Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalităţii nu pot fi uşor identificaţi. Personalitatea, precum şi individul este un produs integral al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea este determinată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective. [1]
Datorită interacţiunilor permanente ce au loc între factorii endogeni şi exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se formează pînă în jurul vîrstei de 22-25 de ani şi continuă să evolueze în timp.
De aici şi controversele teoretice care acordă prioritate fie factorilor endogeni (individuali), fie factorilor exogeni (mediul social). Este logic şi preferenţiabil să se acorde atenţie şi valoare egală celor două categorii, fiecare avînd importanţa sa în formarea orientării antisociale a personalităţii infractorului.[2].
În această secţiune a lucrării nu ne vom opri la unele dintre componentele mediului psihosocial care exercită influenţă asupra formării personalităţii şi anume - familia, şcoala, locul de muncă (profesia), starea civilă, organizarea timpului liber, influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă, specificul naţional, religia şi toxicomania - subiecte analizate minuţios în capitolul anterior (vezi, secţiunea III, p. 4.3.7.), ci vom face o trecere în revistă a altor modalităţi, cum sunt:
- înstrăinarea (alienarea);
- frustrarea;
- inadaptarea;
- învăţarea;
- micromediul;
- macromediul.
1. Rolul înstrăinării (alienării) în procesul formării personalităţii infractorului
Cea mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat fenomenul de înstrăinare (alienare).
înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut şi acceptat ca normal, datorită dificultăţilor de integrare în sfera relaţiilor sociale.
Această formă de manifestare este o consecinţă a influenţelor sociale negative care intervin pe parcursul procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate şi se manifestă ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala condiţie şi componentă a conduitei antisociale. Ea este, în acelaşi timp, etapa de tranziţie de la comportamentul social normal la comportamentul antisocial.
Conduita antisocială, ca formă de exprimare a formei de înstrăinare (alienare) a individului, se caracterizează prin aceea că îl întoarce pe individ împotriva societăţii şi a valorilor ocrotite prin sisteme normative, pe calea convingerii, deprinderii şi opţiunii contrare societăţii. [3]
Procesele enorme ale dezvoltării sociale, schimbările spectaculoase care se datorează revoluţiei tehnico-ştiinţifice aduc modificări importante în mediul natural şi social al individului. Aceste procese pot determina, pe lîngă consecinţele pozitive, şi anumite forme de inadaptare la un nou mod de viaţă, dificultăţi în asimilarea unor valori şi norme, a unor modele culturale, deosebite de cele cu care individul deja s-a acomodat.
Dificultăţile de adaptare şi integrare a oamenilor se regăsesc în mutaţiile socio-culturale, mai cu seamă în migraţia de la sat la oraş. Datorită acestui proces are loc creşterea marilor aglomeraţii urbane care generează fenomenul de înstrăinare şi în care acţiunea factorilor tradiţionali este puţin eficientă. Formarea unor mari comunităţi sociale eterogene duce la slăbirea posibilităţilor de integrare şi control social.
Starea de înstrăinare se poate exprima pe trepte şi etape: de la simple abateri şi contestări nepermise de normele generale de convieţuire socială, pîna la diverse infracţiuni cu diferite grade de periculozitate socială. Această stare de antisociabilitate se caracterizează prin aceea că îl fac pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi şi opţiuni împotriva societăţii însăşi şi a valorilor ocrotite de sistemele sale normative.[4]
Diferenţierea claselor sociale determină existenţa unor raporturi contradictorii între acestea. În această sferă de raporturi, înstrăinarea apare mai ales datorită contradicţiei dintre egalitatea oamenilor, care este doar declarativă. În realitate există o inegalitate enormă în privinţa repartiţiei produsului social. Această inegalitate determină apariţia unor forme de inechitate socială, fac ca unele grupe sociale să ocupe o poziţie dezavantajoasă din punct de vedere material şi social, manifestînd, în consecinţă, atitudini negative. Datorită acestor stări de lucruri, agravate de criza economică din ţara noastră, au apărut posibilităţi de înavuţire şi îmbogăţire fără muncă, generînd un enorm parazitism social. În planul structurilor de personalitate au apărut atitudini individualiste, dispreţul faţă de muncă, ignorarea sau chiar încălcarea drepturilor celorlalţi membri ai societăţii.
