Este foarte probabil, că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale, considerate periculoase, au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane, constituite în condiţii naturale vitrege, care le ameninţau permanent supravieţuirea. În mod firesc, reacţia grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celora care, prin acţiunile lor, amplificau starea de risc. [1]
Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul provocat, ori ca ispăşire a păcatului săvîrşit. Deşi modelate după "legea talionului", ele se diferenţiază şi în funcţie de poziţia socială a inculpatului sau a părţii lezate.[2]
Îmbinînd normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluţiei sociale, dintre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au dovedit să dezvolte sisteme "legislative şi instituţionale", care răspundeau, în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create - stăpînirea fenomenului criminalităţii.
Din cele mai vechi timpuri apare întrebarea-cheie, şi anume, dacă societatea are dreptul de a pedepsi. Dacă da, atunci care este fundamentul dreptului de a pedepsi; prin ce se justifică şi se legitimează aceste temeiuri; ce îndreptăţeşte societatea ca să pedepsească etc. În special, se evidenţiază problemele ce ţin de: responsabilitate şi iresponsabilitate; natura, funcţiile şi scopul pedepsei; modul de executare al pedepselor; condiţiile şi limitele de aplicare a pedepselor; concepţia despre criminal, criminalitate şi despre organizarea luptei contra acesteia; orientarea antisocială a personalităţii infractorului etc.
Una din primele clasificări ale teoriilor bazate pe fundamentul dreptului de a pedepsi o întîlnim la părintele criminologiei române T. Pop,[3] care le repartizează în trei grupuri:
- teoriile absolute;
- teoriile relative;
- teoriile eclectice.
Teoriile absolute au la bază ideea că pentru fapta comisă se cuvine o răsplată. Este just ca cel ce a făcut o faptă rea să-şi ia răsplata pentru aceasta. Această răsplată se concepe şi se aplică pe măsura evoluţiei, întîi în formă de răzbunare, apoi în formă de ispăşire a păcatului, şi în fine, în formă de pedeapsă.
Primind aspectul unui dar divin, pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuţie pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a păcatului săvîrşit. Pedeapsa se aplica pentru a provoca suferinţa, prin care se curăţa fapta rea.
Nu este om, care bucurîndu-se de bunul său simţ, să cuteze a susţine, că nu e just ca crima să fie pedepsită şi virtutea recompensată. Sentimentul justiţiei, care cere recompensa celor buni şi pedeapsa celor răi, este universal. El este proclamat de toate religiile, de toţi filosofii şi în toate timpurile. Necesitatea de justiţie care nu este satisfăcută în această lume ne face să credem într-o altă viaţă unde în fine se va face dreptate fiecăruia după faptele sale.
Dintre cele mai cunoscute teorii absolute evidenţiem:
- teoria răzbunării;
- teoria justiţiei absolute.
Teoria răzbunării este cunoscută din cele mai vechi timpuri, forma cea mai rudimentară întîlnind-o în răzbunarea din partea familiei sau rudelor victimei. Lipsind o puternică autoritate centrală, victima este în drept să se răzbune asupra agresorului său, ca să-şi facă singură dreptate.
Vedem astfel, că, la început, răzbunarea purta un caracter privat. Ca formă mai avansată apare răzbunarea socială şi cea religioasă.[4]
Teoria răzbunării a fost mult timp teoria dominantă, avînd la bază principiul că răul trebuie răsplătit cu rău. Cea mai echitabilă şi perfectă formă a răzbunării - talionul - a dominat secole în şir legislaţiile penale.
Răzbunarea religioasă, ca concepţie teoretică, atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Astfel, statul în persoana autorităţilor (rege, împărat, faraon etc.) este delegat al divinităţii, reprezentanţi vizibili ai acesteia, iar dreptul şi legile apără ordinea divină. Dreptul de a pedepsi capătă un caracter mistic ce emanează din ceruri. Prin infracţiune se lezează divinitatea şi ordinea instaurată de aceasta, iar infractorul trebuie să-şi ispăşească păcatul (crima) pentru a da satisfacţie divinităţii.
