Drept

1. Semnificaţia şi gradul de intensivitate a orientării antisociale

Cercetarea criminologică vizează determinarea cauzelor unei infracţiuni, intervenind doar post factum, ulterior momentului la care infracţiunea s-a consumat. Confruntînd efectul, adică infracţiunea săvîrşită, încercăm să evidenţiem din multitudinea de circumstanţe pe cele care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la producerea acestui efect, determinînd, totodată, eficienţa şi contribuţia lor, calificîndu-le drept cauze sau condiţii.

Literatura criminologică utilizează conceptul de orientare antisocială a personalităţii,^[1]care este diferit ca mod de manifestare şi grad de intensitate. Din aceste considerente, conceptul analizat are două semnificaţii:

• defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisosial recunoaşte sistemul legal de valori, dar personalitatea sa prezintă o inadaptare, o disfuncţie, neputînd să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste valori şi norme;
• elimină sistemul de norme şi valori generale ale societăţii, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt contrare, opuse celor eliminate. Aici nu mai avem stări de inadaptare, disfuncţie ci dimpotrivă, personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori ilicite, criminale. Acest tip de orientare antisocială este caracteristic recidiviştilor. ^[2]

Aceste semnificaţii au fost dezvoltate de teoriile etiologice şi cele dinamice, referindu-se la două faze distincte ale comportamentului criminal. Primele se referă, în special, la ce se întîmplă cu o persoană pînă în momentul „trecerii la act", ier celelalte se referă la ce se întîmplă cu criminalul în momentul faptei, descriu „trecerea la act" în sine. ^[3]

Privite în ansamblu, teoriile examinate, deşi au pretenţie de a aduce schimbări esenţiale cu privire la problemele fundamentale ale criminologiei nu au depăşit încă stadiul unor cercetări de suprafaţă. Multe din tezele expuse prezentate ca „noi" sau radicale, nu fac decît să reia idei exprimate cu mult înainte. ^[4]

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului ne vorbeşte despre pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. De exemplu, un recidivist prezintă un pericol social potenţial mai mare, decît un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de societate. Ultimul prezintă un pericol social potenţial mai redus, deşi într-o situaţie concretă favorabilă el poate săvîrşi o infracţiune.

Orientarea antisocială a personalităţii poate avea grade diferite de intensitate. Criteriul de evaluare a intensităţii orientării antisociale poate fi determinat de atitudinea individului faţă de valorile sociale, existente într-o societate.

În majoritatea cazurilor, personalitatea infractorului, ca şi a noninfractorului, se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale: familie, şcoală, cerc de prieteni, loc de muncă, dar caracterul relaţiilor dintre oameni, conţinutul faptelor lor, interesele lor diferă. Am considera că nu în deosebirile din viaţa socială rezidă caracterul favorabil sau nefavorabil al influenţelor determinate în orientarea personalităţii, ci în însuşi conţinutul informaţiilor şi capacitatea de asimilare şi interpretare a lor. Statul, societatea nu pot asigura asemenea filtre protectoare care ar selecta, înaintea receptării lor de către individ, informaţiile pozitive, reţinîndu-le pe cele negative, amorale sau criminale.

Totuşi, mecanismul de formare a orientării antisociale a personalităţii se supune aceloraşi coordonate principale, indiferent de tipul de societate. Formarea unei atare orientări nu poate fi decît produsul impactului unor informaţii cu caracter contradictoriu: pozitive şi negative, perturbante.

Este cert că orientarea antisocială a personalităţii nu se formează brusc, dintr-odată, ci este un proces de lungă durată, pe al cărui parcurs are loc acumularea informaţiilor receptate, inclusiv a celor negative şi, pe această bază se constituie concepţiile şi deprinderile antisociale.

Pe de altă parte, eficienţa modelatoare a informaţiilor negative, perturbante este în relaţie cu trăsăturile de caracter ale individului. Aceste trăsături influenţează capacitatea sa de receptare a unor asemenea informaţii, care pot dobîndi un caracter dominant, determinînd astfel orientarea personalităţii.