Distribuirea inegală de cunoştinţe, la rîndul său, duce la separarea muncii fizice de munca intelectuală, făcînd ca anumite grupuri sociale să ocupe o situaţie dezavantajoasă din punct de vedere social.
Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întotdeauna la comiterea faptelor infracţionale, deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar în mod creator în diferite domenii: literatură, artă, pictură etc.
2. Formarea personalităţii infracţionale prin frustrare
Frustrarea este o reacţie generală de nemulţumire a unor categorii de persoane. Starea de frustrare apare şi se intensifică în condiţiile schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator şi traumatizant şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor.
Cele mai frecvente cauze ale frustrării sunt: eşecul, dezamăgirea, izolarea etc., toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională şi individuală. Toate acestea reprezintă o reacţie generală de nemulţumire.
Deşi frustrarea nu este identică cu înstrăinarea (alienarea), ea este strîns legată de aceasta şi poate exprima una din cauzele şi componentele psihice ale înstrăinării. Dacă, însă, înstrăinarea (alienarea) se poate constitui şi în lipsa unor procese de frustrare, atunci frustrarea nu se poate exprima decît printr-un fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanţ de transformări succesive, debutînd cu un eşec şi finalizînd printr-o ripostă de tip conflictual. [5]
Spre deosebire de înstrăinare, frustrarea are ca sursă importantă de provenienţă, distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în cadrul ofertei sociale. Toţi analiştii sunt de acord în această privinţă, că nu se poate pune semnul egalităţii între poziţia socială şi structura operaţională existînd şi alţi factori în afară de ocupaţie, care determină locuri diferite pentru indivizi în cadrul grupului social din care fac parte: vîrsta, sexul, condiţiile de viaţă şi trai, gradul de educaţie şi de instruire şcolară, profesională etc.[6] Din aceste considerente, şansa indivizilor ce aparţin unor poziţii diferite în structura socială de a obţine prin mijloace egale ofertele sociale nu este identică. Studiile efectuate în majoritatea ţărilor relevă că infractorii recidivişti fac parte într - o proporţie majoritară păturilor sociale defavorizate.
Dacă înstrăinarea (alienarea) reprezintă un proces dezadaptiv mai îndelungat, mai puţin tensionat şi agresiv - depersonalizarea indivizilor neavînd la bază procese conflictuale acute, frustrarea reprezintă un proces dezadaptiv tensionat, conflictual, chiar depersonalizarea individului parcurgînd procese de mare intensitate care îl împing la revanşă şi ripostă, în condiţiile unei îndepărtări deliberate şi adeseori brutale de la regulile general admise. În acest context, trebuie să acordăm o atenţie sporită teoriilor moderne de orientare sociologică care pun în evidenţă rolul progresului tehnico-ştiinţific al stărilor de dezorganizare sau anomie socială, pe de o parte, şi a celor de orientare psihologică care consideră eşecul şi frustrarea drept cauze ale comportamentului criminal, tocmai în raport de stările de disconfort social evidenţiate de primele.[7]
3. Personalitatea infracţională şi inadaptarea
Personalitatea infractorului este produsul unei socializări defectuoase sau insuficiente şi constituie doar o verigă în lanţul cauzal. Această personalitate, formată în condiţii defavorabile, nu conduce în mod inevitabil la comiterea crimelor, ci numai asociată cu anumite împrejurări concrete de viaţă ar favoriza trecerea la act, în urma unui proces psihic de alegere conştientă a individului. Potrivit acestor concepţii, ceea ce deosebeşte infractorul de noninfractor nu sunt nici particularităţile biopsihice, nici acţiunile întîmplătoare de scurtă durată, ci întregul drum pe care îl parcurge individul.[8]
În raport de natura cauzelor care converteşte individul spre conduita antisocială se înscrie şi inadaptarea la cerinţele sociale impuse de formarea unei personalităţi normale.
Aşa, în atitudinea faţă de propria persoană pe locurile de frunte se află: demnitatea, dorinţa de perfecţionare şi autodepăşire, curajul, spiritul autocritic etc. Formarea acestor trăsături în structurile de personalitate ale individului, crearea modelului de personalitate multilateral dezvoltată nu se poate realiza decît treptat, în cadrul unui lung şi anevoios proces de devenire şi transformare a individului.[9]
Dar, în cadrul unor insuficienţe, infirmităţi sau incapacităţi de ordin individual apare contradicţia dintre om şi propria sa natură. Această contradicţie nu ne interesează din punct de vedere criminologic decît din unghiul din care se raportează la social. Totuşi, apreciem că dificultăţile de integrare ce pot apărea în legătură cu această contradicţie pot pune în discuţie numai dificultăţile de ordin personal, existenţa unei stări generale de inadaptabilitate a tuturor indivizilor la comportamentul social, fiind exclusă prin însăşi vocaţia omului spre modelul existenţei sale sociale.[10]
În acest sens se evidenţiază sociologia "funcţionalistă", denumită astfel întrucît plasează indivizii şi grupurile în structuri, roluri şi relaţii sociale, analizînd funcţiile şi disfuncţiile existente într-o anumită societate.
