Structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.
Pentru caracterizarea personalităţii se utilizează particularităţile psihice centrale, şi anume:
- temperamentul;
- caracterul;
- aptitudinile;
- inteligenţa.
Aceste particularităţi psihice iau parte nemijlocită la constituirea personalităţii infractorului, ele formînd ansamblul însuşirilor, stărilor şi proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale şi de interacţiunea acestora cu lumea înconjurătoare.
Temperamentul. Din cele mai vechi timpuri s-au făcut încercări de a face o distincţie între indivizii umani şi de a găsi unele însuşiri comune, care i-ar întruni în tipuri, facilitînd cunoaşterea fiecărui om în parte. În calitate de criteriu de tipologizare a fost aleasă latura dinamico-energetică a personalităţii, manifestată în comportament. Una din primele tipologii cunoscute în prezent este cea creată de Hipocrate din Kos, părintele medicinii, care a observat existenţa a patru forme de bază de comportament:
- coleric [1] (puternic, excitabil, exploziv, nestăpînit);
- sangvinic (rapid, optimist, vioi, mobil, echilibrat);
- flegmatic (lent, rigid, rezistent, capabil de multă stăpînire);
- melancolic (sensibil, pasiv, uşor inhibabil).
În secolul XX unii criminologi au alcătuit tipologii complexe, luînd drept bază asemănările corporale, biometrice şi incidenţele statistice ale patologiilor psihice. Aşa, E. Kretschmer distinge trei tipuri fundamentale:
- picnic, avînd statura medie, faţă rotundă, gît scurt şi gros, torace slab şi bombat, pîntece rotund, comunicativ, extrovertit, emotiv, mimică şi gesturi vii, expresive;
- astenic (leptozom) cu statură înaltă, slab, cu umerii drepţi, faţă prelungită şi triunghiulară, burtă trasă, piele uscată şi anemică, rezervat, taciturn, interiorizat, puţin comunicativ;
- atletic, avînd o statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, torace larg, corp puternic, lent în gîndire, conservator, autoritar, organizat, gesticulaţie şi mers ritmic.
Pornind de la această tipologie, în 1940 W.H.Sheldon, specifică că tipurile pure se întîlnesc foarte rar, fundametînd o altă clasificaţie, care întruneşte tipurile:
- endomorf;
- ectomorf;
- mesomorf.
La rîndul lor, C. Jung şi R. Eysenck evidenţiază tipurile introvertit, extravertit şi ambivert.[2]
Temperamentul constituie ansamblul de particularităţi ale psihicului, determinate şi condiţionate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului.
Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a personalităţii umane manifestată în acţiuni şi comportamente. Dacă vom încerca o grupare a calităţilor comportamentale determinate de specificul activităţii psihice şi manifestate în temperament, am defini:
- activitatea senzorial-perceptivă (reacţia la acţiunea stimulului);
- activitatea cognitiv-logică (calităţi ale gîndirii, memoriei, imaginaţiei);
- particularităţile afectivităţii şi ale voinţei (creativitate, activism, forţă etc.);
- capacitate de exercitare a activităţilor psihice.
De aici putem să creăm nişte portrete ale tipului de sistem nervos, acestea nefiind, însă, stricte:
- colericul - energic, impulsiv, agitat, plin de iniţiativă, avînt, nestăpînit, predispus spre agresivitate, exagerare, crize nervoase, iritare;
- sangvinul - activ, echilibrat în sentimente, expresiv, plastic, comunicativ, adaptiv, rezistent, echilibrat psihic în situaţii dificile, dar are dificultăţi în fixarea scopurilor, menţinerea intereselor şi persistenţa în acţiuni şi sentimente;
- flegmaticul - calm, cu un echilibru afectiv, sentimente durabile, răbdător, capacităţi de muncă cu migală, atenţie, prudenţă, înclinat spre rutină, indiferent la cele ce se întîmplă în jur, are o voinţă slabă, predispus spre lenevie;
- melancolicul - capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent, dependent de grup, ordonat, capabil de a realiza activităţi migăloase, profund şi temeinic în sentimente, în anumite circumstanţe nefavorabile poate deveni retras şi tensionat.[3]
Unii cercetători[4] au ajuns chiar să remarce o concordanţă între tipul de temperament şi desenele papilare. Se întîlnesc trei tipuri de desene papilare: spirală, nod şi arc. La colerici predomină "spiralele", în proporţie de 70%, restul 30% fiind "noduri". La sangvinici situaţia este diametral opusă - 70% "noduri" şi 30% "spirale". Dacă pe toate degetele se întîlneşte "nodul", putem vorbi despre un temperament flegmatic, iar dacă la un singur deget întîlnim un "arc", atunci avem un temperament melancolic.
