstă de 18-25 ani: 52% erau consumatori de cannabis, 25% - consumatori de cocaină şi 4,5% consumatori de heroină. Numărul consumatorilor de droguri în vîrstă de la 26 ani este într-o permanentă creştere. Consumatorii de cannabis de la 9,9% în 1974 au ajuns la 33% în 1992; numărul consumatorilor de cocaină în aceeaşi perioadă a crescut de la 9,0% la 11,4%; de heroină - de la 0,5 la 0,9%.^[42]

Dintre pieţele ilicite, care produc imense sume de bani, am evidenţiat, în primul rînd, piaţa drogurilor. Criminalitatea organizată legată de stupefiante ţine de una din cele mai grave şi dramatice probleme cu care se confruntă societatea mondială. Grupul de lucru al Comunităţii Europene consideră că peste 85 miliarde dolari reprezintă profitul net, care urmează a fi "spălat" prin tehnici speciale.^[43]

Cele mai utilizate droguri sunt:

• anestezicele - ca phencyclidina sau „PCP";
• narcoticele - derivatele opiumului produs din mac;
• morfina - derivat al opiumului, utilizată în mod legal în medicină;
• cocaina - produs natural obţinut dintr-o plantă numită "coca";
• heroina - produs din morfină şi cocaină;
• barbituricele - droguri sedativ-hipnotice;
• tranchilizantele - utilizate în medicină pentru tratarea persoanelor suferinde de boli psihice;
• cannabis (marijuana) - produs din cînepa indiană;
• haşişul - un concentrat puternic de marijuană;
• halucinogenele - droguri naturale şi sintetice ca mescalina şi "LSD";
• amfetaminele - droguri sintetice ca benzedrina, dexedrina, bifetamina şi metedrina. Cea mai răspîndită clasificare a acestei mase imense ar fi următoarea:
  1. stupefiante nocive şi derivatele lor, de origine agricolă, inclusiv opiaceele şi cocaina;
  2. stupefiante nocive şi derivatele lor de fabricaţie farmaceutică, inclusiv amfetaminele şi barbituricele;
  3. droguri netoxice de origine agricolă, ca cannabis sativa.

Analiza statisticii judiciare denotă că narcomania în Republica Moldova capătă amploare. În anul 1998 la evidenţa Centrului narcologic republican se aflau 3900 persoane, în realitate numărul de narcomani fiind de 55-60 mii de persoane, majoritatea fiind tineri în vîrstă de 14-25 ani.

Prezenţa unui narcoman într-o familie se transformă în tragedie pentru aceasta, iar creşterea numărului de consumatori de droguri în ţară devine un pericol pentru societate.

Foarte impresionante sunt cheltuielile consumatorului pentru procurarea drogurilor. Conform unor evaluări, un narcoman cu "stagiu" de un an şi mai mult are nevoie de 4.000 lei pe lună sau aproape 50 mii lei anual. Dacă am lua în consideraţie numărul real de consumatori, cheltuielile aproximative doar în ţara noastră s-ar ridica la 250-300 milioane dolari.^[44] Este uşor de imaginat în acest context şi numărul infractorilor aflaţi în goana obţinerii sumelor pentru procurarea drogurilor, prin furturi, jafuri, tîlharii şi alte crime cupidante şi cupidant-violente.

Cu toate că Moldova a aderat la Convenţiile Internaţionale privind substanţele narcotice şi psihotrope din anii 1961 şi 1971, precum şi la Convenţia ONU privind combaterea traficului ilicit de substanţe narcotice şi psihotrope din anul 1998, legislaţia naţională n-a fost pe deplin racordată la aceste acte internaţionale. Este nereglementată, pînă în prezent, răspîndirea substanţelor psihotrope, precum şi circulaţia precursorilor.