Aceste teorii au o idee comună, considerînd criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare şi inadaptare a indivizilor şi grupurilor defavorizate social şi economic, incapabile să obţină, prin mijloace legale, scopurile şi obiectivele propuse. Autorii teoriilor în cauză susţin că aceşti oameni împărtăşesc aceleaşi dorinţe şi idealuri de realizare socială ca şi membrii claselor favorizate, dar ei nu le pot obţine pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare şi inadaptare care conduc la comiterea faptelor penale.[11] În criminologie aceste teorii mai sunt cunoscute şi sub numele de "teorii ale tensiunii sociale". Printre acestea se înscrie şi teoria inadaptării sociale a lui O. Kinberg.
Unii autori[12] disting inadaptarea absolută şi inadaptarea relativă, utilizînd şi unele concepte legate de fenomenul de inadaptare, ca cele de "slabă adaptare", "adaptare dificilă" sau "inadaptabilitate".
4. Formarea personalităţii infracţionale prin învăţare
Din ansamblul factorilor care contribuie la formarea personalităţii infractorului, criminologia este interesată de contradicţiile care apar în sfera raporturilor umane.[13]
În literatura de specialitate s-au arătat trei grupuri de raporturi contradictorii în care punctul de referinţă este omul, şi anume:
- raporturile contradictorii ale omului în planul infrastructurii societăţii;
- raporturile contradictorii între oameni (grupe, clase, comunităţi);
- raportul omului cu propria sa natură.[14]
Astfel, personalitatea infractorului ca şi a noninfractorului se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale şi este supusă influenţei aceloraşi canale de informaţie. Deosebirea constă în conţinutul acestor informaţii care este diferit în cazul infractorului în raport cu noninfractorul. În marea majoritate a cazurilor procesul de formare a personalităţii infractorului este un proces de lungă durată, în cadrul căruia influenţele negative se acumulează treptat, sub forma unor reprezentări deformate ale valorilor sociale, în conştiinţa individului, ce se exteriorizează la început în acte de conduite negative minore, dar care, cu timpul, se multiplică, devin constante şi definitorii pentru individ, orientîndu-i întreaga comportare şi degenerînd, în împrejurări favorabile, în fapte criminale.[15]
Numai examinarea condiţiilor concrete în care individul se dezvoltă, a influenţelor pe care le suferă în procesul socializării poate explica de ce sub influenţa aceloraşi condiţii generale conduita antisocială apare numai la anumite persoane.[16] Zis altfel, aceste condiţii pot explica mecanismele prin care posibilitatea se transformă în realitate.
Învăţarea comportamentului infracţional în cursul experienţei de viaţă a individului constituie cea mai importantă cale de formare a personalităţii infractorului.
Învăţarea comportamentului deviant poate avea loc în mod progresiv, sub influenţa negativă a unor factori sociali şi educaţionali care acţionează fie în cadrul microgrupului, fie prin abaterea treptată de la modelul social unanim acceptat, datorită aceloraşi factori. Deci, are loc o determinare antisocială a personalităţii printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.
Cercetările criminologice au relevat numeroase căi şi forme de învăţare a comportamentului infracţional , accentuîndu-se calitatea negativă a vieţii de familie, a mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a locului de muncă, pe influenţa negativă a unor factori din mediul socio-cultural.[17]
Modalitatea învăţării nu presupune nici incapacitatea de integrare socială şi nici o dezadaptare de la un model comportamental normal preexistent la unul antisocial. Totuşi, modalitatea învăţării vizează sfera cea mai largă şi comună de infractori care nu au ajuns la dobîndirea unui model de comportament antisocial din cauza incapacităţilor lor de adaptare, ci din cauza învăţării altui model. Acest model duce la determinarea antisocială a personalităţii printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.[18]
În criminologie s-au formulat mai multe teorii care au la bază căile şi factorii de învăţare: teoria lui Edwin Sutherland privind asociaţiile diferenţiale, teoriile conflictului de culturi etc.