Într-o formă pură temperamentul poate fi găsit la copiii în vîrstă de 10-12 ani, adică atunci cînd încă nu s-a format capacitatea de reglare conştientă a comportamentului.
Desigur, ştiinţa contemporană pe lîngă aceste patru temperamente de bază a mai stabilit prezenţa a încă circa 72 de temperamente,[5] dar acestea prezintă un alt obiect de studiu.
Caracterul este o totalitate a însuşirilor psihice şi morale ale individului uman manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinile şi poziţia sa faţă de sine, faţă de alţii, faţă de societate şi faţă de valorile unanim recunoscute ale acesteia.
Sau, caracterul este o sumă de particularităţi individuale în raport cu relaţiile pe care subiectul le întreţine cu lumea exterioară. La acest conglomerat de particularităţi contribuie: motivaţia, trebuinţele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă etc.
Caracterul este nucleul personalităţii,[6] unde se concentrează întreaga individualitate psihică şi morală a persoanei, iar după cum trăsăturile caracterului se manifestă faţă de lumea înconjurătoare se disting caractere:
- extravertit (exteriorizat) şi
- introvertit (interiorizat).
La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive: perseverenţă, hotărîre, independenţă, curaj, insistenţă sau nehotărîre, dependenţă, încăpăţînare etc.
În sfîrşit, distingem trăsături:
- afective - pasionare, sentimentalism, indiferenţă, inexpresivitate etc.;
- intelectuale - curiozitate, inventivitate, experienţă, învăţare etc.;
- sociale - altruism, comunicativitate, iniţiativă, sau egoism, neîncredere etc.
Toate aceste trăsături se află în strînsă concordanţă, determinînd profilul irepetabil şi unic al omului. Caracterul este influenţat de condiţiile socio-istorice de formare a personalităţii, de modelele culturale acceptate în societate, de grupul de apartenenţă al persoanei etc.
Între temperament şi caracter există o strînsă legătură. Temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalităţii, iar caracterul - relaţia cu lumea interioară şi cu ambianţa. Temperamentul, totodată, determină anumite trăsături ale caracterului, care se fundamentează pe calităţile neurofiziologice ale individului uman, suportînd în permanenţă un control social. De aici, pot fi evidenţiate mai multe tipuri de caracter:
- tipul armonios - adaptabil la mediu, pozitiv faţă de cerinţele sociale, cu autoapreciere reală, sociabil, optimist, principial etc.;
- tipul conflictual cu ambianţa - impulsiv, nereţinut, se supraapreciază, cu capacităţi atrofiate de comunicare, egoist, lipsit de compasiune etc.;
- tipul cu conflicte interne - nu poate armoniza raportul dintre social şi personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave etc.;
- tipul influenţabil - lipsit de opinii, principii, dependent de grup, uşor influenţabil, fără de iniţiativă. [7]
Aptitudinile reprezintă categoria însuşirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza anumite performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi:
- înnăscute;
- dobîndite pe parcursul vieţii.
Chiar de la naştere omul posedă un anumit capital ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină complet profilul personalităţii. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învăţarea şi dobîndirea deprinderilor de realizare a activităţilor psihice, lucru ce poate fi obţinut pe parcursul maturizării organismului şi a sistemului psihic.
O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în:
- aptitudini elementare, ce ţin de formarea reprezentărilor, ale gîndirii, imaginaţiei, voinţei, atenţiei etc.
- aptitudini complexe - reuniuni ale celor elementare: capacitatea de acumulare a cunoştinţelor, inteligenţa, spiritul de observaţie. Aşa, aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea auditivă, inclusiv auzul muzical, armonic, intern, simţul ritmului, memoria şi imaginaţia muzicală.