Acest principiu al justiţiei absolute a fost propovăduit de şcolile catolice. În ele punctul de plecare este suveranitatea dreptului divin: reprezentantul puterii sociale deţine puterea prin voinţa lui Dumnezeu, fiind delegatul acestuia pe pămînt; ceilalţi reprezentanţi ai puterii divine sunt miniştri ai acesteia, exercitînd justiţia pe pămînt şi pedepsindu-i pe cei ce fac rău, obligîndu- i astfel să-şi ispăşească păcatele pentru greşelile comise. Deci, justiţia absolută şi infinită are ca lege fundamentală principiul:
- binele trebuie răsplătit cu bine, iar răul cu rău;
- cel bun şi cel just trebuie să fie recompensat şi fericit, iar ticălosul şi perversul trebuie să fie pedepsit;
- cel de încalcă legile divine trebuie să-şi ispăşească păcatele prin suferinţă.
Această teorie, numită şi teoria expiaţiunii divine, a avut numeroşi reprezentanţi: Tertulian, Sfîntul Augustin, Selden, Jozef de Maistre ş.a. În operele lor expiaţiunea (ispăşirea păcatului - n.a.) este legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Această lege este absolută şi ea trebuie să se îndeplinească, fie prin mîna oamenilor, fie prin mîna lui Dumnezeu. Nici un rău nu rămîne şi nu trebuie să rămînă nepedepsit.
Este cert că astăzi teoria răzbunării nu poate fi acceptată, fiindcă conferă pedepsei un fundament mistic. Ea confundă ordinea socială cu cea divină, viaţa fizică cu cea spirituală, legea pozitivă cu religia. Impunînd cu forţa cerinţe religioase, ea desfiinţează orice libertate individuală, fiind favorabilă pentru întronarea tiraniei, abuzului şi pentru excesivitatea pedepsei.
Alături de teoria răzbunării s-a situat şi teoria justiţiei absolute, avîndu-i ca reprezentanţi pe E. Kant, Hegel, V. Cousin şi I. Kohler.
Emanuel Kant (1724-1804) pune la fundamentul pedepsei dreptatea absolută, care cere răsplătirea binelui şi pedepsirea răului. Pedeapsa trebuie să se aplice, fiindcă s-a comis o infracţiune şi aceasta în baza legii dreptăţii absolute, trebuie ispăşită. Prin infracţiune se violează dreptatea, de aceea pedeapsa (şi legea penală) este un imperativ categoric al raţiunii, neavînd necesitatea altei justificări. Pedeapsa trebuie să fie aplicată, fiindcă aşa o cere în mod imperios raţiunea, deoarece s-a comis un rău, o infracţiune. Pedeapsa este scopul final şi nu mijlocul sau instrumentul util pentru societate. Ea nu poate fi aplicată ca un simplu mijloc pentru obţinerea unui alt bine, fiindcă aceasta ar însemna a-l trata pe om ca pe un lucru, a te servi de el ca de un instrument, ceea ce ar fi incompatibil cu personalitatea şi demnitatea morală a lui. Infractorul trebuie pedepsit înainte de a gîndi la utilitate pentru el, pentru concetăţenii lui sau pentru societate. Un om condamnat la moarte pe o insulă, care va fi curînd părăsită de concetăţenii săi, trebuie să-şi execute pedeapsa înainte de dizolvarea societăţii, pentru ca crima să nu rămînă nepedepsită, iar poporul să nu se acopere de ruşinea de a fi complicele criminalului. "Mai bine să piară un singur om, decît un popor, căci, cînd dreptatea este nesocotită, oamenii nu au raţiune de a trăi."[6]
Aici raportul între infracţiune şi pedeapsă este de o perfectă egalitate. Prin pedeapsă infractorului i se provoacă un rău egal sau echivalent, sub raport material şi moral, cu răul cauzat prin infracţiune.
Teoria lui E. Kant a fost aspru criticată, fiindcă se îndepărtează prea mult de exigenţele şi posibilităţile realităţii. Egalitatea absolută între infracţiune şi pedeapsă este irealizabilă, iar excluderea principiului utilităţii pedepsei este contra realităţii obiective şi a logicii.