Cercetările occidentale[19] se referă la învăţarea achiziţionată ca factor de formare a personalităţii, evidenţiindu-se cadrul familial, unde acordă un loc important relaţiilor cu mama, cu tatăl, cu fraţii şi surorile, trecînd apoi la cadrul şcolar, profesional, la influenţa mediilor de habitat, legînd toate aceste medii de influenţare într-o strînsă interdependenţă.
Dintre multiplele forme de învăţare a comportamentului infracţional evidenţiem:
- familia;
- şcoala;
- locul de muncă (profesia);
- micromediul (mai ales grupul de anturaj);
- macromediul (influenţa mediului social la nivel global).
Dat fiind faptul că primele trei forme au fost analizate în capitolul anterior, ne vom referi în continuare doar la micromediu şi macromediu.
Micromediul
În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd relaţiile sociale, viaţa socială şi grupul social în care se găseşte criminalul. Din aceste concepte rezultă că socializarea este unul din principalele mecanisme de formare a personalităţii.
Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a modelelor de comportament de către individul uman, care devine membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Deci, socializarea este condiţia primordială în formarea şi afirmarea personalităţii. Mecanismele socializării sunt:
- modelarea;
- învăţarea;
- controlul social.
Modelarea socială se axează pe necesitatea istorică de afiliere, manifestată în dorinţa individului de a face parte dintr-un grup, realizînd în cadrul lui aspiraţia de autoidentificare şi autoafirmare, asigurînd o stare de protejare. Necesitatea de afiliere semenilor apare doar în condiţiile menţinerii raporturilor cu comunitatea umană. În cazul lipsei acestor raporturi ia naştere fenomenul numit privare socială, adică lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. De-a lungul istoriei civilizaţiei umane sunt cunoscute numeroase exemple de privare socială a oamenilor. Spre exemplu, Kamala, o fetiţă găsită la opt ani după naştere, a crescut în mediul lupilor; ea putea doar să urle şi să scoată strigăte sălbatice, să se deplaseze în patru labe, mîncînd direct de pe pămînt. Ea aşa şi nu a fost în stare să înveţe limbajul articulat, rămînînd la starea de sălbăticie. În nici unul din cazurile similare cunoscute indivizii umani n-au putut fi recuperaţi, nu au căpătat integritatea care caracterizează pesonalitatea. [20]
Prin modelare se formează abilităţile, deprinderile şi conduitele sociale. Anume în primii ani de viaţă modelarea decurge cel mai activ. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple activităţi. În primele luni de viaţă copilul imită reacţiile afective, la 7 luni începe să reproducă gesturi simple, la 8-9 - gesturi mai complexe, convenţionale, la un an, posedînd un sistem de reprezentări, recurg la acestea, repetînd comportamentul persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor din jur.[21]
Printre primii care a elaborat teoria instruirii şi a elaborat legile imitaţiei[22] a fost sociologul francez Gabriel Tarde. El consideră că infractor poate deveni orice individ. Infractori înnăscuţi nu există, fiind moştenită doar aptitudinea de a învăţa. Tarde formulează trei legi ale instruirii prin imitaţie:
- Cu cît mai des contactează indivizii, cu atît mai uşor şi mai bine ei însuşesc comportarea unii de la alţii.
- Imitaţia este răspîndită în orice societate. Tinerii îi imită pe maturi, săracii pe cei bogaţi, ţăranii pe aristocraţi. Aceasta s-ar explica prin tendinţa de a se egala: tinerii - cu cei mai în vîrstă, săracii - cu cei bogaţi etc.
- În procesul imitării comportamentul precedent al individului se modifică pînă la schimbarea completă.[23]
În situaţia în care micromediul individului exercită o influenţă negativă asupra acestuia, posibilitatea apariţiei unei atare conduite sporeşte. Într-adevăr, formarea personalităţii individului şi în special a caracterului său este rezultatul influenţelor conjugate pe care existenţa socială o exercită asupra particularităţilor fiziologice, biologice şi psihice ale individului.
Fiind integrată într-un anumit grup, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma unor relaţii socioafective. Acest proces de integrare se desfăşoară în cîteva etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu alţi indivizi umani. Raportîndu-se la grupul social, individul acceptă şi încorporează norme, valori, etaloane, pe care le transformă în reguli de comportament şi care înlesnesc nu numai cunoaşterea şi înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei.
Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la conştientizarea individului uman ca membru al societăţii, şi mai concret, al unui grup social, ca element al unui sistem de interacţiuni şi relaţii sociale. Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi, prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi, persoana nu numai că se autocunoaşte, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi sociale.[24]
Contribuţii de seamă în tratarea fenomenului identificării o au psihologii britanici H. Tajfel şi J.C. Turner, care au dezvoltat conceptul de grup social, definit ca "o totalitate de indivizi care se acceptă ca membri ai unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el".[25]
Distingem mai multe criterii de clasificare a grupurilor:
- din perspectiva raportului individ-grup: grup de apartenenţă şi de referinţă;
- din consideraţia numărului de persoane-membri ai grupului: mic (familie, cerc de prieteni, şcolar, profesional etc.), în care se menţin raporturi interpersonale directe, şi mare (clasă, etnie, cetăţeni ai unui stat etc.);
- după tipul de normativitate: formal (instituţionalizat), nonformal (constituit în scopul rezolvării unei sarcini curente) şi informal (pentru atingerea unor scopuri specifice - cerc de interese etc.);
- după tipul de activitate pe care o desfăşoară individul: învăţătură, muncă etc.;
- în conformitate cu atitudinea faţă de criteriile valorice-normative ale societăţii: orientat pozitiv, marginalizat, antisocial, criminal etc.[26]
În Republica Moldova, spre regret, nu s-au întreprins cercetări serioase privind influenţa micromediului social ambiant imediat şi, mai ales, a grupului care formează anturajul, din considerentul că este domeniul cel mai greu de abordat.
Membrii anturajului, de multe ori, instigatori, complici sau tăinuitori ai infractorului neagă relaţiile cu subiectul investigat, fiind cointeresaţi să rămînă necunoscuţi pentru forţele de ordine. Totodată, atît anturajul clădit pe relaţii pur personale şi greu de identificat, cît şi mediul stradal, greu de coordonat pentru o investigaţie riguroasă, nu oferă şanse reale pentru investigaţii şi cercetări majore. Aceasta cu atît mai mult cu cît fiecare infractor are propriul lui cerc de prieteni, iar fiecare stradă sau cartier îi oferă o multitudine de posibilităţi de influenţare, adeseori în sens negativ, care, practic, sunt imposibil de identificat.[27]
Desigur, unele cercetări au fost întreprinse, obţinîndu-se date interesante în această privinţă. Astfel, s-a constatat că de cele mai multe ori criminalul nu are relaţii sociale trainice, uneori fiind un individ izolat şi singur. Criminalul îşi caută o anumită societate şi anume grupurile de criminali. El consideră că printre astfel de indivizi se simte mai acasă. În plus, el adoptă şi învaţă felul de viaţă şi de comportare ale acestor grupuri. Aşa se explică jargonul, tatuajul etc., pe care îl practică criminalii, foştii condamnaţi din locurile de detenţie, care reprezintă o mentalitate plină de simboluri, cu elemente ce amintesc de relaţii din lumea criminală, limbaj vulgar, plin de cinism. Tot în astfel de grupuri sociale, marginalizate, s-a învăţat un anumit cod de comportare, ce înclină spre legea tăcerii, legea păstrării secretelor etc.[28]
În concluzie, socializarea individului se construieşte pe fundalul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multipli factori caracterizaţi pin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încît prescripţiile socio-culturale ale mediului psihosocial devin constante, transformîndu-se în repere de bază ale personalităţii. [29]
Macromediul
Macromediul sau mediul social la nivel global , în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariţia conduitei antisociale, în formarea personalităţii infractorului. Astfel, procesul de socializare desfăşurat pe fondul unor contradicţii aspre între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce uneori la apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi antisociale. Apariţia conduitei antisociale decurge din însăşi esenţa societăţii, din crizele economice care bîntuie în aceste societăţi. În acest context, anomia reprezintă o stare caracteristică societăţilor dezorganizate din punct de vedere social, zguduite de schimbări sociale, economice, politice şi culturale sau crize socio-economice profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială. [30]
Majoritatea teoriilor criminologice recunosc faptul că mediul social global exercită nu numai o influenţă pozitivă asupra individului uman, dar şi negativă, contribuind la orientarea sa antisocială. Printre acestea se numără teoria dezorganizării sociale, teoria anomiei sociale, teoria frustrării, teoria conflictului de cultură, teoria rolului criminogen al progresului tehnico-ştiinţific şi industrial etc.