La rîndul lor, aptitudinile complexe pot fi:
- generale - utile în toate domeniile, fiind caracteristice majorităţii indivizilor;
- speciale - se manifestă doar la anumiţi indivizi umani în domenii restrînse de activitate: scriitori, pictori, muzicieni etc. Acestea sunt aptitudini creative (talent), indivizii posedînd viziuni noi, creative, neobişnuite. Tot la aptitudinile speciale se atribuie şi genialitatea - capacitatea viziunilor şi realizărilor epocale. [8]
Este cert faptul că realizarea individului depinde şi de instincte, stări afective, pasiuni etc.
În concepţia unor autori[9] instinctul este un sentiment periferic ce apare foarte des mai puţin ca o cauză decît ca o ocazie. Instinctul îşi trage această caracteristică din trebuinţa care îi este instrumentul imediat. Ca şi trebuinţa, instinctul apare cu atît mai independent faţă de stimulul periferic cu cît excitabilitatea proprie a organismului, în momentul în care acestea se manifestă, este mai mare.
Prin aceasta, instinctul, conservator al trecutului, se distinge pe rînd de obişnuinţă, creatoare de viitor, şi de reflex, instrument al prezentului.
Stările afective, la rîndul lor, în măsura în care determină plăcerea ori durerea, stau la baza formării sentimentelor. Reprezentarea plăcerii poate să împingă către un obiect, după cum reprezentarea durerii poate să îndepărteze. Astfel se naşte atracţia fără plăcere, sau dragostea, şi aversiunea fără durere, sau ura.
În sfîrit, pasiunea este o afecţiune prin care persoana afectată este antrenată la acte pentru care ea nu se mai consideră cauza integrală.[10]
Inteligenţa. Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitatea de judecată şi nivelul mintal al criminalului. Inteligenţa contribuie la: rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situaţie concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului, anticiparea rezultatelor, posibilitatea de autocontrol, autoevaluare, autoorganizare.
Inteligenţa este o aptitudine care evoluează şi se dezvoltă prin învăţare pe parcursul vieţii. Ea poate fi caracterizată prin trei dimensiuni:
- profunzime - operaţie a gîndirii ce permite identificarea, memorizarea, evaluarea, diferenţierea etc.;
- amplitudine - produs al gîndirii ce implică posibilităţile omului de a examina totul în ansamblu, precum şi a analiza detaliile, a clasifica, a sistematiza, a transforma raporturile;
- volum sau conţinut al gîndirii: simbolic, semantic, comportamental etc.[11]
Inteligenţa joacă un mare rol în procesul de afirmaţie profesională şi socială. Conduita criminală, la fel, depinde de împrejurările de viaţă, de capacitatea de gîndire, de prevederea consecinţelor ce apar în cazul săvîrşirii unei infracţiuni. Totuşi, criminalul nu se gîndeşte, ori se gîndeşte prea puţin, la pedeapsa ce urmează comiterii infracţiunii şi altor consecinţe. Studiile psihologice au dovedit că majoritatea criminalilor n-au prevedere, n-au gîndire, fiindcă n-au nivelul de inteligenţă necesar cuprinderii mintale a faptei ce o săvîrşesc.[12]
Măsurarea inteligenţei poate fi efectuată prin tehnici şi teste psihologice, printre cele mai răspîndite fiind cele ale lui Wechsler, Eysenk, Sarkov, Amathauer. Coeficientul de inteligenţă (IQ) este un raport între vîrsta mintală şi cea cronologică, iar în mod normal deficienţa mintală începe sub 70, pe cînd inteligenţa superioară este mai mare de 130.
În sumă, temperamentul, caracterul, aptitudinea şi inteligenţa formează anumite trăsături psihologice specifice criminalului.
Trăsături psihologice specifice criminalului
Distingem cinci trăsături psihologice specifice, caracterizate prin anumite tendinţe, şi anume:
- Egocentrismul;
- labilitatea;
- agresivitatea;
- indiferenţa afectivă;
- indiferenţa morală.