2. Personalitatea şi situaţia concretă de viaţă (situaţia preinfracţională)

Problema pe care ne propunem s-o examinăm o constituie rolul personalităţii şi situaţia concretă de viaţă în producerea infracţiunii. Actul infracţional în esenţă, constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate. ^[5]

Există un şir de lanţuri cauzale independente care în anumite circumstanţe concrete de timp şi spaţiu se pot intersecta şi interveni în conduita individului. Dar, situaţia concretă de viaţă oferă subiectului mai multe variante posibile de comportament. Majoritatea acestora au un caracter licit, altele însă, au un caracter ilicit, semnificînd abateri de la valorile ocrotite de lege.

Fiind examinate obiectiv, posibilităţile de realizare în viaţă a valorilor sunt diferite, avînd un grad de probabilitate diferit. La fel, din punct de vedere subiectiv, rolul acestora este diferit, subiectul avînd, de regulă, înclinaţii apriorice pentru una sau alta dintre variantele de comportament ce-i sunt oferite de situaţia concretă de viaţă.

În cazul personalităţii cu o vădită orientare antisocială există posibilitatea ca aceasta să caute sau să creeze situaţia concretă de viaţă în al cărei context va săvîrşi infracţiunea. De exemplu, hoţul de buzunare recidivist plecat în căutarea unei potenţiale victime, găsind-o în persoana unei femei cu poşeta deschisă, nu va acţiona decît într-un singur mod, săvîrşind infracţiunea. Remarcăm că, în această situaţie, orientarea antisocială a personalităţii constituie factorul generator şi prin aceasta cauza infracţiunii.^[6]

Situaţia concretă de viaţă are semnificaţia unei condiţii necesare, fie a unei condiţii necesare şi suficiente, făcînd posibilă săvîrşirea infracţiunii. Săvîrşirea infracţiunii în cazul unei personalităţi cu orientare antisocială deosebit de evidenţiată va fi mult mai puţin dependentă de particularităţile situaţiei concrete de viaţă. Pe de altă parte, în anumite situaţii concrete de viaţă, chiar o personalitate lipsită total de tendinţe antisociale poate săvîrşi o infracţiune, dar pentru aceasta este nevoie ca respectivele situaţii să aibă un caracter limită, impunîndu-i subiectului comportamentul ilicit.^[7]

Am conchide că, situaţia concretă de viaţă, zisă şi situaţie preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precedă actul infracţional.

La rîndul său, situaţia preinfracţională este compusă din două elemente:

• evenimentul (evenimentele);
• circumstanţele.

Evenimentul este elementul care determină apariţia ideii infracţionale în mintea personalităţii infractorului şi poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi un răsp uns imediat la o provocare, spre exemplu, omorul în cazul flagrantului de adulter. Aici ideea omorului apare în momentul constatării evenimentului. Pe de altă parte, acelaşi eveniment poate dura în timp, subiectul pregătindu-se, în mod premeditat, de comiterea aceleiaşi infracţiuni.

Evenimentul poate fi decisiv, ca în cazul adulterului ori nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un alcoolic.

Circumstanţele reprezintă elementele în care fapta infracţională se pregăteşte şi se execută. Ele nu au legătură cu motivaţia infracţională dar sunt decisive în cazul trecerii la act.^[8] Aşa, în cazul hoţului de buzunare, prezenta unei poşete deschise va favoriza realizarea infracţiunii.

Intervenţia situaţiei concrete nu poate fi considerată drept un produs al hazardului, ci mai degrabă al activităţii conştiente şi voluntare a subiectului.

3. Mecanismul trecerii la act

Infracţiunea, ca orice altă activitate umană, este un act conştient şi volitiv, ceea ce înseamnă că infractorul înainte de a trece la act, are închipuirea mentală a viitoarei sale conduite. Observăm că, în principiu, momentul trecerii la act este momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Subiectul este pus în situaţia de a alege una din variantele de comportament.^[9]

Anume, trecerea la act, la săvîrşirea infracţiunii este elementul care diferenţiază infractorii de noninfractori. Şi în acest proces situaţia concretă de viaţă creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. În funcţie de intensitatea orientării antisociale a personalităţii infractorului, pentru a se trece la comiterea infracţiunii, situaţia concretă de viaţă este condiţia necesară, sau necesară şi suficientă.^[10]

În procesul psihologic de alegere între mai multe variante de comportament intervin un şir de criterii:

• motivaţionale (mobil şi scop);
• valorice;
• morale;
• afective;
• materiale.

