Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta. Prin urmare, au evoluat şi noţiunea, scopul, funcţiile şi sistemul pedepselor.
În dreptul penal din ţările străine nu găsim definiţii şi noţiuni juridice ale pedepsei, întîlnind doar tratări doctrinale, lucru caracteristic şi pentru Republica Moldova. Una din cele mai reuşite noţiuni ni se pare a fi cea a criminologului Bujor V.,[1] după care pedeapsa este o categorie ştiinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social distinct ce constă într-o negare şi dezaprobare a samovolniciei individului şi care se manifestă prin aplicarea, în numele legii a măsurilor de constrîngere a persoanelor vinovate de săvîrşirea unei fapte interzise de legea penală şi care are drept scop apărarea societăţii de atentate infracţionale, prevenirea de noi infracţiuni, restabilirea ordinii de drept şi a echităţii în societate.
Necătînd la faptul că în doctrina penală nu există o unitate de opinii pe marginea noţiunii de pedeapsă, există repere care ne permit să soluţionăm corect chestiuni particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor şi stabilire a pedepselor, cunoaşterea semnelor individuale ale infracţiunii comise şi verificarea conformităţii lor cu prevederile legii. [2]
Scopul pedepsei este diferit în legislaţiile penale naţionale. Aşa, în sistemul de drept continental scopul pedepsei ţine de: intimidare, răsplată, preîntîmpinare şi corectare a vinovatului. În sistemul dreptului anglo-saxon accentul se pune pe elementul represiv, restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate criminale.
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Conform art. 2 al CP al RM, „Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a
Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni". [3]
Pentru realizarea scopului propus, Codul Penal al Republicii Moldova determină care fapte prejudiciabile constituie infracţiuni, prevăzute de legea penală şi pasibile de pedeapsa penală,[4]aplicată persoanelor care le-au săvîrşit.
La fel, scopul pedepsei penale reiese şi din art. 61 alin.( 2) CP al RM, unde „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate". [5]
Totuşi, adevăratul scop al pedepsei penale nu poate fi regăsit decît în finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei urmăreşte apărarea valorilor sociale ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor, prin prevenirea şi combaterea acestora, prin corectarea şi reeducarea condamnaţilor, prin restabilirea ordinii de drept.
Funcţiile pedepsei reies din legea penală a Republicii Moldova, s-au mai bine zis din Codul penal, care este unica lege penală, ce cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, precum şi determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. [6]
De aici, distingem următoarele funcţii ale pedepsei penale:
- funcţia de constrîngere;
- funcţia de corectare;
- funcţia de reeducare;
- funcţia de restabilire a echităţii sociale;
- funcţia de prevenţie generală;
- funcţia de prevenţie specială.
Spre exemplu, funcţia de constrîngere este o măsură statală, aplicată de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzîndu-le anumite lipsuri si restricţii drepturilor lor.[7]
Aşa, pedeapsa poate prevedea şi izolarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate prin: închisoare sau detenţiune pe viaţă. [8] Această izolare poate fi foarte dureroasă, dar absolut necesară pentru schimbarea unei mentalităţi antisociale şi pentru apărarea, protejarea societăţii împotriva periculozităţii infractorului, care de altfel, urmează a fi corectat şi reeducat în condiţiile acestei izolări.
Funcţia de corectare şi reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării poziţiilor antisociale şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Acest proces depinde de persoana celui condamnat, de metodele şi procedeele ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, minor sau recidivist. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii.[9]
Funcţia de restabilire a echităţii sociale îmbracă haina unui rău cu care se răspunde răului produs prin săvîrşirea infracţiunii. Răul, suferinţa pe care o implică pedeapsa, decurg din lipsurile şi restricţiile, precum şi constrîngerile prevăzute de lege: restricţia de libertate, restricţia drepturilor civile etc. Totodată, în cazul infracţiunilor ce cauzează prejudicii materiale victimei, pedeapsa este şi un mijloc de reparare a prejudiciului.
Funcţia de prevenţie generală are un scop mediat, îndepărtat, atenţionînd toţi cetăţenii despre posibilitatea pedepsei penale, în cazul cînd ar fi tentaţi să comită infracţiuni. Este o dispoziţie de preîntîmpinare, ce implică teama sau frica de pedeapsă, ultima avînd un rol preventiv general antiinfracţional.
În sfîrşit, funcţia de prevenţie specială ca scop al pedepsei este definită prin faptul că pedeapsa are un scop imediat, de a preveni săvîrşirea de noi infracţiuni din partea condamnaţilor, adică a persoanelor care deja au săvîrşit infracţiuni. Prevenţia specială se realizează prin funcţia de corectare şi reeducare, care depinde de personalitatea infractorului, categoria pedepsei aplicate, durata sau cuantumul ei concret, precum şi de modul de executare a acesteia.
Sistemul pedepselor în legea penală se elaborează luîndu-se în consideraţie nivelul de dezvoltare social, economic, politic şi cultural a societăţii într-o perioadă istorică concretă. El trebuie să reflecte concepţia politică juridico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor şi procedeelor folosite în lupta împotriva criminalităţii.
În diferite perioade istorice sistemul pedepselor a fost diferit, dar întotdeauna s-au căutat soluţii din cele mai variate pentru diversificarea, nuanţarea şi eficacitatea mijloacelor respective. Anume instituţia pedepsei este cea care a evidenţiat principiile fundamentale ale egalităţii, umanismului, democratismului, legalităţii, reprezentînd limitele de aplicare ale pedepsei. Prin lege sunt stabilite cuantumul şi modalităţile, categoriile pedepselor, acestea fiind condiţii obligatorii ce necesită a fi îndeplinite pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată legal.
[1] Bujor Valeriu, Referinţe asupra noţiunii, scopului, funcţiilor şi sistemului pedepsei, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie (Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională 14-15 februarie 2002), Chişinău, 2002, p.21-27.
[2] Brînza Sergiu, Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei, Chişinău, 1999, p.8.
[3] CP al RM, art.2.
[4] CP al RM, art. 14.
[5] CP al RM, art.61, alin.(2).
[6] CP al RM, art.1.
[7] CP al RM, art.61, alin.(1).
[8] CP al RM, art.62.
[9] Bujor V., op.cit., p.23-24.