1) Egocentrismul este o trăsătură a persoanei, ce se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană. Astfel, criminalul îşi face o imagine pozitivă despre sine, considerîndu-şi propria persoană ca "centru al universului", punct de reper pentru toate sentimentele, emoţiile sale. El se rupe de realitatea înconjurătoare şi cade în subiectivism, dezvoltîndu-şi sentimentul exagerat de afirmare proprie, iar cînd acesta nu reuşeşte, se dezvoltă mînia şi invidia pentru cei din jur. Aşa, se ajunge la sentimente de frustrare, disper are, orgoliu, vanitate care îl împing la izolare sau la conflicte cu semenii. În multe cazuri egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii mai presus de cele ale altor oameni şi a societăţii, în general; lipsa sentimentului de simpatie şi de generozitate pentru alţi oameni. Rolul egocentrismului, combinat cu cel al egoismului, în declanşarea şi trecerea la actul criminal, este foarte mare. Tendinţa egocentristă (şi egoistă) este mai puternică şi învinge orice altă tendinţă de opunere sau de reţinere de la crimă. Frica de pedeapsă este mai mică decît dorinţa de afirmare de sine şi soluţionare a intereselor proprii.[13]
2) Labilitatea. Denumirea provine de la cuvîntul de origine latină "labilis", ce ar însemna în traducere directă "a se ţine într-un fir de păr", "a fi gata să cadă", "a fi gata să se rupă". Structura psihică labilă este o structură slabă şi nestatornică. Posesorul acesteia are o voinţă şi o putere de stăpînire slabă. J. Pinatel[14] arată că structura labilă poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere:
- criminalul are o prevedere redusă şi nesigură;
- posedă o influienţabilitate şi sugestivitate pronunţată;
- poate lua hotărîri pripite, ulterior abandonate;
- relaţiile de tovărăşie şi prietenie cu alţi oameni sunt schimbătoare şi trecătoare;
- criminalul-labil este ca un lichid fără formă şi care va lua forma vasului în care se toarnă.
3) Agresivitatea. Reieşind din situaţia că majoritatea infracţiunilor se comit prin acţiuni (jaf, tîlhărie, omor etc.), adică, în mare parte prin acte agresive, rolul agresivităţii infractorului joacă un rol important.
Agresivitatea (de la latinescul "ad gresus" -"a acţiona faţă de cineva cu o intenţie ostilă") este o formă de manifestare a unei tendinţe existente în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa combativă, de înlăturare a piedicilor şi obstacolelor ce intervin în momentul satisfacerii unor trebuinţe. În situaţia cînd se satisface nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agresivitatea este utilă în limitele necesare. În cazul comiterii de crime, însă, agresivitatea depăşeşte toate limitele, utilizîndu-se în scopuri antisociale.
Agresivitatea poate fi de mai multe feluri:
- autoagresivitate (automutilare pentru a scăpa de încorporarea militară);
- agresivitate fiziologică (are loc atunci cînd se aplică forţa fizică a omului pentru atingerea unor scopuri);
- agresivitate patologică (se întîlneşte în cazul bolnavilor psihopaţi şi psihotici);
- agresivitate ocazională (este spontană, întîlnindu-se în special în cazul unor conflicte interumane).
Studiindu-se mecanismele fiziologice şi emoţionale ale agresivităţii, s-a constatat că ea intensifică şi agravează fapta ce se comite prin ajutorul agresivităţii încît, uneori devine greu de stăpînit şi de controlat.[15]
- Indiferenţa afectivă, stare fizico-psihică ce constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de prietenie, tovărăşie, simpatie faţă de alţi oameni. Se subînţeleg sentimentele şi emoţiile de participare la bucuria şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, ce ar permite distingerea între ce este bine sau rău pentru altul.
Această trăsătură importantă a criminalului de lipsă a stărilor afective a fost dezvăluită de criminologia clinică. Este o trăsătură care generează sau favorizează comiterea de infracţ iuni. Cînd lipseşte sentimentul de milă faţă de victimă, faţă de durerea şi suferinţele ei, criminalul nu mai întîlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trece la săvîrşirea infracţiunii.
De regulă, la mulţi criminali persistă o răutate şi o cruzime reală, ei fiind reci sub aspect afectiv faţă de semenul său. Indiferenţa afectivă este o trăsătură a omului care se comportă fără a avea emoţii şi înclinaţii altruiste capabile de a-l reţine de la crimă.
