Pin It

Dintre coordonatele biologice ale personalităţii infractorului evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului.

Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii care ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei (forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale etc.), nivelul dezvoltării psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale (gradul de şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.). Toate aceste caracteristici ne pot da indicaţii referitoare la explicarea comportamentului deviant în general.

Criminologia distinge cinci categorii de vîrstă:

  • copilăria (de la 0-12 ani);
  • adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescenţa propriu-zisă - 15-18 ani; postadolescenţa - 18-22 ani);
  • tinereţea (de la 22-35 ani);
  • vîrsta adultă (de la 35-60/65 ani);
  • vîrsta a treia sau bătrîneţea (de la 60/65 ani).

Vîrsta prezintă interes în criminologie deoarece în raport cu ea se constată atît o curbă specifică de evoluţie, numerică, cît şi tipologică a infractorului.[1]

Astfel, de regulă, sub raport numeric, curba criminalităţii este ascendentă în perioada copilăriei şi adolescenţei, staţionară în perioada vîrstei tinere şi adulte şi descendentă în perioada bătrîneţii.

La fel, statisticile relatează că sub aspectul tipologiei infracţiunilor săvîrşite:

  • pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei ponderea o deţin infracţiunile contra persoanei, bazate pe aplicarea forţei fizice, temeritate, nesăbuinţă şi violenţă (agresivitate);
  • pentru vîrsta adultă, ponderea o deţine criminalitatea profesională şi criminalitatea organizată.
  • pentru vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă, precum şi infracţiunile de parazitism social etc.

Totuşi, aceste grupe de vîrstă în criminologie sunt diferite de grupele de vîrstă luate în consideraţie în dreptul penal şi statistica judiciară. Astfel, în dreptul penal se operează cu doar două categorii (grupe) de vîrstă:

  • minorii (14-18 ani, unde de la 14 la 16 ani minorii se prezumează responsabili doar pentru un număr limitat de infracţiuni;
  • majorii (peste 18 ani).[2]

Desigur că crime se comit şi între 0-14 ani, dar aceşti minori sunt iresponsabili penal.

După cum vedem, în criminologie, drept penal şi statistică judiciară nu există o clasificare unică după vîrstă, de aceea ni se pare interesantă propunerea criminologului A. Ungureanu, care nu neagă utilitatea constituirii unor grupe de vîrstă distincte în criminologie faţă de cele din dreptul penal şi statistica judiciară, dar opinează pentru punerea în acord a unei unice clasificări în cadrul acestor ştiinţe, deoarece criminalitatea, ca obiect de studiu al criminologiei, nu poate ignora grupele de vîrstă în raport de care intervin responsabilitatea penală, iar datele necesare cercetării criminologice sunt furnizate, în cea mai mare parte, de statistica judiciară.

În consecinţă, autorul consideră că ar trebui ca, în fiecare ţară, grupele de vîrstă avute în vedere în criminologie să fie identice cu cele din dreptul penal şi statistica judiciară, instituite prin lege; sau, invers, statistica judiciară să fie adaptată la grupele de vîrstă din criminologie, pentru a putea servi mai bine cercetărilor criminologice.[3]

Sexul infractorului

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii umani se împart în bărbaţi si femei.

Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică, psihică, socială şi culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei în plan anatomo-morfologic, fiziologic, psihic şi social, precum şi prin manifestările comportamentale.[4]

Datorită acestor deosebiri, în criminologie au apărut un şir de teorii ale deosebirii dintre sexe. Desigur, diferenţa între caracterele anatomice, fiziologice şi psihologice ale sexelor, precum şi între condiţiile sociale, morale şi economice ale acestora, este relevantă şi pentru criminalitate, căci aceasta nu este un fenomen impersonal, ci este o expresie a fiinţelor umane.

Este indiscutabil faptul că între bărbat şi femeie sunt deosebiri esenţiale, dar este discutabilă originea, natura, proporţiile şi efectele acestor deosebiri, şi prin urmare ale inegalităţilor dintre sexe.

Printre primele cercetări în această problemă se înscriu opiniile savantului T. Pop,[5] care consideră deosebirea dintre bărbat şi femeie ca fiind de ordin multiplu:

  • deosebirea dintre bărbat şi femeie este de ordin biologic, avînd o natură atît de profundă, încît determină superioritatea integrală şi constantă a bărbatului faţă de femeie. Caracterele anatomice, fiziologice, psihologice, intelectuale mai superioare ale bărbatului îl fac pe acesta, sub toate raporturile, superior femeii. Această superioritate biologică, esenţială, a bărbatului îi asigură, în mod firesc şi superioritatea socială. Anume, inferioritatea biologică a femeii este cauza fatală a inferiorităţii sale, în toate domeniile vieţii, a tuturor pretinselor nedreptăţi;
  • deosebirile şi inegalităţile dintre sexe sunt arbitrare. Bărbatul fiind mai puternic fizic, în mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilinţa inegalităţii şi a subordonării;
  • deosebirea constă şi în misiunea distinctă a celor două sexe. Deosebirile sunt esenţiale şi necesare pentru armonia societăţii. Caracterele, însuşirile distincte ale bărbatului şi ale femeii se completează şi armonizează pentru a colabora în unire.