Un document internaţional important îl constituie Convenţia de la Viena împotriva traficului de droguri, adoptată la 20 decembrie 1988 şi intrată în vigoare în anul 1990. Ea vizează conferirea caracterului penal pentru activităţile de "spălare" a banilor proveniţi din traficul de droguri. Întrucît pînă la sfîrşitul anului 1992 la Convenţie aderaseră deja 106 state, există speranţa unei armonizări a legislaţiilor penale în acest domeniu. ^[45]

Alcoolismul este şi el un factor criminogen important, producînd grave efecte asupra sănătăţii omului, determinînd o anumită slăbire a rezistenţei fizice şi psihice a acestuia. Alcoolul întunecă raţiunea şi dezlănţuie pasiunile şi viciile, oferindu-le cîmp prielnic de desfăşurare. Am putea descrie două stări fundamentale de alcoolism:

• alcoolismul acut şi
• alcoolismul cronic.

La rîndul său, alcoolismul acut poate avea o formă uşoară (beţia uşoară este însoţită de o diminuare a atenţiei şi o prelungire a timpului de reacţie, cauzînd numeroase infracţiuni din imprudenţă, accidente rutiere şi de muncă etc.) şi o formă gravă (beţia gravă provoacă o stare de confuzie mentală, conduce la delir şi agresivitate, exagerează nevoile s exuale).^[46]

Acoolismul cronic are un impact şi mai grav asupra psihicului uman, fiindcă modifică mentalitatea individului, dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea, pierderea sensurilor eticii şi moralei. Această formă a alcoolismului duce la săvîrşirea numeroaselor infracţiuni de violenţă.

Mulţi infractori sunt recrutaţi anume din rîndul alcoolicilor. S-a constatat că marea majoritate a infracţiunilor se comit în această stare.

Spre exemplu, raionul Donduşeni,^[47] ce face parte din zona criminogenă de nord-vest (alături de Briceni, Glodeni, Drochia, Edineţ, Ocniţa, Făleşti, Rîşcani şi Ungheni) se caracteriza prin frecvenţa cea mai înaltă în regiune a infracţiunilor săvîrşite de persoane în stare de ebrietate. În ansamblu, zona de nord-vest se caracteriza prin cea mai redusă criminalitate pe motiv de beţie din ţară. Cel mai redus nivel infracţional din Republica Moldova este condiţionat aici, credem, în primul rînd, de particularităţile psihologice, obiceiurile, de modul de viaţă al populaţiei date. Dimitrie Cantemir^[48] scria pe timpuri, că "locuitorii din Moldova de Sus sunt mai puţin războinici, nefiind atraşi la războaie, preferă să-şi dobîndească în linişte şi în sudoarea frunţii bucata de pîine. Ei sunt foarte evlavioşi... Arareori vei întîlni aici cazuri de tîlhării şi dacă între ei apar tulburări interne, acestea-s provocate de boierii din Moldova de Jos. Respectă virginitatea pînă la căsătorie, fapt deosebit de rar întîlnit la locuitorii din Moldova de Jos".

Pe de altă parte, zona criminogenă de sud-vest (include raioanele Vulcăneşti, Cahul, Cantemir, Leova, Comrat, Hînceşti şi Cimişlia) se evidenţia prin criminalitatea pe motivul beţiei, întîietatea pe republică deţinînd-o raionul Hînceşti, unde pe parcursul anilor 1993-1995 în stare de ebrietate au fost comise circa jumătate din numărul infracţiunilor descoperite.^[49]

Alcoolismul este mai răspîndit şi are o influenţă mai mare asupra criminalităţii, în păturile sociale inferioare, decît în păturile sociale mai înalte, mai culte şi mai bogate. Aceasta s-ar explica şi prin faptul că, organismul omului sărac este mai slăbit, mai rău alimentat şi mai puţin rezistent, fiind mai repede copleşit de efectul alcoolului. Omul sărac îşi potoleşte foamea şi suferinţele cu alcoolul, fiind mai puţin precaut şi avînd mai puţină judecată în aprecierea efectelor alcoolismului. Oamenii din această categorie, fiind privaţi de alte plăceri, se limitează doar la unica plăcere accesibilă - alcoolul. În opoziţie cu aceştia, omul mai civilizat, prin cultura sa, este înarmat cu o energie fizică, psihică şi intelectuală superioară, cu ajutorul căreia poate înţelege şi stopa efectul primejdios al alcoolului.