Originile indiferenţei afective pot fi atît un deficit bio-constituţional moştenit, cît şi de ordin educativ şi de mediu social. Fie că perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa altuia, fie că în familiile lor de naştere părinţii au avut aptitudini şi comportamente dure, violente faţă de copii sau alţi membri ai familiei. [16]
- Indiferenţa morală sau insensibilitatea morală este o problemă discutată din cele mai vechi timpuri. Anume, s-a discutat mult că un criminal nu se poate opri de la comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. C. Beccaria în celebra sa lucrare "Despre infracţiuni şi despre pedepse" scria: "Este mai bine să previi crimele decît să le pedepseşti, pentru că acesta este scopul final al oricărei legi bune. Vrei să previi crima? Verifică dacă legile sunt simple, clare şi că întreaga forţă a naţiunii e unită în apărarea lor; verifică dacă legile nu favorizează categoriile sociale, verifică dacă oamenii se tem de legi şi nu se tem de nimic altceva. Teama de legi este salutară, dar fatale şi fertile pentru crimă sunt temerile unui om sau altul.".[17]
Criminalul, dacă ar prevedea că pedeapsa implică un rău mai mare decît avantajul obţinut din crimă, dacă ar acorda atenţie evitării pedepsei care îl aşteaptă, el s-ar opri, posibil, de la crimă, dar aceste elemente sunt slab dezvoltate la criminal. Cel de săvîrşeşte infracţiunea este preocupat mai mult de aspectele concrete ale comiterii ei, de ştergerea urmelor şi luarea măsurilor în privinţa ascunderii bunurilor.
Cu timpul, în criminologie şi psihologie (psihiatrie) au apărut un şir de termeni ce derivă din indiferenţa morală: sensibilitatea morală, nebunia morală etc. Importante merite în această materie le-a avut R. Garofalo, care face distincţia între nebunul moral şi insensibilul moral. Primul se caracterizează prin aceea că trăieşte o plăcere anormală în timpul comiterii crimei, pe cînd insensibilul moral este lipsit de repugnanţa interioară firească care reţine de la crimă, existentă la oamenii oneşti şi la oamenii cu simţ moral.
Soţii Glueck observă şi ei că sensibilitatea morală, la oamenii predispuşi spre crimă, este slab dezvoltată, fiindu-le caracteristică înclinaţia spre distrugere.[18]
Deficienţe, tulburări şi boli psihice ale infractorilor
Psihicul uman este coordonatorul întregii vieţi a individului şi purtătorul principal al capacităţii sale de adaptare la viaţa socială, iar sănătatea psihică a individului reprezintă elementul definitoriu al personalităţii.
În aşa fel, orice deficienţă, tulburare şi boală psihică influenţează în mod direct asupra comportamentului individului, generînd devieri de la normele de convieţuire socială. Cu toate că fac parte din domeniul special al psihiatriei, în studierea lor sunt interesate criminologia şi dreptul penal, fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului penal.
În acest sens menţionăm prevederile articolului 23 din Codul Penal al Republicii Moldova: "Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu-şi putea da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical.[19]
Printre deficienţele şi tulburările psihice ale infractorului se înscriu:
- perversităţile;
- mitomania;
- anxietatea;
- fobia;
- depresia;
- apatia şi sociopatia.
Perversităţile reprezintă anomalii ale unor instincte de bază ale omului, cum ar fi instinctele: de conservare, de reproducere, de unire, de asociere. Sau, anomalia instinctului de conservare se manifestă prin autodistrugere sub forma alcoolismului, consumului de droguri etc., avînd şi o vocaţie criminogenă bine cunoscută. Aşa, anomalia instinctului de reproducere, ce se caracterizează prin hiper-hipo-sexualitate, preferinţe pentru raporturi sexuale anormale, care duc la săvîrşirea infracţiunilor privind viaţa sexuală: viol, incest, perversiuni s exuale etc.
Mitomania este o boală psihică, caracterizată prin tendinţa de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate. Unii autori[20] definesc termenul de "mitoman" ca fiind persoana care are mania de a minţi, iar "mitomania" - mania de a minţi.
Mitomanii sunt inventivi, abili, mici isterici cu manifestări apropiate schizoizilor şi pot fi adevăraţi "specialişti" în stimularea unor agresiuni sau alte crime violente.[21]
Anxietatea este o stare afectivă caracterizată prin sentimente de nelinişte, insecuritate, frică panică, aşteptarea unui pericol. De regulă, apare ca reacţie la o stare de stres sau alte tulburări patologice complexe. În plan fiziologic, se manifestă prin tahicardie, transpiraţie, tensiune, schimbare a vocii, dereglarea respiraţiei etc. Anxietatea generează o imaginaţie bogată, cu multiple scene de groază, care îi livrează conştiinţei individului ideea pericolului şi ameninţării, poate provoca scăderea capacităţii de rezistenţă a individului, ale randamentului intelectual, ducînd la dereglări comportamentale şi chiar la conduite criminale. [22]
Fobia este frica iraţională , necontrolată, involuntară şi constantă a individului faţă de un obiect bine precizat, avînd la bază fie experienţe traumatizante, fie anxietăţi neconştientizate. Printre cele mai răspîndite fobii sunt: claustrofobia - frica de locuri închise (înguste), agorafobia - de spaţii deschise, hidrofobia - frica de apă, aerofobia - de înălţime, patofobia - de boli, zoofobia - de animale, xenofobia - de străini, de necunoscut etc.
