Drept

Criminalitatea minorilor sau delincvenţa juvenilă? Ultimul termen, intrat în uz în ultimele decenii, provine de la cel francez - "delinquance juvenile", desemnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii pînă la 18 ani şi sancţionate penal. De fapt, în franceză noţiunea de "delincvenţă" se referă la "ansamblul de infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu", fiind utilizat de rînd cu cel de "criminalitate".^[1]

Pentru criminologie, prezintă un interes deosebit infracţiunile comise de minori, respectiv - criminalitatea minorilor sau delincvenţa juvenilă, a cărei periculozitate socială este crescută şi a cărei profilaxie trebuie să stea în centrul politicii penale a fiecărui stat.

Vîrsta ca trăsătură individuală a personalităţii infractorului minor¹

• În conformitate cu legislaţia penală în vigoare pentru Republica Moldova distingem cîteva categorii de minori:
• pînă la vîrsta de 14 ani - minori care nu sunt responsabili, chiar dacă comit infracţiuni;
• între 14-16 ani - responsabilitatea juridică este limitată, prevăzută doar pentru o categorie anumită de infracţiuni;
• între 16-18 ani - minorii răspund în faţa legii, dar în cazul unor infracţiuni care nu prezintă pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată. Art. 53 CP al RM prevede că "persoana care a săvîrşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi liberată de răspundere penală ... în cazurile: a) minorilor..."

Deosebit de importantă pentru criminologie este categoria minorilor pînă la vîrsta de 14 ani, adică a copiilor.

Copilăria este perioada de vîrstă de la naşterea omului şi pînă la pubertate. Sau, copilăria este etapa de creştere, de transformare a nou-născutului în adult. Individul uman are cea mai lungă copilărie în raport cu alte fiinţe vii, ca fiind marcată de o dezvoltare intensă intelectuală şi socială. De exemplu, s-a constatat că la vîrsta de 4 ani copilul acumulează 50% din capitalul logic necesar, deţinut la 18 ani şi 80% din cel de la 8-10 ani. În copilărie se disting trei stadii mari:

• de la naştere pînă la 3 ani;
• de la 3 pînă la 6-7 ani;
• de la 6-7 ani pînă la pubertate.

Copilul nu posedă senzaţii în stare pură decît în primele zile. Ulterior, prin mişcare, el învaţă percepţia vizuală a reliefului şi formelor, mărimilor şi distanţelor. De evoluţia gîndirii este strîns legată dezvoltarea limbajului. Prin intermediul acestuia copilul învaţă exigenţele culturale. Limbajul se dezvoltă progresiv, astfel încît de la 5-10 cuvinte, pronunţate de copil la un an, se ajunge la 300-400 la doi ani, la circa 800-1.000 la trei, 1600-2000 la patru, 3000 la cinci şi peste 3.500 la şase ani. Prelucrarea logică a sensurilor duce la sporirea volumului memoriei de la 8 pînă la 10 ori în anii de şcoală.

În copilărie se învaţă lumea complicată a sentimentelor, începînd cu cele morale, sociale şi pînă la cele intelectuale. Un rol deosebit revine jocului, care satisface nevoia de mişcare şi de acţiune a copilului, contribuind la dezvoltarea proceselor psihice, începînd cu percepţia şi terminînd cu operaţiile gîndirii, cu formarea aptitudinilor afective şi voluntare, cu modelarea însuşirilor şi a trăsăturilor personalităţii.

Pe lîngă joc, la dezvoltarea psihică a copilului contribuie învăţarea socială, pe parcursul căreia se acumulează patrimoniul socio-cultural al grupului şi învăţarea didactică, în special în anii de şcoală. ^[2]

După copilărie, criminologia este interesată de studiul adolescenţei, care este trecerea de la copilărie la vîrsta adultă. Nu ne vom opri la categoriile de vîrstă, deja analizate în capito lele anterioare, ci vom remarca doar că aici au loc importante modificări morfologice şi constituţionale: se intensifică creşterea; se dezvoltă glandele cu secreţie internă, inclusiv glandele sexuale; se schimbă structura cerebrală. Toate acestea duc la sc himbarea exteriorului, care la rîndul său duce la stări de disconfort atît fiziologic, cît şi social.

În special în perioada pubertăţii (11-15 ani) are loc definitivarea identificării sociale a individului. Este conştientizată apartenenţa culturală şi sexuală, necesitatea de cunoaştere manifestîndu-se în continuare nu numai în plan didactic, ci şi social. Puberii se asociază frecvent în grupuri, cărora le dau preferinţă în raport cu părinţii, deoarece grupul le satisface cerinţele de autoafirmare, de distracţie, de realizare.^[3] Circa 67% din grupurile de minori s-au constituit pe principiul interesului dintre aceştia, neavînd intenţii criminale. Membrii grupului se cunosc bine între ei, au aceleaşi simpatii şi preferinţe, cu timpul formîndu-se un adevărat nucleu.^[4]

Istoricul problemei criminalităţii minorilor: din antichitate şi pînă în zilele noastre

Legislatorii din toate timpurile, pe lîngă grija pe care o poartă pentru ocrotirea ordinii de drept, acordă atenţie şi situaţiei particulare în care se află infractorii la o vîrstă fragedă. Legile din toate timpurile au respectat cerinţele societăţii de a fi mai indulgente faţă de tinerii infractori.