La rîndul său Hegel formulează teoria dialectică (o redăm aici ca parte componentă a teoriilor justiţiei absolute), după care dreptul este o noţiune absolută. Infracţiunea este negarea dreptului absolut şi inviolabil, iar pedeapsa consistă în acest proces de anulare. Prin pedeapsă se anulează negarea dreptului; astfel pedeapsa este negarea negaţiei dreptului. Pe cît de puternică este negaţia injustă, pe atît de puternică trebuie să fie negaţia justă, adică afirmaţia cuprinsă în pedeapsă.
La fel şi ceilalţi reprezentanţi ai teoriei justiţiei absolute consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea. Nu se poate căuta fundamentul pedepsei în utilitatea sa.
Ea poate fi însă unul din efectele posibile ale pedepsei, dar nu fundament, căci pentru ca pedeapsa să-l corijeze pe infractor, ea trebuie acceptată ca justă. Deci, pedeapsa apare ca un antidot al otrăvii strecurate în societate prin infracţiune. [7] Teoriile relative şi utilitare justifică pedeapsa cu totul din alt unghi de vedere. Aici pedeapsa nu se aplică pentru că s-a comis o infracţiune, care este o faptă trecută, ci în vederea viitorului, ca infractorul pe viitor să nu mai comită infracţiuni. Dreptul de a pedepsi are la bază utilitatea sau necesitatea sa. Dacă pedeapsa nu ar fi utilă şi necesară pentru individ şi societate, nu ar fi legitimă. Societatea are dreptul de a pedepsi, fiindcă pedeapsa este o măsură utilă şi necesară pentru apărarea şi conservarea ei.
Primele menţiuni ale necesităţii şi utilităţii, ca fundament al dreptului de a pedepsi, le întîlnim în Legea lui Manu, în Legile lui Moise, iar într-o formă mai avansată la Platon, Seneca, Cicerone etc.
Teoriile relative sau utilitare au numeroase varietăţi şi forme ce provin din diversitatea punctelor de vedere, sub care se cercetează funcţiile şi scopul pedepsei: intimidare, utilitate, necesitate, constrîngere, prevenţie, retribuţie, apărare socială etc.
Printre cele mai cunoscute teorii, care au la bază ideea utilităţii sau necesităţii evidenţiem:
- teoria contractului social;
- teoria prevenţiei generale;
- teoria prevenţiei speciale;
- teoriile tutelei, satisfacţiei şi comandamentului;
- teoriile utilităţii;
- teoriile apărării.
Teoria contractului social apare în sec. XVII, fiind reprezentată de Hugo Grotius, Tomas Hobbes, Pufendorf, Jean-Jeaques Rousseau, Cesare Beccaria, Montesque etc.
Fundamentul dreptului de a pedepsi îşi găseşte expresia în convenţia socială, numită contract social. Anume din acest contract şi derivă dreptul societăţii de a pedepsi.
Iniţial, omul a trăit în decurs de secole fără a cunoaşte legile şi instituţiile societăţii. Aceasta a fost o stare naturală de libertate fără limite, de egalitate absolută între oameni. La o anumită perioadă istorică a apărut, însă, necesitatea înlocuirii stării naturale cu starea socială. Societatea, în aşa fel, se constituie printr-o convenţie, contract social al oamenilor.
La baza contractului social se află trei forme sau drepturi principale:
- dreptul la apărare, care aparţine individului şi pe care acesta l-a cedat societăţii;
- dreptul de a pedepsi, pe care îl obţine societatea;
- dreptul de a sancţiona legile, îndreptat împotriva celora care ar viola legile asocierii.