Totuşi, după T. Pop, nu există o deosebire vădită între caractere, însuşiri etc. Unele caractere şi însuşiri sunt superioare la bărbaţi, iar altele la femei. Nu se poate vorbi de superioritatea unui sex asupra celuilalt. Inferioritatea unor caractere sau însuşiri se compensează cu superioritatea altor caractere sau însuşiri. Deci, femeia este atît inferioară, cît şi superioară bărbatului.

De deosebirile anatomice, fiziologice, psihologice şi intelectuale dintre sexe s-a preocupat şi cercetătorul francez H. Marion,[6] care consideră că deosebirile anatomice şi fiziologice dintre bărbat şi femeie ar fi: constituţia anatomică, fizică mai puternică a bărbatului, decît a femeii; scheletul şi constituţia femeii mai mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura şi greutatea corpului femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab dezvoltată decît cea a bărbatului, de unde urmează că bărbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic; inima femeii în general este mai mică şi mai uşoară decît a bărbatului etc.

Totuşi, Marion consideră aceste însuşiri şi caractere drept secundare, relevînd că este firesc ca puterea musculară etc. la femeie să fie mai puţin dezvoltate, decît la bărbat, fiindcă de secole s-a făcut prea puţin apel la ele. Dar, diferenţele ce există sunt mai profunde, ireductibile, fiind legate de funcţia maternală a femeii, care este esenţa sa. Toate caracterele morfologice, fiziologice şi psihice, ce depind sau se leagă de funcţiile sale proprii, ca instinctul matern, gestaţia, constituie natura sa proprie în forma cea mai evidentă. De aici decurg toate inferiorităţile, dar şi superiorităţile femeii.

Deosebirile psihice între bărbat şi femeie ar fi mai esenţiale, decît cele fizice. La femeie prevalează capacităţile, însuşirile, calităţile sufleteşti, iar la bărbat capacităţile, facultăţile intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat raţiunea. Femeia este mai sensibilă, mai impresionabilă, mai sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul. Bărbatul este volitiv, femeia este afectivă.

Bărbatul are o capacitatea mai mare de reflecţie, de logică, de creaţie, de abstracţie, de aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o capacitate mai mare de intuiţie, de observaţie, de recepţie etc.

La diferenţele anatomice, fiziologice şi psihologice dintre sexe se adaugă şi diferenţele de secole ale tratamentului lor. Bărbatul şi-a creat şi menţinut o situaţie superioară, de dominaţie asupra femeii, ultima fiind oprimată, umilită şi nedreptăţită de bărbat.[7]

Printre cele mai ample studii în această problemă se numără şi opera lui J. Finot[8], "Prejudecata şi problemele sexuale" care menţionează că cu cît ne întoarcem mai înapoi în timp, cu atît găsim mai rea, mai inferioară situaţia femeii. Evoluţia situaţiei femeii merge paralel cu evoluţia civilizaţiei şi progresului uman. În orînduirile primitivă, sclavagistă, feudală şi chiar capitalistă, bărbatul îi stima pe oamenii mai tari decît el şi-i dispreţuia pe cei mai slabi, printre care se găsea şi femeia. În toate (cu mici excepţii) culturile vechi bărbatul era c el venerat sau divinizat. În mîinile bărbatului se centraliza puterea materială şi spirituală.

Omul secolelor trecute vedea în femeie un spirit rău, un fel de zeiţă a răului. Foarte puţini gînditori, scriitori şi filosofi au apreciat femeia, văzînd în ea o consolatoare şi inspiratoare divină a bărbatului. "Lucru curios, bărbaţii care au practicat cel mai nobil cult al femeii, le-au aşezat printre cele mai mari şi generoase spirite ale pămîntului. Dante şi Plutarh au fost cei dintîi care au ştiut a cînta femeia sublimă în sufletul său, înţelegătoare în inteligenţa sa, adevărată călăuză şi înger protector al umanităţii".[9]

Astfel, femeile shakespeariene: Desdemona, Isabelle, Persida, Silvia, Rosalinde, Viola, Virgilia etc. - rămîn incomparabile ca graţie, devotament, delicateţe, sentimente sau sacrificii. Aceste femei strălucesc prin prezenţa lor de spirit, bunul lor simţ, raţionamentul lor cuminte şi clarvăzător.