Cele mai importante ni se par a fi criteriile motivaţionale. Dar aici considerăm că ar fi necesare unele precizări între motiv-mobil-scop. Cuvîntul englez motive acoperă în acelaşi timp în franceză motif şi mobile (al unei acţiuni). Motivul este mai raţional, mobilul mai afectiv. În literatura de specialitate se utilizează, în majoritatea cazurilor, termenul de motiv. Acest termen, care stă la originea categoriei mai ample de motivaţie şi care este totodată elementul de bază al procesului pe care aceasta încearcă să-l desemneze, este prea general şi vag. Motivul a devenit în timp o noţiune atît de cuprinzătoare, încît este dificil să i se mai găsească o semnificaţie unică şi unanim acceptată.

Fiecare criminolog, psiholog foloseşte o accepţiune mai mult sau mai puţin personală a termenului, atrăgînd totodată atenţia asupra diferitelor interpretări posibile:

Motivele sunt concretizările trebuinţelor. Ele constituie componenţa dinamică şi direcţională a actului concret. Termenul motivaţie este folosit în acelaşi sens cu motiv. Cîteodată, în limbajul curent, motivul desemnează obiectul însuşi sau scopul care motivează subiectul.

Se consideră că există trei caracteristici principale ale motivului în sensul de concept explicativ:

• cuvîntul este utilizat în contexte în care conduita este pusă sub semnul întrebării şi nu doar explicată. Aici motivul este utilizat de regulă în „discursuri" morale sau legale unde acţiunile trebuie să fie justificate, explicaţiile fireşti fiind insuficiente;
• cuvîntul este utilizat pentru a se referi la o „raţiune directivă" şi implică o dispoziţie directivă la individul a cărui conduită este examinată. Dacă respectivul individ are un motiv, el are cu siguranţă un scop, oricît de slabă ar fi influenţa acestuia;
• motivul trebuie să dea raţiunea pentru care o persoană acţionează. Motivul acţiunii unui individ poate să coincidă cu raţiunea sa, dar trebuie să fie raţiunea pentru care el acţionează. Aici se scoate în evidenţă posibilitatea existenţei unui decalaj între „raţiunile" invocate ori aparente şi cele reale ale acţiunii. Motivul trebuie să reflecte scopul către care comportamentul a fost efectiv dirijat iar nu scopul aparent ori eventual invocat de autorul comportamentului.^[11]

Una din cele mai profunde viziuni asupra conceptului de motiv o întîlnim la psihologul american Newcomb ^[12] „ Motivul, la fel ca şi termenii non tehnici de „dorinţă" şi de „trebuinţă", este un termen care se prelungeşte interior şi exterior. Asemenea termeni se referă în acelaşi timp la o stare interioară de insatisfacţie, de tensiune, de dezechilibru, de frustrare şi la ceva din mediul înconjurător, cum ar fi condiţiile de viaţă".

Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracţiunii. Confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Opţiunea în favoarea săvîrşirii faptei infracţionale are semnificaţia unei eliberări psihice pentru infractor şi a unui eşec social, care se va consuma o dată cu procesul de trecere la act, de transformare a posibilităţii în realitate. Acest lucru se referă şi la infracţiunile comice din imprudenţă, ele fiind tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau negligenţă faţă de valorile sociale ocrotite de lege. ^[13]

^[1]  Stănoiu R.M., op.cit., p.144.

^[2] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.211.

^[3] Cioclei Valerian, Manual de criminologie, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1998, p.164-165.

^[4]  Stănoiu Rodica Mihaela, Criminologie, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.210.

^[5] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.212.

^[6]  Stănoiu R.M., Introducere în criminologie, op. cit., p. 147.

^[7]  Stănoiu R.M., op.cit., p.148.

^[8] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.212.

^[9]  Stănoiu R.M., op.cit., p.148-150.

^[10] Nistoreanu Gh., Păun C., op.cit., p.213.

^[11] Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, op. cit., p.41-46.

^[12] Constantini Helene, Le concept de Motivation, Ed. E.S.F., Paris, 1973, p.34-38.

^[13] Nistoreanu Gh., Păun C., op. cit., p.214.