Depresia este o stare ce se caracterizează prin tensiune nervoasă, dispoziţie pesimistă, idei obsesive, insomnie, lipsa poftei de mîncare etc. Depresia este provocată de situaţii, evenimente sau circumstanţe dramatice, majore pentru individ. Aceste pot fi: stresul, eşecul profesional şi social, incapacitatea de autoafirmare etc. Depresiile sunt cea mai frecventă stare patologică întîlnită în societatea industrială, unde o persoană din zece suferă de această stare. [23] Poate avea mai multe manifestări comportamentale: sentimentul de inutilitate, negarea sinelui, diminuarea trebuinţelor personale, sau preocuparea excesivă de problemele personale, conduite agitate, iritabilitate faţă de alţii. Uneori individul poate fi preocupat de ideea suicidului şi încercarea de a-l realiza, alteori devine complet indiferent faţă de tot ce îi trezea interesul anterior. [24]
Apatia şi sociopatia. Apatia este o stare psihică ce se exprimă prin pasivitate, indiferenţă, lipsă de dorinţe şi de motivaţie faţă de problemele lumii înconjurătoare. Apatia poate fi:
- fizică sau constituţională (se constată la persoanele cu anumite deficienţe de natură fizică sau cu o anumită configuraţie a temperamentului şi inteligenţei);
- disfuncţională, determinată de disfuncţiile endocrine sau deficienţele somatice (ale glandelor tiroidă, suprarenale, sexuale etc.);
- socială, determinată de dificultăţile de adaptare (crize legate de pierderea persoanei iubite, şomaj, detenţie etc.);
Sociopatia, se deosebeşte de apatia socială prin faptul că are un spectru mai larg, fiind denumită ca "tulburări de personalitate acompaniate de lipsa de respect faţă de obligaţiile sociale, raporturi tensionate cu alţi indivizi umani, agresivitate sporită, manifestare puternică a lipsei de interes". Se mai caracterizează prin egocentrism, lipsă de compasiune, sociopaticii avînd o atitudine conflictuală cu o anumită persoană, cu un grup sau chiar cu comunitatea umană în general. Sunt nonconformişti şi nu acceptă valorile socio-umane generale, acceptate de majoritatea oamenilor. În consecinţă pot da dovadă de comportamente antisociale şi criminale. [25]
La rîndul lor, bolile psihice ale infractorului se pot clasifica în:
- nevroze;
- psihopatii;
- psihoze.
- Nevrozele sunt tulburări sau reacţii variate, cu caracter funcţional, relativ uşoare şi reversibile, manifestate prin suferinţe şi conflicte intrapsihice despre care bolnavul este conştient. Deosebim nevroze:
- astenică;
- obsesivo fobică;
- isterică;
- mixtă sau motorie.[26]
În general, nevrozele nu constituie un factor criminogen, dar fiind însoţite de stări de anxietate pot conduce la unele conduite sociale agresive. Spre exemplu, hiperemotivitatea prin prisma nevrozei fricii, poate duce la fuga de la locul accidentului, vătămări a integrităţii corporale sau chiar omoruri fără necesitate în cazul jafurilor şi tîlhăriilor, legitima apărare imaginară etc. Cu toate că nevrozele pot da naştere la conduite agresive, nevroticii sunt consideraţi, în majoritatea cazurilor, responsabili.
- Psihopatiile ("psyche" - suflet şi "pathos" - boală) sunt deficienţe de natură psihică ce constau în tulburări de adaptare familială şi socio-profesională. Psihopaţii îşi păstrează în întregime capacitatea de cunoaştere, nu sunt exoneraţi de răspunderea şi pedeapsa penală, dar prezintă o serie de atitudini structurate anormal, fapt ce îi determină la conduite antisociale.