Spre exemplu, criminologul belgian C. Debuyst arată că, violenţa poate fi învăţată prin influenţe care acţionează în trei direcţii:
- Direcţia formelor violente din cultură, unde sunt arătate scheme comportamentale violente pe care cultura le propune ca soluţii pentru anumite stări conflictuale: lupta pentru putere în orice domeniu, mentalitatea bazată pe cultul violenţei, lupta generală pentru existenţa umană etc.;
- direcţia transmiterii violenţei pe canale culturale:
- transmiterea directă prin intermediul acţiunilor violente colective;
- transmiterea culturală a unor scheme de comportament din partea unui grup către membrii săi a unei anumite stări de pericol pe care l-ar reprezenta pentru acest grup anumite categorii de persoane (emigranţi, evrei, arabi etc.);
- transmiterea pe canalele mass-media a schemelor de comportament violent care pot avea o finalitate negativă (nu neapărat imediată) prin mesajul pe care-l poartă;
- direcţia condiţiilor generale de viaţă. Fiecare individ se confruntă şi suportă influenţa negativă, prin învăţarea comportamentelor negative pe care mediul social le oferă p rin : conflicte economice, dificultăţile şi problemele de locuit, industrializare şi urbanizare, toxicomanie etc.
Desigur, atît personalitatea noninfractorului, ca şi cea a infractorului, este supusă şi la nivel macrosocial aceloraşi canale de influenţă. Cu toate acestea, nici mediul social şi nici natura informaţiilor, a căilor lor de difuzare nu este omogenă, felul de receptare individuală a informaţiilor socio-culturale depinzînd, în cele din urmă, în mare măsură , de modul de receptare a fiecărui individ.[31]
Influenţa mediului social la nivel global se amplifică şi datorită integrării internaţionale, ce a luat amploare în ultimele decenii. Orice stat cu frontierele deschise este expus nu numai efectelor favorabile ale culturii şi civilizaţiei mondiale, ci şi creşterii criminalităţii organizate pe plan internaţional. Acestea sunt influenţe criminogene internaţionale. Este cert că, crima organizată are nevoie de noi pieţe de desfacere, de noi filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfăşurare şi o capacitate de adaptare excepţională, dispunînd şi de mijloacele băneşti adecvate scopurilor propuse. [32]
[1] Rusnac S., op. cit., p.166.
[2] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.203-206.
[3] Ungureanu A., op.cit., p.181-182.
[4] Giurgiu N., op. cit., p.167-169.
[5] Ungureanu A., op. cit., p.182-183.
[6] Giurgiu N., op. cit., p.170-171.
[7] Ibidem.
[8] Кудрявцев В.Н., Причинность в криминологии, MocKBa, Юридическая литература, 1966, p.19.
[9] Stănoiu R.M., op. cit., p.121.
[10] Giurgiu N., op. cit., p.171-172.
[11] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.147.
[12] Giurgiu N., op. cit., p.172.
[13] Tudosescu I., Acţiunea umană şi dialectica vieţii sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, p.69.
[14] Stănoiu R.M., Rolul contradicţiilor în etiologia comportamentului delincvent, în S.C.J., nr. 1, 1987, p.35.
[15] Кудрявцев В.Н., op. cit., p.20.
[16] Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, op. cit., p. 128.
[17] Ungureanu A., op. cit., p.184.
[18] Giurgiu N., op. cit., p. 172-179.
[19] Ibidem.
[20] Rusnac S., op. cit., p.78-79.
[21] Ibidem.
[22] Tarde Gabriel., Philosophie penale (Etudes penales et sociales, Criminalité compares), Paris, 1886.
[23] Gladchi Gh., op. cit., p.241.
[24] Rusnac S., op. cit., p.79.
[25] Turner J.C., Towars a Cognitive Redefinition of the Social Group, în Social Identity and Intergroup Relations, Cambridge, Paris, 1982, p.15-19.
[26] Rusnac S., op. cit., p.80.
[27] Ungureanu A., op. cit., p.189.
[28] Oancea I., op. cit., p.92.
[29] Rădulescu Sorin, Anomie, devianţă şi patologie socială, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1991, p.38.
[30] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.209-210.
[31] Giugiu N., op. cit., p.181-183.
[32] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.193.