Categorie: Drept
Accesări: 480

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, ci este o personalitate obişnuită care se caracterizează prin unele trsăsături comportamentale specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul infractorului am avea un om normal:

PI (personalitatea infractorului)

PS (pericolul social)

ON (omul normal)

Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită infracţiunea. De regulă, însă, personalitatea infractorului apare cu mult înainte de săvîrşirea infracţiunii. Trăsătura principală care caracterizează personalitatea infractorului este aceea că a săvîrşit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvîrşi o crimă. Săvîrşindu-se o crimă,

persoana comite o faptă gravă interzisă şi oprită de lege, pentru care este judecat şi condamnat, ceea ce întăreşte, din punct de vedere social şi juridic, statutul său de infractor.

Există multe persoane care deşi nu sunt criminali, se abat de la conduita normală, încalcă normele de convieţuire socială, cum sunt alcoolicii, persoane cu conduită rea în cadrul microgrupului său social etc. Aceştia prezintă pericol social, conduita deviantă fiind predelincventă. Din punct de vedere criminologic, aceste persoane, pentru că nu au comis încă crime, nu sunt cercetate. Aceasta reiese din obiectul de studiu al criminologiei, mai cu seamă că prima misiune a ei este de a cerceta şi de a scoate în evidenţă cauzele săvîrşirii crimei şi mijloacele ei de combatere şi profilaxie.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include două noţiuni:

Iată de ce în cadrul tuturor curentelor, teoriilor şi şcolilor criminologice, personalitatea infractorului a fost şi este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să reieşim din principalele orientări criminologice, şi anume:

În cadrul orientării biologice (sau bioantropologice), personalitatea infractorului este sinonimă cu individualitatea fizică şi patologică, adică cu o sumă de stigmate care configurează portretul-tip distinct al comportamentului uman.

Printre reprezentanţii acestei orientări reamintim pe C. Lombroso, E. Kretschmer (teoria constituţiei predispozant delincvenţ iale), B. di Tulio (teoria constituţiei delincvente), P. Iakobs (teoria cromozomului crimei), O. Kinberg (Krimberg) (teoria inadaptării sociale).

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei aici se înscriu teoriile de orientare psihologică atît clasice, cît şi contemporane, şi anume: S. Freud, care a elaborat una din cele mai ingenioase teorii de înţelegere a personalităţii umane (freudismul, bazat pe importanţa gîndirii inconştientului (id), a conştientului (ego) şi supraconştientului (superego); A. Adler (teoria inferiorităţii, bazată pe complexul de inferioritate), D. Abrahamsen (teoria privind rolul familiei în formarea personalităţii); E. de Greef (teoria asentimentului, bazată pe criză şi starea psihică periculoasă); J. Pinatel (teoria personalităţii criminale); M.B. Clinard (teoria frustrării); W.

Reckless (teoria rezistenţei la frustrare); L. Festinger (teoria disonanţei cognitive şi volitive).[1]Spre exemplu, L. Festinger consideră că personalitatea infractorului se caracterizează prin tulburări de socializare şi identificare; pornind de la mecanismele psihologice de frustrare şi de la influenţa lor asupra mecanismului trecerii la actul infracţional, această teorie atribuie un rol important fenomenelor dizarmonice, tensionale care se produc pe parcursul procesului de socializare a individului.[2]

În cele din urmă, în orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influenţelor determinate de factorii socio-culturali.

Printre teoriile contemporane de orientare sociologică se înscriu şi: H. Mckay, C.R. Shaw, F. Thrasher (teoria ecologică); E. Sutherland (teoria "asociaţiilor diferenţiate"); Th. Sellin (teoria "conflictului de cultură"); R. Merton (teoria anomiei sociale); R. Cloward, L. Ohlin (teoria "oportunităţii diferenţiate"); T. Hirschi (teoria apartenenţei sociale); F. von Liszt, A. Prins (teoria "apărării sociale"); K. Marx, F. Engels, W. Bonger (teoria marxistă). Aceste teorii acordă o mare importanţă influenţei factorilor sociali în apariţia, formarea şi modelarea personalităţii umane. Spre exemplu, teoria marxistă defineşte personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependenţă determinantă faţă de condiţiile vieţii materiale. Astfel se recunoaşte influenţa decisivă a factorului economic.