Unii autori^[50] consideră că alcoolismul şi criminalitatea sunt două duşmane ale societăţii, între care există o bună prietenie. Alcoolismul roade sănătatea omului, alimentează, încurajează şi promovează criminalitatea. Alcoolismul are şi efecte ereditare dezastruoase. Generaţiile viitoare poartă consecinţele viciului alcoolismului părinţilor lor: mortalitate ridicată, degenerare fizică şi psihică, imbecilism şi debilism, rezistenţă fizică şi psihică redusă etc.

Toate aceste condiţii sunt foarte prielnice pentru comiterea crimelor, alcoolismul furnizînd un contingent mare de criminali.

^[1] Rădulescu S., Banciu D., op. cit., p.181.

^[2] Lombroso C., op. cit., p.173-176.

^[3] Lombroso C.,op.cit.,p.l73-176.

^[4] Pop T., op. cit., p.594.

^[5] Pop T., op. cit., p.595.

^[5] Abrahamsen D., op.cit., p.65-130.

^[6]  Amza Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 190-193.

^[7] Oancea I., op. cit., p.94.

^[8]  Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.131.

^[9]  Giurgiu N., op. cit., p.175.

^[10]  Stănoiu R.M., op. cit., p.132.

^[11]  Giurgiu N., op. cit., p.176.

^[12]  Ibidem.

^[13] Medeanu Tiberiu-Constantin, Crima şi criminalul. Geneza crimelor şi descoperirea criminalilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.40.

^[14] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.188-189.

^[15] Dobriţoiu Niculae, Criminalitatea în perspectiva integrării, în Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie, nr. 4, 1999, p.38.

^[16] Prin "şcoală" înţelegem toate instituţiile de învăţămînt: preşcolar, şcolar, liceal, superior - n.a.

^[17] Stănoiu R.M., op. cit., p.134-136.

^[18] Lombroso C., op. cit., p.131.

^[19] Giurgiu N., op. cit., p.177-179.

^[20] Pop T., op. cit., p.601-603.

^[21] Stănoiu R.M., op. cit., p.135.

^[22] Oancea I., op. cit., p.92-97.

^[23]  Medeanu T.C., op. cit., p.41.

^[24]  Pop T., op. cit., p.601-604.

^[25]  Giurgiu N., op. cit., p.180.

^[26]  Stănoiu R.M., op. cit., p.140-142.

^[27]  Ciobanu I., op. cit., p.83.

^[28]  Mateuţ Gh., op. cit., p.143.

^[29]  Oancea I., op. cit., p.91.

^[30]  Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.190.

^[31] Pinatel J., Criminologie, Paris, 1980, p. 72-75.

^[32] Борьба с насильственными преступлениями в США, în Борьба с преступностью за рубежом, 1995, № 5, p.4- 5.

^[33]  Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.191.

^[34]  Pop T., op. cit, p.559-561.

^[35]  Pop T., op. cit., p.560.

^[36]  Lombroso C., op. cit., p.45.

^[37]  Lombroso C., op. cit., p. 46-49, citat de Pop T., op. cit., p.560-561.

^[38]  Ciobanu I., op. cit., p.77-78.

^[38]     Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.192.

^[39]  Pop. T., op. cit., p.146-149.

^[40]  Pop T., op. cit., p.599-600.

^[41]  Mateuţ Gh., op. cit., p.143.

^[42]  Drug Use, by Type of Drug and Age Croup: 1974 to 1992 // Statistical Abstract of the United States. (The National Data Book). 114 the Edition, Washington, 1994, p.141.

^[43]  Ciobanu Igor, Crima organizată în economia mondială, în Conferinţa corpului didactico-ştiinţific Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1998/99, USM, Chişinău, 2000, p. 15-16.

^[44] Golubenco Gheorghe, Obreja Eugen, Nacobusinessul: o dimensiune a crimei organizate, în Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în RM (Conferinţa ştiinţifico-practică republicană, 26 februarie 1999), Ed. ARC, Chişinău, 1999, p.149-152.

^[45]  Ciobanu Igor, Tehnici şi metode de prevenire şi combatere a crimei organizate, în Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, 1998, p.73-75.

^[46]  Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.193-194.

^[47]  Ciobanu Igor, Criminalitatea organizată la nivel transnaţional..., op. cit., p.90.

^[48]  Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1973, p.14.

^[49]  Ciobanu I., op. cit., p.96.

^[50]  Pop T., op. cit., p.607-608.