Reieşind din conţinutul acestor drepturi temelia statului o reprezintă voinţa liberă, iar nu
forţa. Dar în cazul cînd criminalul atacă dreptul social, el se declară trădător al comunităţii şi încetează de a-i mai fi membru. Din acea clipă existenţa statului nu poate fi compatibilă cu existenţa criminalului, unul din cei doi trebuind să moară. Prin judecată se declară că criminalul a încălcat tratatul social şi, prin urmare, nu mai este membru al statului, fiind îndepărtat ca infractor al pactului, prin exilare, ori prin moarte, ca duşman public. [8]
Teoria contractului social a fost criticată, pentru că se bazează pe o ipoteză ce întră în contradicţie cu natura socială a omului, care nu poate trăi fără societate şi în afara societăţii. Aşa- zisa stare naturală în care ar fi trăit omul este imposibilă, pentru că chiar omul primitiv ne oferă un început de ordine socială.
Teoriile prevenţiei generale. Din cadrul acestora am evidenţia:
- teoria intimidării;
- teoria constrîngerii psihologice.
Teoria intimidării are la baza fundamentului dreptului de a pedepsi intimidarea persoanelor predispuse spre criminalitate. Printre reprezentanţi se numără Filangieri, Gmelin şi Mittelstadt, care consideră că, cu cît pedeapsa va fi mai severă, cu atît va fi mai intimidantă, mai înfricoşetoare, descurajîndu-i pe cei înclinaţi spre crimă. Infracţiunea atrage după sine în mod inevitabil pedeapsa, iar aceasta fiind extrem de severă va înfrîna înclinaţiile şi tentativele criminale.
Secole de-a rîndul a dominat ideea intimidării, care şi-a găsit reflecţie în cele mai odioase pedepse, însoţite de mutilări, moarte cu terori etc.
Desigur că astăzi ni se pare absolut anormal de a-i provoca infractorului suferinţe nemeritate, exagerate, doar în scopul de a produce un efect cît mai intimidant în faţa altor persoane.
Teoria constrîngerii psihologice, care mai este cunoscută şi sub numele de teoria lui Feuerbach, are la bază ideea că criminalul comite crima pentru a-şi satisface unele plăceri. În această situaţie pedeapsa are un efect de constrîngere psihologică asupra individului, paralizîndu- i pornirile criminale. Pentru ca această constrîngere să se producă, este necesar ca răul ce derivă din pedeapsa lui să fie mai mare decît binele ce derivă din infracţiune.
Totuşi, criminalul adeseori nu cunoaşte, sau cunoaşte vag, consecinţele legale ale faptei sale, neavînd posibilitatea de a compara binele ce derivă din infracţiune şi răul pe care-l aduce pedeapsa. Dimpotrivă, imaginea răului nu reţine persoana de la comiterea crimei, ci o stimulează la o mai mare precauţiune, pregătire, ascundere a urmelor şi bunurilor etc.
Teoriile prevenţiei speciale,[9] printre care enumerăm teoria îndreptării (corijării), teoria reţinerii, au la bază reformarea morală a criminalului. Pedeapsa este justificată, utilă şi necesară, fiindcă prin ea se face adaptarea socială a persoanei care a comis o crima. Pedeapsa tinde să-l reţină pe criminal de la o viitoare infracţiune, pe de o parte prin intimidare, iar pe de altă parte, prin înlăturarea condiţiilor şi capacităţilor proprii comiterii.
Acest grup de teorii au avut o mare importanţă pentru evoluţia sistemului penitenciar şi în general pentru politica penală. Prin ideile lor s-a ajuns la necesitatea reformării morale, la adaptarea socială a infractorilor.
Teoriile tutelei, satisfacţiei şi comandamentului.[10] Din acest grup fac parte:
- teoria tutelei sau protecţiei;
- teoria garanţiei juridice;
- teoria carităţii, prevederii şi vindecării;
- teoria satisfacţiei sau reparaţiei;
- teoria comandamentului.
Teoria tutelei sau protecţiei, avîndu-l ca reprezentant pe Vargha, consideră că pedeapsa este necesară, pentru a da satisfacţie dreptului lezat. Dar această satisfacţie poate fi numai o măsură de tutelă, de protecţie asupra criminalului şi nicidecum un mijloc de suferinţă, care este în contradicţie cu principiul umanismului.
Teoria garanţiei juridice, susţinută de Silvio Ranieri, constată că dreptul de a pedepsi îşi exercită funcţia de tutelă nu pentru a se răzbuna pe criminal, nici pentru a compensa ofensa sau culpa adusă, ci pentru conservarea drepturilor individuale şi colective, pentru conservarea ordinii juridice.
