1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
Pin It

Particularităţile de ispăşire a pedepsei cu închisoarea în perioada de tranziţie sunt determinate de noile schimbări democratice ce au loc în Republica Moldova, de reformele radicale în viaţa socială, economică şi spirituală. Dar, care este situaţia reală şi ce se întîmplă după pronunţarea sentinţei privative de libertate? Sentinţa se execută şi din acest moment greşelile societăţii ating culmea. Condamnaţii primari, oamenii neperverşi, pentru care, în multe cazuri, ar fi fost suficientă o pedeapsă nonprivativă de libertate cu funcţie de intimidare, sunt încarceraţi în societatea celor mai primejdioşi criminali, fiind trimişi ca ucenici la şcoala acestora. Infractorii primari sunt plasaţi în izolatoarele de anchetă în aşa fel, ca să se poată familiariza cu atmosfera criminalilor, să se poată „infecta cu microbii perversităţii şi a stricăciunii".[1] Şi spre regret nu este nimeni şi nimic ce ar putea paraliza şi împiedica acest proces de disoluţiune morală, ce se începe în condamnatul cel mai onest chiar din prima zi a încarcerării sale. În primul rînd, personalul închisorilor noastre chiar dacă ar dori să ajute la refacerea morală a condamnaţilor, la stimularea sentimentelor bune, nobile, nu o poate face, fiindcă nu are pregătirea necesară în această privinţă şi nu are condiţiile materiale şi morale necesare la o astfel de operă. Adevărul este şi mai trist, căci în multe cazuri, personalul este compus din indivizi corupţi, ei însuşi fiind criminali. Aceştia alimentează, speculează, exploatează condamnaţii în scopul îmbogăţirii lor. Astfel, penitenciarele în loc de a deveni instituţii de corectare, reeducare, reformare, readaptare socială, devin adevărate incubatoare, şcoli, ateliere pentru pregătirea şi desăvîrşirea criminalilor. Cine a intrat în închisoare, oricît de noncriminal ar fi fost, mai mult ca sigur, va ieşi criminal.

Cu drept cuvînt s-ar putea afişa lozinca pe faţada închisorilor noastre: Lăsaţi orice speranţă, cei intraţi aici!

Situaţia este şi mai tristă atunci, cînd unii infractori primari, minori, ajung atît de uşor în închisori, pentru infracţiuni comise într-o clipă de criză acută. Alţii însă, criminali persistenţi şi primejdioşi se strecoară pe furiş, cu multă abilitate printre textele codului penal, sau ştiu să le facă mai elastice fiindcă au situaţii înalte sau se află sub protecţia şi umbrela oamenilor cu astfel de situaţii, împrăştiind în jurul lor corupţia.

Ieşiţi din închisori, demoralizaţi şi infectaţi cu microbul criminalităţii, criminalii ce şi-au executat pedeapsa sunt respinşi de societate şi vor trebui să rămînă pe calea comiterii crimelor. [2]

Începînd cu 1994, în Republica Moldova a demarat procesul de reformare a sistemului penitenciar, principala sarcină a căruia a fost şi este adoptarea legislaţiei conform Constituţiei şi tratatelor internaţionale. Noul Cod de executare a sancţiunilor de drept penal consolidează pentru prima dată statutul juridic al condamnaţilor, stipulează drepturile şi obligaţiile lor. Prin acestea se numără:

  • anularea interdicţiilor asupra corespondenţei;
  • dreptul de a se abona oficial şi fără limite la presa periodică;
  • lărgirea sistemului de menţionare în formă de vizite de lungă (pînă la 5 zile) şi de scurtă durată (pînă la 4 ore);
  • oferirea asistenţei juridice, fiind prevăzută în acest sens vizita avocatului;
  • ieşiri de scurtă durată în cazuri excepţionale: decesul unei rude apropiate sau în caz de o boală ce pune în pericol viaţa condamnatului, în caz de calamităţi naturale ce au cauzat daune materiale condamnatului sau familiei lui la locul de trai;
  • acordarea asistenţei juridice, medicale şi de alt gen, inclusiv contra plată;
  • acordarea dreptului la întîlniri cu slujitorii cultelor, înfăptuirea obiceiurilor religioase, folosirea obiectelor de cult şi a literaturii religioase.