În ultimele decenii, cercetările criminologice referitoare la personalitatea infractorului au cunoscut salturi enorme. Problemele de bază la acest capitol s-au concentrat în jurul chestiunii de a şti care este natura reală a personalităţii criminalului. Primele răspunsuri au apărut în teoria clasică a dreptului penal, potrivit căreia criminalul dispune de liberul arbitru, libera alegere, avînd responsabilitate, capacitate de alegere şi posibilitatea de a acţiona liber. Dacă infractorul a comis o infracţiune înseamnă că aceasta a fost alegerea lui, el a hotărît aşa şi deci, el este cauza faptei, fiind supus, mai tîrziu, răspunderii penale.

Teoria liberului arbitru cu timpul a intrat în umbră. Acest fapt se datorează dezvoltării ştiinţelor biologice, psihologice, psihiatrice, sociologice etc. Se adoptă teoria determinismului, potrivit căreia orice fenomen are o cauză. Deja şcoala pozitivistă italiană argumentează că criminalul nu este absolut liber, ci este un om determinat de diverse cauze în acţiunile şi faptele sale. Acesta a fost un prim punct de plecare, teoriile multiplicîndu-se şi dezvăluindu-se cîte un aspect sau altul al personalităţii infractorului, emiţînd ipoteze care, împreună, au deschis noi orizonturi în cunoaşterea şi cercetarea problemei date.

În cele ce urmează, vom încerca să ne expunem pe marginea unor aspecte ale criminalului, care nu trebuie confundate cu cercetările juridice privind criminalul, deşi între acestea există o strînsă interdependenţă. În criminologia contemporană aspectele principale care trebuie să fie cercetate sunt:

  1. evoluţia ideilor, tezelor şi teoriilor despre criminal;
  2. caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt particularităţile bio-psiho-sociale. Anume aceste aspecte permit cercetările comparative între criminali şi noncriminali;
  3. tipurile de criminali;
  4. aspectele diferenţiale ale criminalului după vîrstă, sex etc.

În această secţiune ne vom opri la primul aspect, ce ţine de evoluţia ideilor, tezelor şi teoriilor, adică evoluţia concepţiilor despre criminal (celelalte aspecte vor fi relatate în secţiunile următoare).

Concepţia criminalului antropologic

Fondatorul antropologiei criminale, Cesare Lombroso, a făcut ample cercetări de antropologie, antropometrie şi psihiatrie, concentrîndu-şi atenţia asupra anatomiei şi trăsăturilor morfologice ale criminalilor.[3] Concluziile sale au fost expuse în celelbra lucrare "L'Uomo delinquente" (Omul delincvent) din 1876, unde se susţine că criminalul se caracterizează prin anumite anomalii organice şi psihice. Astfel, la Lombroso, criminalul este un tip deosebit de tipul omului normal, fiind o varietate biologică inferioară. Una din tezele sale principale a fost aceea că "criminalul se naşte criminal; criminalul este înnăscut", fiind marcat de anumite stigmate anatomice, fiziologice şi psihologice.

Teoria lui Lombroso a stîrnit cel mai mare ecou în lumea juriştilor şi a medicilor, fiind lansată celebra lozincă "Jos justiţia, trăiască medicina". Necătînd la multiplele greşeli, opera lui Lombroso este prima încercare meritorie de proporţii, care caută cauzele obiective ale crimei şi criminalului, trecînd de la studiul juridico-penal, la studiul ştiinţific, pozitivist şi criminologic.