Pedeapsa este garanţia juridică, invocată în cazul săvîrşirii unei infracţiuni.
Teoria carităţii, prevederii şi vindecării consideră criminalul drept un bolnav, iar pedeapsa este justificată prin necesitatea de a-l vindeca. În cazul acestei teorii, dreptul este o măsură de caritate şi în cazul aplicării lui îl pune pe criminal în imposibilitatea de a mai comite crime.
Nu am fi absolvit de acord cu acest punct de vedere, pentru că pedeapsa se aplică doar persoanelor responsabile. Faţă de criminalii bolnavi, iresponsabili se aplică măsuri de constrîngere cu caracter medical.
Teoria satisfacţiei sau reparaţiei, expusă de Welcker, - pedeapsa se justifică prin necesitatea satisfacţiei sau reparaţiei. Infracţiunea provoacă pagube materiale şi morale. Pagubele materiale pot fi reparate prin mijloace de drept civil, pe cînd pagubele morale afectează individul şi societatea, diminuează respectul faţă de lege, încurajează răul prin exemplul negativ dat. De aceia, pedeapsa este necesară pentru a repara această pagubă, pentru a da o satisfacţie, restabilind respectul faţă de lege şi reintegrînd dreptul lezat.
Teoria comandamentului, formulată de Bertauld, găseşte justificarea pedepsei în dreptul de a comanda, de a da ordine, care aparţin puterii sociale şi care implică dreptul de a lua măsuri necesare pentru a asigura respectul faţă de lege. Dreptul de a comanda implică dreptul de a face să se respecte ordinul, iar în caz de nerespectare - de a sancţiona. Sancţiunea ordinului este pedeapsa. Deci, dreptul de comandament implică dreptul de a pedepsi pe cel ce a violat ordinul. Cine are dreptul de a comanda are şi dreptul de a pedepsi.
Criticînd această teorie, am menţiona că ea indică numai autoritatea, căreia aparţine dreptul de a pedepsi, dar nu furnizează informaţii despre fundamentul şi scopul pedepsei. Ea poate conduce, în mod arbitrar, la despotism şi exces de penalitate.
Din grupul teoriilor relative[11] fac parte şi teoriile utilităţii, promovate de E. Bentham, Jhering, F. von Liszt.
Benthan (1748-1832) aşează fundamentul dreptului de a pedepsi pe utilitatea publică, interesul sau folosul public. Acest fundament reiese din principiul dreptului de a servi societatea, statul, iar această servire şi realizare se face în interesul public. Pentru a asigura utilitatea în interesul public, este necesară aplicarea pedepsei pentru infracţiune, care tulbură ordinea publică. Pedeapsa are scopul de a înlătura de la totalitatea cetăţenilor un rău mai mare, decît suferinţa cauzată infractorului.
Dar după ce criterii distingem interesul public de interesul privat, particular al unei persoane, al unei clase, al unui partid etc. Doar anume interesul public a servit ca pretext al exceselor şi crimelor, pe care le întîlnim în istorie. Interesul public a fost invocat pentru a justifica moartea a zeci de milioane de oameni în lagărele staliniste etc.
Franz von Liszt, de asemeni pune la baza dreptului de a pedepsi ideea utilitară. Dreptul este creat pentru om şi are drept scop apărarea intereselor sale vitale. Anume apărarea intereselor, reprezintă esenţa dreptului. Pedeapsa este scopul, iar fundamentul pedepsei trebuie căutat în însuşi scopul ei.
Baza juridică a pedepsei se găseşte în necesitatea acestuia şi nu în oportunitatea sa. Sau, baza juridică a pedepsei se găseşte în necesitatea menţinerii ordinii publice.
În sfîrşit, din grupul teoriilor relative fac parte şi teoriile apărării:
- teoria apărării sociale;
- teoria noii apărări sociale;[12]
- teoria legitimei apărări.