Primele menţiuni privitor la natura justiţiei în perioada vîrstei minore se întîlnesc în Codul lui Hammurabi, unde, la săvîrşirea crimei faţă de părinte, copilul putea fi izgonit, lipsit de moştenire sau sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia. ^[5]

În Grecia Antică, doar părinţii aveau dreptul deplin asupra copiilor, iar acest lucru dura pînă la 18 ani cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia. După Platon, minorii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca infracţiunile de omor, fiind sancţionaţi cu exil pe termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, ca sancţiune repetată intervenea închisoarea pe termen de doi ani. La rîndul său, Aristotel consemna că minorul se pedepsea numai în cazul de omucidere cu voinţă.

Imperiul Roman cunoaşte o delimitare între sancţionarea infractorilor minori şi a majorilor. Conform Legii celor XII table, minorii erau repartizaţi în două grupe:

• puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);
• impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 ani fetele).

În dependenţă de vîrstă funcţiona caracterul şi gravitatea pedepsei. Faţă de puberi putea fi aplicată bătaia, dar şi pedeapsa cu moartea din partea păgubaşului. Impuberii însă putea fi numai bătuţi.

După "Legiuirea lui Iustinian" minorul pînă la 7 ani nu era supus răspunderii penale; între 7 şi 14 ani răspundea numai pentru comiterea infracţiunilor intenţionate. Majoratul se considera atins la 25 de ani.

În Sparta, majoratul era atins la vîrsta de 14 ani, după care instanţele de judecată puteau aplica întregul palier de pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Ca sancţiune pentru minorii de pînă la 14 ani figura, de regulă, bătaia.^[6]

Legislaţia Franţei medievale prevedea un drept interesant al copiilor: de a angaja un reprezentant al său care, prin participarea la duel obţinea dovada vinovăţiei sau nevinovăţiei minorului în dependenţă de eşec sau victorie. La începutul sec. XVIII, în Franţa, sistemul sancţiunilor pentru puberi a fost completat prin pedeapsa cu spînzurătoarea.

Legislaţia Germaniei medievale, în codificarea "Carolina" (1521 - 1532) excludea aplicarea pedepsei cu moartea faţă de persoanele de pînă la 14 ani. Dar dacă vîrsta infractorului minor se apropia de această cifră, iar delictul era săvîrşit cu circumstanţe agravante se aplica principiul "intenţia completează neatingerea vîrstei". În asemenea cazuri era posibilă aplicarea pedepsei cu moartea.

În Moldova şi Ţara Românească, reglementarea unui regim de sancţionare care excludea sau atenua răspunderea şi pedeapsa penală a minorilor este atestată în "Cartea românească de învăţătură" a lui Vasile Lupu, apărută la Iaşi în 1646 şi cea a lui Matei Basarab - "Îndreptarea legii" apărută la 1652 în Tîrgoviştea Munteniei.

Legea lui V. Lupu prevedea sancţionarea minorului cu pedepse similare pentru adulţi. M. Basarab distinge trei categorii de vîrstă a minorilor cu grad diferit de pedeapsă pentru infracţiuni:

• coconii, adică copiii de pînă la 7 ani a căror fapte se iertau;
• impuberii cu vîrsta între 7-14 ani (băieţi) şi între 7-12 ani (fete);
• puberii cu vîrsta între 14-20 de ani (băieţi) şi între 12-25 de ani (fete).

Andronache Donici în 1814 elaborează un „Manual juridic..." cu legi destul de drastice, inclusiv pedeapsa capitală aplicată minorilor pentru omor din „cugetată răutate a sufletului".

Importantă a fost şi Legiuirea Caragea din 1818, care a stabilit următoarele categorii de vîrstă - răspundere penală:

• delincvenţii sub 7 ani sunt de scutiţi de răspundere;
• cei între 7 şi 14 ani încasau bătaia sau erau izolaţi în mănăstiri;
• pentru minori de la 14 la 20 de ani se aplica bătaia cu biciul, cu toiagul sau închisoarea în caz de omor.

Apar şi primele închisori pentru minori. O astfel de închisoare a fost construită în 1608 la mănăstirea Cernica de către vornicul Cernică Surheiu. „La 20 august 1868 ea a devenit mică pentru numeroşii infractori şi a fost transferată la Schitul Balamuci, apoi la mănăstirea Căscioarei, jud. Vlaşca. Deoarece numărul minorilor delincvenţi creştea, în 1872 înch isoarea a trecut la Reni, jud. Ismail, în clădirea carantinei. În 1878, din motive politice, această casă a fost mutată la mănăstirea Mislea, unde, pînă în 1883, minorii au stat împreună cu infractorii militari."^[8]

Dar, apogeul pedepselor aplicate minorilor revine sistemului comunist totalitar. În prezent se cunoaşte foarte bine că deportările, aplicarea sancţiunilor penale şi administrative împotriva copiilor au făcut parte componentă din sistemul regimului juridic totalitar. În fosta URSS politica bestială de represiune a copiilor şi tineretului s-a resimţit puternic în 1940-1941 şi, mai ales, în 1944-1953.