În prezent există trei categorii de penitenciare în care se execută pedeapsa cu închisoarea:

  • de tip deschis;
  • de tip semiînchis;
  • de tip închis.[3]

Spre regret, sistemul penitenciar al Republicii Moldova funcţionează în condiţii social- economice grele, fiind finanţat insuficient. Astfel, planul de finanţare a DIP pe anul 2002 constituia 52 mln. lei din cele 125 mln. lei necesare sau 38 % din necesitatea minimă de funcţionare a Departamentului, fapt ce pune în pericol funcţionarea stabilă a sistemului.[4]La data de 01.04.2002 în sistemul penitenciar se aflau 10.515 deţinuţi, dintre care:

  • anchetaţi penal - 181 persoane;
  • acuzaţi - 1.607 persoane, care se află în prima instanţă de judecată;
  • persoane în aşteptarea intrării în vigoare a sentinţei - 1.289;
  • condamnaţi - 7.043;
  • persoane care se află sub tratament în instituţiile de reabilitare socială - 132.[5]

Conform legislaţiei în vigoare, suma pentru alimentarea unui condamnat în anul 2001

constituia 5,60 pe zi. Însă, reieşind din Planul finanţării DIP, raţionul zilnic al unui condamnat a constituit doar 2,05 lei sau 41% din suma iniţială. Considerăm că comentariile aici sunt de prisos, deţinuţii neavînd în raţionul zilnic carne, peşte, produse lactate, grăsimi etc.

În multe instituţii condiţiile de detenţie ale deţinuţilor nu corespund legislaţiei în vigoare, baza materială este complet uzată, 80% din penitenciare sunt suprapopulate, avînd nevoie de o restaurare capitală. Edificiile tehnico-genistice de pază şi mijloacele de legătură şi-au epuizat pe deplin resursele, devenind inutile.

La toate acestea se plusează deficitul acut de colaboratori calificaţi. Ca rezultat, în anul 2001 au fost înregistrate evadări din penitenciarele nr. 4-Cricova, 8-Bender, 9-Pruncul, 18- Brăneşti, 19-Goieni, 2-Bender, 3-Chişinău, 5-Chahul, 17-Rezina. Numărul condamnaţilor aflaţi în căutare a fost în 2002 de 173 persoane. Rezolvarea acestei probleme este foarte dificilă din lipsa mijloacelor financiare pentru achiziţionarea combustibilului, mijloacele de legătură etc.

Am propus în repetate rînduri modificarea radicală a regimului de ispăşire a detenţiei, oferind numeroase exemple pozitive, cum ar fi reforma penitenciară din Franţa, unde începînd cu anul 1985 s-au umanizat considerabil condiţiile de ispăşire a pedepsei: în penitenciarele din Franţa a fost organizat un serviciu social - educativ, condamnaţilor li s-a permis să studieze la diverse instituţii de învăţămînt, să obţină studii profesionale, să se trateze în afara instituţiilor penitenciare, fără a se afla sub controlul permanent al administraţiei penitenciarului. [6]

Penitenciarul urmează să fie apreciat nu ca un instrument de intimidare şi de izolare a elementelor socialmente periculoase dar, în primul rînd, ca un mijloc de corijare şi educaţie.

Tradiţionale în acest sens sunt măsurile represive, care nu costă mai puţin decît reformele sociale şi, în fine, nu se justifică.

Diferenţierea acţiunii corecţionale şi deţinerea separată a condamnaţilor de un grad divers de pericol trebuie să se înfăptuiască în instituţii şi comisii de clasificare, create pe lîngă penitenciare, membrii cărora vor aprecia personalitatea fiecărui condamnat şi vor elabora recomandări pentru programele educative individuale. În componenţa acestor comisii, care ar determina regimul de detenţie al condamnaţilor şi se vor preocupa de problemele vizînd studiile de cultură generală şi tehnico-profesionale, angajarea în muncă a acestora, trebuie să fie incluşi specialişti de diferite profesii: jurişti, medici, sociologi, educatori, profesori, colaboratori ai unor servicii speciale. Faptul acesta va permite o analiză detaliată a capacităţilor şi aptitudinilor fiecărui condamnat, graţie cărora va deveni posibilă, prognozarea particularităţilor de comportare a condamnatului respectiv.