Cele mai răspîndite forme ale psihopatiilor sunt:
- psihopatie astenică;
- psihopatie epileptoidă;
- psihopatie isterică;
- psihopatie paranoidă etc.[27]
Psihopatiile pot să se manifeste prin impulsivitate, instabilitate, încăpăţînare, înclinaţie spre perversiune, toxicomanie. Psihopaţii au un simţ moral slăbit, aflîndu-se într-u conflict permanent cu cei din jur, incapabili de adaptări de lungă durată în mediul familial şi profesional.
Spre deosebire de nevrotic, psihopaticul nu-şi cunoaşte şi nici nu-şi recunoaşte boala. El nu suferă din această cauză, însă îi face să sufere pe toţi cei din jurul său. În sfîrşit, toţi psihopaţii au o slabă adaptare la mediu, sunt puţin ascultători la sfaturile, observaţiile şi îndemnurile celor din jur, fiindu-le caracteristică tendinţa spre recidivă.
3) Psihozele reprezintă cele mai grave afecţiuni psihice cu caracter ireversibil şi exclud starea de responsabilitate a persoanei. Faţă de aceste persoane nu se aplică pedeapsa penală, ci măsuri de siguranţă (cap. X al CP al RM), precum ar fi "Internarea într-o instituţie psihiatrică" (art. 100 CP al RM).
Bolnavul îşi pierde conştiinţa propriei existenţe, raportul cu sinele, cu cei din jur, cu întreaga lume reală. El se poate identifica cu diverse personalităţi, ca Napoleon, Cezar etc. Psihopaticii nu-şi înţeleg starea în care se află, nu pot aprecia real situaţiile zi-de-zi, nu pot stabili relaţii cu cei din jur.
Printre formele psihozei sunt:
- psihoze maniaco-depresive;
- schizofrenia;
- epilepsia;
- psihoze post-traumatice;
- psihoze acute (generate de intoxicaţii profesionale ori alcool);
- psihoze infecţioase;
- paranoia.
Unele dintre ele pot trece neobservate, spre exemplu, paranoia, care, însă, evoluînd, creează adevăraţi despoţi sau tirani (Hitler, Stalin). Cele mai grave omoruri în serie, omoruri sadice sunt comise de schizofrenici şi epileptici. De aceea această categorie de bolnavi trebuie să fie controlată, formînd o preocupare permanentă pentru familiile din care fac parte şi medicii psihiatri.[28]
[1] Explicaţia vine de la modul în care sunt amestecate în organism humorile (substanţele lichide) şi care din ele este dominantă (n.a.).
[2] Rusnac S., op. cit., p.66-67.
[3] Rusnac S., op. cit., p.68-69.
[4] Обозов Н.Н., Связь некоторых интеллектуальных, характерологических и социально-психологических факторов в системе межличностных отношений, в Современные психолого-педагогические проблемы высшей школы, Ленинград, 1974, p. 32.
[5] Васильев В., Юридическая психология, Из-во Питер, Санкт-Петербург, 1997, p. 110.
[6] Mateuţ Gh., op.cit., p. 136-137.
[7] Rusnac S., op. cit., p. 72-74.
[8] Ibidem, p.70-71.
[9] Pradines Maurice, Traite de Psychologie Generale, Tome I, Ed. P.U.F., 1986, p.127-153.
[10] Cioclei V., op. cit., p.37-40.
[11] Rusnac S., op. cit., p.71.
[12] Oancea I., op. cit. p.145.
[13] Oancea I., op. cit., p.151.
[14] Pinatel J., op. cit., p.493.
[15] Oancea I., op. cit., p.152-153.
[16] Oancea I., op. cit., p.153-154.
[17] Beccaria Cesare, On Crimes and Punishments, Indianapolis, 1963, p.94
[18] Oancea I., op. cit., p.155.
[19] CP a RM, art.23.
[20] Marcu Florin, Maneca Constantin, Dicţionar de neologisme, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 464.
[21] Ungureanu A., op. cit., p.201-203.
[22] Rusnac S., op. cit., p.59.
[23] Şchiopu Ursula (coord.), Dicţionar de psihologie, Babel, Bucureşti, 1997, p.219.
[24] Rusnac S., op. cit., p.59-60.
[25] Rusnac S., op. cit., p.60.
[26] Mateuţ Gh., op. cit., p.138-139.
[27] Ungureanu A., op. cit., p.201-203.
[28] Mateuţ Gh., op. cit., p.140-141.