Cu toate că teoria lui Lombroso a fost aspru criticată, ştiinţa antropologiei criminale s-a dezvoltat în continuare, avîndu-i ca urmaşi pe N. Goring[4] şi E.Hooton.[5] Ultimul, pe baza cercetării a 13.873 de infractori şi 3.200 de noninfractori, dovedeşte că tezele lui Lombroso sunt exagerate şi nu toate cercetările acestuia au avut la bază metode ştiinţifice, concepte suficient de clare cu privire la cauze, corelaţii, structuri morfologice şi psihice etc.

Ultimele concepţii privind criminalul antropologic susţin că:

Concepţia personalităţii criminale

Cercetările actuale au arătat că multe din trăsăturile criminalului se regăsesc şi la noncriminali. Necătînd la aceasta, există opinia că criminalul prezintă unele trăsături distincte, specifice. Argumentul vine din practica penitenciară, unde personalul şi administraţia penitenciarului au multe contacte cu deţinuţii, reuşind să-i cunoască bine. La ieşire din penitenciar după ispăşirea pedepsei, lucrătorii penitenciarului fac pronosticuri neoficiale, indicînd persoanele care vor comite iarăşi crime şi se vor reîntoarce. În majoritatea cazurilor aceste pronosticuri se adeveresc.

Un alt argument al acestei concepţii are la bază cercetările ştiinţifice din cadrul criminologiei clinice şi examenelor individuale. Pe baza acestor examene individuale, efectuate de medici, psihologi, sociologi, s-a consemnat că criminalii au o gamă de trăsături negative: cruzime, agresivitate, egoism, lipsa de iubire, lipsa de moralitate etc. Desigur că există criminali egoişti, spre exemplu, şi noncriminali egoişti, dar egoismul criminalului este foarte accentuat faţă de egoismul noncriminalului.

În baza acestor argumente s-a născut teoria personalităţii criminale, avîndu-l ca cel mai de vază reprezentant pe J. Pinatel. [6]

Conform acestei concepţii criminalul are un şir de trăsături de bază:

În concluzie, J. Pinatel susţine că personalitatea criminală există cu două condiţii:

Concepţia biotipologică

Conform acestei concepţii comportamentul omului depinde de tipul constituţiei anatomice, care este o unitate morgologică şi funcţională. În anumite condiţii tipul constituţiei anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială. Printre teoriile biotipologice se numără teoriile lui Kretschmer, Pende, Viola ş.a.

După Kretschmer, principalele tipuri biotipologice sunt:

Între fiecare tip biotipologic şi trăsăturile psihice, temperamentale, există o strînsă corelaţie; fiecare tip are felul său de manifestare, comportare şi adaptare socială. [8] Aşa, tipul picnic este deschis, sociabil, exteriorizat; tipul atletic este fizic bine dezvoltat, sănătos, adaptabil etc.; tipul astenic este puţin sociabil, timid; tipul displastic este asocial, restras şi dificil în relaţiile cu alţi oameni.

O corelaţie importană întîlnim între constituţia bio -tipologică şi tipul de criminalitate.[9]În concepţiile biologice se înscrie şi conceţia inadaptării sociale cu privire la criminal a lui O. Kinberg.[10]

Concepţia personalităţii psihopatice

Această concepţe este extrem de discutată, pentru că mulţi cercetători susţin că investigaţiile trebuie să se concentreze asupra criminalului normal, sănătos psihic şi nu asupra criminalilor psihopaţi, nevrotici, bolnavi mintali. Argumentul principal este acela că criminalii psihopaţi sunt iresponsabili şi, deci, nu răspund penal. Am considera că în cercetarea criminologică, dimpotrivă, e necesar a include studiul acestei categorii de persoane. Această categorie sau grupă o alcătuiesc psihopaţii. În concepţia lui Mannheim această categorie poate fi divizată în două subgrupe: - psihopaţii;