Antrenarea mijloacelor de informare în masă la propagarea intoleranţei pentru manifestările violente, desfăşurarea unor cercetări ştiinţifice bine orientate, consacrate elucidării unor condiţii a celor mai avansate metode de prevenire a influenţei negative a mediului criminal va contribui pe toate căile la politica legislativă a statului în domeniul reglementării juridice a reabilitării sociale a condamnaţilor.

La fel, printre problemele primordiale care ar urma să fie soluţionate în sistemul penitenciar al Republicii Moldova se înscriu:

  • elaborarea programelor complexe de profilaxie a tuberculozei;
  • îmbunătăţirea asigurării medicale prin alocarea mijloacelor financiare pentru achiziţionarea medicamentelor şi utilajului medical;
  • antrenarea condamnaţilor în cîmpul muncii în vederea reabilitării sociale ulterioare;
  • îmbunătăţirea condiţiilor de trai a deţinuţilor;
  • asigurarea deţinuţilor cu hrană în conformitate cu standardele internaţionale;
  • pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru sistemul penitenciar;
  • modernizarea instituţiilor penitenciare.

De la momentul de cînd statul a luat definitiv în mînile sale justiţia, principalele pedepse aplicate au fost privaţiunea de libertate şi pedeapsa cu moartea. Majoritatea crimelor atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea, recurgîndu-se la astfel de măsuri barbare ca arderea pe rug, turnarea pe gît a unei mase de metal topit, îngroparea de viu, tragerea în ţeapă, etc.

Ducea oare cruzimea pedepselor la scăderea nivelului criminalităţii? Experienţa şi practica secolelor arată că nu. Dimpotrivă, cruzimea generează indiferenţa faţă de soarta proprie, faţă de soarta altor compatrioţi şi în consecinţă, nerespectarea legilor draconice, drastice. În Franţa secolului XVIII hoţii de buzunare erau decapitaţi, iar în mulţimea care privea execuţia, erau atestate numeroase acte de furt. Drept că aceeaşi practică contrazice aceste constatări. De exemplu, în timpul domniei lui Vlad Ţepeş în Moldova, datorită pedepselor crude, cum era tragerea în ţeapă, s-a redus considerabil numărul crimelor.

Totuşi, care pedeapsă îşi atinge mai bine scopul-pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu moartea? Este oare pedeapsa cu moartea o treaptă pe scara pedepselor penale? Are oare stat ul dreptul de a ucide? Acestea şi multe alte întrebări ne apar atunci cînd încercăm să ne expunem „pro" sau „contra" pedepsei cu moartea. Un lucru este sigur: pedeapsa cu moartea nu-i face pe oameni mai buni, iar executarea ei în public are o influenţă negativă asupra societăţii. Efectul preventiv al pedepsei cu moartea nu este mai mare decît cel al detenţiunii pe viaţă. „Deşi colaboratorii de poliţie sunt adepţii pedepsei cu moartea, faptele demonstrează că acolo unde pedeapsa cu moartea este reglementată, poliţiştii sunt în acelaşi pericol ca şi acolo unde ea a fost abrogată".[7]

În genere, pedeapsa cu moartea creează influenţe imprevizibile asupra societăţii. S-a constatat că numărul infracţiunilor de omucidere nu a crescut după abrogarea pedepsei cu moartea pentru astfel de infracţiuni. Cu atît mai mult că prin natura ei, executarea pedepsei capitale poate avea numai efectul prevenirii generale, fiind lipită de efectul prevenirii speciale.

