La fel ca şi în alte state, în evoluţia dreptului de a pedepsi din Moldova medievală şi Ţara românească se disting diferite faze sau perioade, fiecare indicînd o nouă etapă de evoluţie cu noi concepţii sau sisteme.[1]
Astfel, distingem patru faze sau perioade:
- perioada răzbunării (private şi publice sau sociale);
- perioada expiaţiunii (ispăşirii) divine;
- perioada de tranziţie (talionul şi compoziţia);
- perioada etatică sau politică.
Cea mai primitivă şi rudimentară manifestare a dreptului de a pedepsi a fost răzbunarea victimei sau familiei (rudelor) acesteia asupra agresorului, numită răzbunarea privată. Astfel, victima prin răzbunare, în mod inconştient, pe de o parte îşi satisface, într-un mod dezordonat şi exagerat, orgoliul şi dreptul lezat, iar pe de altă parte - asigură instinctul de conservare, imobilizîndu-l pe viitor în vederea săvîrşirii de noi agresiuni pe infractor.
Responsabilitatea şi răzbunarea aveau un caracter colectiv şi nelimitat. Pentru fapta comisă răspundea nu numai autorul ei, ci şi familia, rudele sale. Acest lucru se datora şi înrudirii prin sînge, numită şi răzbunarea sîngelui.
Tot în acea perioadă apare şi expiaţiunea (ispăşirea), care este considerată a fi legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Tot răul este ispăşit fie prin mîna oamenilor, fie prin mîna unei divinităţi. Nici un rău nu rămîne şi nici nu trebuie să rămînă nepedepsit.
O primă limită în exercitarea răzbunării a fost talionul, care fixa măsura pedepsei, pe care victima avea dreptul s-o aplice agresorului. Anume talionul a reglementat răzbunarea privată şi răzbunarea sîngelui, ducînd la autoconservarea şi autoapărarea speciei umane. Tribul agresor urma să sufere acelaşi rău sau pagubă, pe care el o cauzase tribului din care făcea parte victima.
Legea talionului a însemnat un important procedeu în evoluţia dreptului de a pedepsi. Desigur că dreptatea impusă de legea talionului este barbară şi primitivă, dar în epoca respectivă a fost singura care s-a putut impune minţilor oamenilor. Astfel, talionul se întîlneşte în legislaţii din timpurile cele mai vechi şi pînă în secolele XVIII-XIX.
Drept exemplu, dreptul talionului se regăseşte în: Codul lui Hammurabi, legile lui Manu (Manama-Dharma-Sastra), vechiul cod chinezesc (Ta-Tsing-Zeu-Zee), cărţile lui Moise (la evrei), legile lui Solon (la greci), legea celor XII table (la romani), vechile legi engleze, franceze şi germane etc.
Pedeapsa talionului a existat şi în vechea lege românească. Aşa, spre exemplu, în anul 1669 vornicul Stroie Leurdeanul, care-l omorîse pe postelnicul Constantin Cantacuzino, fusese osîndit la pedeapsa talionului de divanul ţării: „Atuncea Antonie Vodă împreună cu părintele Vlădică Teodosie şi cu amîndoi episcopii şi cu toţi egumenii de pre la toate mănăstirile cîte sunt în ţară, făcură mare judecată; căutînd la Sfînta pravilă, aflară ca să-l omoare şi pre Stroie, ca să ia plată, precum au făcut".[2]
În Condica Caragea din 1818: „Prepuitorii să se osîndească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus cînd s-ar fi găsit vinovat",[3] iar condica penală a lui I.S. Sturza Vodă (1826) prescrie tavtopathia (denumirea grecească a talionului) pentru clevetire, aplicînd clevetitorului pedeapsa care s-ar fi aplicat clevetitului, dacă ar fi fost pedepsit.