Dar, pe de altă parte, mulţi bărbaţi celebri s-au arătat a fi mesoghini şi sceptici, cruzi şi iraţionali faţă de femeie. Printre aceştia au fost Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot şi alţii. Spre exemplu, Napoleon, adversar hotărît al femeii, a impus prin spiritul său autoritar redactorilor Codului civil, ca să sancţioneze prin lege supremaţia bărbatului revendicată de secole; Schopenhauer prezenta femeia sub forma unui monstru apocaliptic; filosoful Neitzsche se cutremura la gîndul eliberării apropiate a femeii; Strindberg şi Moebius prezentau femeia nu numai ca mai inferioară bărbatului, ci şi ca inamica sa crudă şi neîmpăcată; Weininger elaborează teoria superiorităţii absolute a bărbatului, pe care femeia nu o poate atinge şi nici apropia. Femeia nu poate fi genială, nu are nici personalitate, nici suflet, nici voinţă, nici moralitate - zice autorul.[10]

Întru susţinerea principiului egalităţii dintre sexe s-a ridicat Finot[11], devotat partizan al feminismului, care susţine că femeia nu este inferioară bărbatului. Atîtea femei celebre strălucesc în literatură, artă şi ştiinţă. Geniul şi inteligenţa nu se datorează sexului. Femeia este atît inferioară, cît şi superioară bărbatului. Dacă într -un domeniu femeia nu este superioară, ea îl depăşeşte pe bărbat în domeniul vecin. Femeia, deci, este egală cu bărbatul căci nimic nu autorizează inferioritatea ei din punct de vedere intelectual, moral sau fiziologic. Nu sunt condiţii organice implacabile, care ar impune femeii o mentalitate mai slabă. Chiar şi maternitatea, care separă cele două sexe, le face, dintr-un anumit punct de vedere, diferite, dar nu inferioare unul altuia.

Ca un argument în susţinerea principiului egalităţii dintre sexe apare Gina Lombroso, distinsă intelectuală cu reputaţie mondială, doctor în litere şi doctor în medicină, fiica lui Cesare Lombroso şi soţia celebrului istoric italian Fererri. Lucrarea sa "L'ame de la femme", este un studiu care face portretul cel mai reuşit al femeii, punînd la punct situaţia sexelor şi raporturile dintre ele.

Aşa, autoarea încearcă să combată tendinţa de masculinizare a femeii, tendinţa care va priva societatea de un ajutor preţios, fără a da femeii fericirea pe care speră s-o obţină.[12]

Afară de diferenţele fizice şi morale dintre cele două sexe, mai este o diferenţă de ordin psihologic dominantă. Această diferenţă constă în aceea că femeia este altruistă, alterocentristă, în sensul că ea aşează centrul plăcerii şi ambiţiei sale nu în sine însăţi, ci într-o altă persoană pe care o iubeşte şi de care voieşte să fie iubită: soţ, copii, tată, prieten etc. În opoziţie cu femeia, bărbatul este egoist, egocentrist, în sensul că tinde să facă din sine, din interesul, plăcerile şi ocupaţiile sale, centrul lumii unde trăieşte. Această deosebire există datorită misiunilor diferite ale sexelor, din care izvorăsc, în mod necesar, inegalităţile şi diferenţele dintre ele. Altruismul feminin este o necesitate a speciei, căci naşterea şi educaţia copiilor reclamă sacrificii. Dar, alterocentrismul nu implică o superioritate morală a sexului feminin asupra celui masculin, pentru că altruismul, ca şi alterocentrismul, poate inspira generozitate, perversitate, spirit de sacrificiu, virtuţi şi vicii.

Aşa, virtuţiile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sîngele "rece", ambiţia, orgoliul, toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc. Şi invers, virtuţiile şi viciile femeii sunt: sentimentalismul, compătimirea, spiritul de sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul de intrigă, tendinţa de stăpînire, pasiunea, intuiţia, parţialitatea etc.[13]

Datorită acestor deosebiri, criminalitatea în rîndurile femeilor se caracterizează prin unele particularităţi de ordin:

  • cantitativ;
  • calitativ.

Aşa, delincvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă, fiind raportată la cea masculină. Printre cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt: constituţia fizică mai slabă, firea timidă şi impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frîu împotriva criminalităţii; gestaţia şi maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea infracţiunilor etc.

Deci, femeia are mai puţină dispoziţie şi capacitate pentru săvîrşirea infracţiunilor.

 

[1] Giurgiu N., op. cit., p.185.

[2] Ungureanu A., op. cit., p.195-196.

[3] Ungureanu A., op. cit., p.196.

[4] Mateuţ Gh., op. cit., p.132.

[5] Pop T., op. cit., p.561-562.

[6] Marion Henri, Psyhologie de la femme, VlII-me Ed., Paris, 1921, p.49-57.

[7] Pop T., op. cit., p.563.

[8] Finot Jean, Prejuge et problems des sexes, Paris, 1913, p.105-132.

[9] Pop T., op. cit., p.565.

[10] Pop T., op. cit., p.566.

[11] Finot J., op. cit., p.149-493.

[12] Lombroso Gina, L'ame de la femme, Paris, 1924, p. 14.

[13] Pop T., op. cit. p.567-570.