În sfîrşit, pedeapsa cu moartea este asemănătoare cu o răfuială, cu o răzbunare faţă de infractor. Pe scara pedepselor penale pedeapsa cu moartea nu este o treaptă, ci mai degrabă o prăpastie, fiindcă după aplicarea ei situaţia rămîne ireversibilă. Odată fiind rupt firul vieţii, el nu mai poate fi legat. Iată de ce caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea este accentuat de faptul că în justiţie nu poate exista convingerea că această pedeapsă a fost şi este aplicată totdeauna unui vinovat sau că este aplicată infractorilor cei mai periculoşi pentru societate.

Şi Republica Moldova se confruntă cu dilema - este necesară sau nu aplicarea pedepsei capitale, chiar şi după abrogarea ei. Această dilemă a atras de-a lungul secolelor atenţia filozofilor, politicienilor, gînditorilor. Printre aceştia se înscrie juristul şi filozoful francez Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baronul de La Brede (1689-1755), care în lucrarea sa „Despre spiritul legilor" cere aplicarea pedepsei cu moartea, afirmînd că aceasta se conţine în însăşi natura lucrurilor, ea izvorăşte din raţiune şi din esenţa binelui şi a răului. Cetăţeanul merită pedeapsa cu moartea atunci cînd el a atins securitatea altei persoane pînă într-atît, încît a lipsit-o de viaţă. În această situaţie, pedeapsa cu moartea este ca un leac pentru societatea bolnavă.

Cesare Beccaria în lucrarea sa „Despre infracţiuni şi pedepse" consideră că pedeapsa cu moartea ar fi necesară dacă persoana, deşi privată de libertate, mai are încă astfel de relaţii şi o astfel de putere încît atinge securitatea naţiunii, dacă existenţa lui poate produce o revoluţie periculoasă pentru forma de guvernămînt stabilită. [8]

Filozoful - idealist german Emmanuel Kant a elaborat o teorie proprie cu privire la pedeapsă, la originea căreia stă ideea abstractă a dreptăţii. Kant încearcă să aplice princip iul egalităţii dintre infracţiune şi pedeapsă: „Acel rău, pe care tu pe nedrept îl pricinuieşti altui om, tu ţi-l pricinuieşti singur; insultîndu-l, te insulţi; furîndu-l, te furi; lovindu-l, te loveşti; omorîndu- l, te omori". Deci, imperativul categoric kantian cere ca în cazurile de omor să fie aplicată pedeapsa cu moartea, cu excepţia cazurilor de pruncucidere şi omor în duel.

Pentru pedeapsa cu moartea s-a pronunţat şi Enrico Ferri, care cere o aplicare cît mai largă a acestei categorii de pedepse: „Pedeapsa cu moartea este înscrisă de natură în toate colţurile universului şi în toate momentele vieţii universului".[9]

Totuşi, pedeapsa cu moartea nu va reduce numărul infracţiunilor şi nici numărul infractorilor care le vor comite, precum nu va salva nici societatea de fenomenul criminalităţii. Aplicînd pedeapsa cu moartea, nu ne vom afla într-o poziţie mai bună decît acelaşi infractor care a comis o crimă gravă; atît doar că ne vom afla de cealaltă parte a baricadei, ca executori ai legii.

 

[1] Pop T., op.cit., p.540-542.

[2] Ibidem.

[3] CP al RM, art.72.

[4]  Lipadat Gheorghe, Particularităţile de ispăşire a pedepsei privaţiunii de libertate în perioada de tranziţie, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie (Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională, 14-15 februarie 2002), Chişinău, 2002, p.12-20.

[5] Ibidem.

[6] Ciobanu Igor, Reabilitatea condamnaţilor - parte a politicii legislative a Moldovei, în Legea şi viaţa, nr.4, 1998, p.28-29.

[7] Келиной С.Г., Смертная казнь: за и против, Москва, 1989, p.32.

[8] Beccaria Cesare, Despre infracţiuni şi pedepse, Bucureşti, 1965, p.38-52.

[9]  Gîrlea Radomir, Reflecţii asupra pedepsei cu moartea, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie (Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională, 14-15 februarie 2002), Chişinău, 2002, p.87-91.