La etapa feudalismului timpuriu scopurile principale ale pedepselor în Moldova şi Ţara românească erau: represiunea, expiaţiunea (ispăşirea), repararea daunei şi înfricoşarea sau intimidarea. Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferenţiate, ţinîndu-se cont de circumstanţele în care a fost săvîrşită infracţiunea, de starea socială a vinovatului şi de alţi factori. Totuşi, în perioada feudalismului pedepsele aplicate se caracterizau printr-o cruzime deosebită. Acest lucru îl întîlnim în clasificarea pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Ţările Româneşti, unde distingem patru tipuri de pedepse:
- pedepse corporale, care la rîndul lor se împart în: - pedeapsa cu moartea (prin spînzurare, decapitare, tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea);
- mutilarea;
- înfierarea;
- bătaia (simplă - cu toiagul, cu nuielele, cu biciul; bătaia pe uliţe sau prin tîrg; la tălpi sau falange; cu buzduganul sau cu topuzul);
- pedepse privative de libertate (clasificate în ocnă, temniţă, grosul, varta, surghiunul);
- pedepse pecuniare, ca: duşegubina, confiscarea sau gloaba (hatalmul, osluhul, tretina sau pripasul);
- pedepse complementare: tortura, degradarea civică şi raderea bărbii.[4]
Vedem că majoritatea acestor pedepse se bazează pe ideea intimidării, cu toate accesoriile şi consecinţele sale fatale. Cea mai uşoară pedeapsă era considerată a fi bătaia cu toiagul, cu nuielele sau cu biciul. Pedepsele corporale mai uşoare urmăreau şi umilirea condamnatului, stigmatizarea acestuia, prin aplicarea suplimentară a pedepselor ruşinoase: înfierarea; bătaia condamnatului pe străzile oraşului sau satului; plimbarea acestuia călare pe măgar, cu capul către coadă, purtînd la gît o inscripţie cu indicaţia crimei comise , bătaia în piaţa publică.
Totuşi, coroana barbariei o constituiau mutilarea, tortura şi moartea. Mutilările constau în: tăierea limbii, nasului, urechilor, degetelor, mînii, piciorului, scoaterea ochilor, jupuirea pielii etc.
Tortura se aplică atît ca mijloc de interogare, cît şi ca mijloc de agravare a pedepselor corporale. Aplicarea torturii avea loc la cestiunea preparatorie, ordonată pentru a obţine mărturisirea crimei şi la cestiunea prealabilă,[5] pusă înainte de executarea unei sentinţe capitale.
Cestiunea preparatorie avea la bază ordaliile, ca mijloc de obţinere a probelor, la care erau supuşi bănuiţii, în scopul de a li se dovedi vinovăţia. Ordaliile constau în aplicarea torturilor, iar rezistenţa acuzatului la acestea făcea proba nevinovăţiei sale. Acea persoană care rezista mai mult torturii sau care avea mai puţine leziuni îl învingea pe adversarul său. Se considera că prin aceste ordalii puterea cerească îşi pronunţa judecată (de aici, ordaliile au luat denumirea de judecată a lui Dumnezeu). Cele mai cunoscute ordalii erau: ţinerea în mînă a unui fier roşu; băgarea mînii în apă fiartă; mergerea cu picioarele goale pe un fier încins sau pe cărbuni aprinşi; brodechinele - încălţăminte de lemn, în care sunt strînse picioarele acuzatului; aplicîndu-se, la mici intervale, colţuri de fier etc.
În Moldova medievală şi Ţara românească se aplicau nu numai pedepsele prevăzute de pravile, boierii avînd dreptul a aplica şi alte pedepse sau cumulul acestora. În interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeaşi faptă, în dependenţă de statutul social al persoanei, se aplicau pedepse diferite.[6]
Un pas important în evoluţia dreptului de a pedepsi s-a făcut prin compoziţie sau sistemul compoziţional, care consta în transformarea economică a răzbunării. Zis altfel, compoziţia este echivalentul pecuniar, crima răscumpărîndu-se sau compensîndu-se cu bani sau alte bunuri.