Participarea acestora la criminalitate este destul de mare. Aşa, crime săvîrşesc: 2% psihotici, 4% psihotici "de margine", 1% alcoolici, 25% psihopaţi cu tuplburări sexuale, 5% debili mintali, 13% psihopaţi cu tulburări psihopatice.[11]

La rîndul lor, criminalii psihopatici pot fi clasificaţi în:

  1. criminalul paranoid, cu o tendinţă psihică puternică de afirmare proprie. Ajunsă în stare de dezvoltare exagerată, conduce la tensiuni, conflicte, orgoliu nelimitat, megalomanie, atitudini egoiste etc.;
  2. criminalul pervers, ce se caracterizează prin indisciplină, lipsa de afecţiune pentru oameni, lipsa de milă, prezenţa urii şi a cruzimii;
  3. criminalul hiperemotiv, care în stare de dezvoltare exagerată ajunge la o sensibilitate exesivă, conflictînd cu alţi oameni.

Criminalii psihonevrotici sunt şi ei de mai multe feluri:

  1. criminalul neurastenic, caracterizat prin aceea că suferă cronic de oboseală, insomnie, surmenaj, dureri de cap etc. Aceste stări nu-i permit să facă faţă exigenţelor vieţii, împingîndu-l la comiterea infracţiunilor;
  2. criminalulpsihastenic, ce suferă de obsesii, tensiune nervoasă, îndoieli etc.;
  3. criminalul isteroid, caracterizat prin stări de criză nervoasă, care pot ajunge pînă la leşin, convulsii, explozii emoţionale etc.[12]

Concepţia caracterologică

Această concepţie este nouă, avîndu-i ca reprezentanţi pe Heymans, Wiersma, R. Le Senne şi R.Resten. În lucrările lor[13] bazate pe caracterologia criminală ei scot în evidenţă rolul caracterului psihic în acţiunile criminale. Anume în structura psihică a omului, este cuprins caracterul, "soarta" omului sau "destinul".

Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe părţi constitutive, şi anume: emotivitate, activitatea psihicului, reconstituirea sau puterea de refacere a energiei psihice cheltuite în timpul activităţii. Omul trăieşte emoţii pozitive şi negative. Emoţiile fac parte din caracter, care se exprimă prin activitatea desfăşurată de individ. Aceste părţi se unesc şi alcătuiesc caracterul, care stă la baza oricărui comportament. După Resten[14] deosebim următoarele tipuri de caractere:

Marea majoritate a infracţiunilor, reieşind din datele statistice, se comit de: tipul nervos (31%), tipul coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf (16%), tipul apatic (22%). Celelalte tipuri, fiind mai emotivi, mai retraşi, cu puţine relaţii sociale, comit mult mai puţine infracţiuni sau chiar deloc.[15]

Concepţia caracterologică este o modalitate de investigare a unor noi aspecte profunde cu privire la personalitatea infractorului. Prin aceasta ea face să progreseze cunoaşterea criminalului.

 

[1] A se vedea, Programa analitică a cursului "Criminologie", Chişinău, 2003.

[2] Ungureanu A., op. cit., p.177-180.

[3] A se vedea, Ciobanu Igor, Criminologie (volumul 1), capitolul II, secţiunea III, p.2.3.2.

[4] Goring N., The English Convict, London, 1913.

[5] Hooton E., The American Criminal, Harvard University Press, Cambridge, 1939.

[6] Oancea I., op. cit., p.87-88.

[7] Ibidem.

[8]  Ştefănescu-Goangă F., Roşca Al., Cupcea S., op. cit., p. 38.

[9] A se vedea, Ciobanu I., Criminologie (volumul 1), capitolul III, secţiunea I, p. 3.1.1.

[10]  Ibidem, p.3.1.2.

[11]  Mannheim H., op. cit., p.258.

[12] Oancea I., op. cit., p.82-84.

[13]  Resten R., La caracterologie du criminel, P.U.F., Paris, 1959.

[14] Resten R., op. cit., p.69.

[15] Oancea I., op. cit., p.84-86.