Teoria legitimei apărări consideră crima ca o agresiune contra societăţii, care tulbură liniştea acesteia. De aici apare dreptul şi chiar obligaţia de apărare contra agresiunii, iar instrumentul acestei apărări este pedeapsa. Astfel, dreptul la legitima apărare a societăţii justifică pedeapsa.
Infracţiunea este un atac la condiţiile naturale de existenţă a societăţii, iar pedeapsa este reacţia defensivă la acest atac. Dreptul de a pedepsi este manifestarea acelei legi naturale, în virtutea căreia orice organism viu, şi-n special organismul social, reacţionează împotriva a tot ce tulbură condiţiile sale de existenţă.
Din îmbinarea şi concilierea teoriilor absolute şi relative s-au născut teoriile eclectice,[13] care reprezintă o combinaţie a ideilor şi elementelor de bază din cadrul acestor teorii opuse. Teoriile eclectice încearcă să satisfacă atît exigenţele justiţiei, cît şi interesele societăţii. Astfel s-a conciliat cerinţa moralei, de a pedepsi pentru fapta rea comisă, cu necesitatea şi utilitatea societăţii de a pedepsi pentru ca fapta să nu se repete în viitor.
Teoriile eclectice reunesc în pedeapsă represia şi prevenţia, avînd în vedere atît trecutul, cît şi viitorul. Fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea şi utilitatea socială.
Dreptatea cere ca pedeapsa să fie meritată, iar societatea în care se aplică această pedeapsă - să fie necesară şi utilă acesteia. Această doctrină au adoptat-o încă legislaţiile penale din sec. XIX, unele idei menţinîndu-se şi astăzi în legislaţiile penale naţionale. Spre exemplu, conform art.61 din CP al RM:[14] „Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului... Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici şă înjosească demnitatea persoanei condamnate".
Bazele teoriilor eclectice au fost puse de către Broglie, prin publicaţia unui articol despre sistemul eclectic în septembrie 1828 şi dezvoltat de către Rossi în tratatul de drept penal (1829).
Astfel, teoria lui Rossi consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea, dar nu cea absolută, căci aceasta nu se poate realiza, ci dreptatea şi necesitatea conservării ordinii de drept. Dreptatea este cea care cere pedeapsa, dar măsura şi limitele acesteia se află în utilitate. Dreptul de a pedepsi derivă din justiţie, fiind limitat doar de utilitatea socială.
Interesante concepţii întîlnim şi în teoria lui Carrara,[15] care menţionează că pentru conducerea şi administrarea societăţii este necesară prezenţa unei autorităţi superioare. Această autoritate trebuie investită cu o putere, capabilă să oprească anumite fapte şi să exercite represiuni faţă de cei care le-au comis. Deci, autoritatea superioară este puterea sau autoritatea publică, care are la baza dreptului de a pedepsi legea eternă a armoniei generale. Unica bază şi măsură a recompensei celui bun şi a pedepsirii celui rău este dreptatea, care în final duce la apărarea omenirii.
Anume, necesitatea apărării sociale şi reprezintă fundamentul dreptului de a pedepsi în cadrul teoriilor eclectice, iar drept baze fundamentale apar dreptatea şi apărarea.
[1] Drîmbă Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985, vol. 1., p. 61-92.
[2] Ciobanu Igor, Isoricul crimei, în Revista Naţională de Drept, Chişinău, 2001, nr. 4, p.4-5.
[3] Pop T., op. cit., p.189-192.
[4] Ciobanu Igor, Criminologie, vol.1, op. cit., p.67-69.
[5] Pop T., op. cit., p.193-197.
[6] Pop T., op. cit., p.198-199.
[7] Pop T., op. cit., p.200.
[8] Pop T., op. cit., p.204-208.
[9] Pop T., op. cit., p.212-213.
[10] Pop T., op. cit., p.214-215.
[11] Pop.T., op. cit., p.216-220.
[12] A se vedea, Teoria apărării sociale, în Ciobanu I., Criminologie, vol.1, cap.III, secţ. III, p.3.3.6.
[13] Pop T., op. cit., p.221-229.
[14] CP al RM, cap. VII, art. 61.
[15] Pop T., op. cit., p.225-228.