La început compoziţia era facultativă, mai tîrziu devine obligatorie. Unicul obstacol, pe care îl întîmpina compoziţia în epoca primitivă, era tîrguiala în jurul sumei, pe care criminalul urma să o achite victimei. Compoziţia se fixa, de regulă, întru-un anumit număr de capete de vite sau într-o sumă exactă de bani.
Cu timpul, compoziţia capătă forma unui obicei sau tradiţie. Puterea obiceiului determina acordul, căci nici o parte nu se putea considera umilită sau înşelată. Compoziţia se accepta fără ruşine şi fără dezonorare, fiindcă era fixată şi întărită de obiceiuri.
Cu timpul este decretată obligativitatea compoziţiei, în baza căreia criminalul era obligat, dator să plătească sau să dea compoziţia, iar victima era datoare s-o primească. Dacă criminalul refuza să plătească compensaţia legală, era considerat excomunicat, adică pus în afara legii şi putea fi omorît de către oricine.
Problema compoziţiei este actuală şi astăzi, în legislaţia penală naţională întrezărindu-se unele măsuri de compensare materială a victimei.
În perioada de destrămare a feudalismului, în secolul al XVIII-lea, în Moldova şi Principatele Româneşti se răspîndesc ideile umaniste. Sub influenţa curentului beccarianist, s e produc modificări importante, mai ales în sistemul pedepselor, umanizîndu-se represiunea penală şi condiţiile de executare a pedepselor. Apar noi principii: individualizarea răspunderii penale şi excluderea răspunderii familiale; legalitatea incriminării şi a pedepsei; aplicarea pedepsei doar de către instanţa de judecată în baza unei hotărîri motivate; umanizarea pedepselor prin excluderea mutilării; executarea pedepselor cu scopul corectării vinovatului. [7]
Necătînd la faptul că pedeapsa cu moartea a fost păstrată, în practică ea a înregistrat un puternic regres. Sub domnia lui Alexandru Mavrocordat şi a lui Alexandru Ipsilanti nici o pedeapsă capitală n-a fost executată. Mutilarea ca pedeapsă corporală a fost exclusă în Condica criminalicească a Moldovei şi a Ţării româneşti din 1851.
Sub domnia lui A. I. Cuza, în anul 1860, bătaia a fost desfiinţată (la fel şi înfierarea). Regulamentele organice au desfiinţat tortura, iar ocna şi temniţele înlocuiesc pedepsele capitale tot mai frecvent.
Compoziţia continuă să existe, dar la o scară destul de redusă. În 1833, Logofeţia dreptăţii atrage atenţia instanţelor că sunt nule învoielile de despăgubire făcute de criminali cu victimele sau familiile acestora.
În Moldova, Condica criminalicească din 1820/1826 interzice confiscarea, omiţînd-o chiar din lista pedepselor. Pe tot parcursul secolelor XVIII-XIX are loc perfecţionarea legislaţiei penale cu toate că multe pedepse denotă o discriminare socială vădită, deoarece pentru boieri se prevedeau pedepse pecuniare, sau în cel mai rău caz surghiun la mănăstire sau domiciliu, iar pentru păturile de jos - pedepse cu ocna şi temniţa.
[1] A se vedea, Criminalitatea în Moldova şi Ţara românească, în Ciobanu Igor, Criminologie, vol.1, cap.II, secţ. 1, p.2.1.3.
[2] Pop T., op.cit., p.241.
[3] Ibidem.
[4] Ceterchi Ioan (coord.), Istoria dreptului Românesc, vol.I, Bucureşti, 1980, p.447-456.
[5] Pop T., op.cit., p.251.
[6] Rotaru Mihail, Evoluţia pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Moldova şi Ţara românească, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie (Conferinţă ştiinţifică-practică internaţională 14-15 februarie 2002), Chişinău, 2002, p.57-62.
[7] Ceterchi Ioan (coord.), Istoria dreptului românesc, vol.II, Bucureşti, 1984, pag.308-320.