Tragedia tinerii generaţii din acea perioadă constă în faptul că ea era clasată, apreciată şi tratată în funcţie de starea socială a părinţilor. Mulţi copii au fost incluşi în categoria de „duşmani ai poporului", „elemente antisovietice" etc. Numai în 1940, în oraşul Orhei, spre exemplu, au fost arestaţi zeci de elevi numai pentru că nu doreau să colaboreze cu regimul comunist, pentru că l-au criticat pe Iosif Stalin, pentru că au ridicat Tricolorul românesc şi au cerut a face studii în română.

Tinerii, care în 1944-1945 refuzau să se înroleze în armata sovietică erau judecaţi şi condamnaţi în baza art. 54-1 al CP al R.S.S.U. ca „pentru trădare de patrie". Mii de tineri au fost trimişi la muncă obligatorie la întreprinderile industriale din U.R.S.S. Astfel, în martie-august 1944, din R.S.S.M. au fost mobilizaţi pe frontul muncii 10.156, iar în 1947 - 36.635 tineri.

În decembrie 1946 - ianuarie 1947 au fost arestaţi şi judecaţi 46 de copii şi tineri de 10-18 ani pentru că au încercat să treacă Prutul şi să se salveze ca să nu moară de foame.

La 5-6 iulie 1949 au fost deportaţi din R.S.S.M., 11.889 copii împreună cu părinţii lor, fiind numiţi „chiaburi" şi „duşmani ai poporului".

La 1 aprilie 1951 în R.S.S.M., de asemenea, au fost pedepsiţi, fără nici o decizie a tribunalului sau a unui alt organ judiciar, 842 copii care au fost deportaţi în Siberia împreună cu părinţii lor - 723 familii. În total circa 137.000 copii au fost pedepsiţi numai din cauză că regimul colonial sovietic acaparase Basarabia, iar aceşti tineri refuzau să se conformeze legilor draconice comuniste.^[9]

Starea actuală, cauzele şi condiţiile delincvenţei minorilor

Delincvenţa juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova proporţii îngrijorătoare. Spre exemplu, în 1990 din totalul infracţiunilor descoperite, 16,2% au fost comise de către minori sau cu participarea acestora.^[10] În Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de la 2.204 de infracţiuni în 1992 pînă la 2.684 în 2001, adică cu 480 de crime sau cu 22%.

Vîrsta delincvenţilor, reţinuţi pentru comiterea de infracţiuni, este de la 14 la 17 ani. Este perioada în care ei ar trebui să fie şcolarizaţi sau încadraţi în cîmpul muncii. Dar numai 315 din delincvenţi învaţă, 1.614 nefiind şcolarizaţi sau încadraţi în cîmpul muncii.^[11]

Pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova s-au produs schimbări esenţiale în sfera economică, politică şi socială, fapt care a influenţat simţitor starea criminogenă în rîndul minorilor, cu apariţia a noi aspecte şi tendinţe.

Printre factorii care facilitează şi stimulează comiterea crimelor de către minori pot fi menţionate:

• decalajul substanţial între oferta de produse alimentare, îmbrăcăminte, servicii necesare minorilor şi posibilităţile reduse de cumpărare datorită crizei economice generale care a dus la pauperizarea multor familii;
• imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obţinerea unui venit licit, satisfăcător şi constant;
• şcolarizarea redusă;
• accesul relativ uşor la alcool şi stupefiante. Fiecare al şaptelea minor a săvîrşit infracţiunea în stare de ebrietate; creşte şi implicaţia minorilor la traficul şi distribuirea drogurilor, care sunt desfăcute în locurile de concentrare în masă a tineretului: la cluburi de noapte, în şcoli, colegii, instituţii superioare de învăţămînt. Numărul minorilor narcomani s-a mărit de 3 ori, comparativ cu anul 1991;^[12]
• nivelul scăzut al activităţii organelor abilitate cu combaterea criminalităţii minorilor;
• influenţa negativă asupra formării personalităţii minorilor a propagandei informaţionale la TV şi în mass-media a scenelor sadice, pornografice, pline de cruzime etc. Acestei propagande nu i se contrapune un sistem bine pus la punct de măsuri educaţionale din partea familiei, şcolii, mass-mediei;
• modificarea sistemului de valori al minorilor. Pentru mulţi au devenit valori profitul obţinut uşor, deseori prin mijloace ilicite, cu aplicarea violenţei pentru atingerea scopului propus etc.

Minorii, în special adolescenţii încearcă să se smulgă din mediul familial, să se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţă. Este unanim recunoscut că familia are importanţă cu totul deosebită, nu numai pentru buna funcţionare a mecanismului social în ansamblu, dar şi pentru desfăşurarea cu succes a procesului de formare şi socializare a fiecărui individ. Din acest motiv o influenţă negativă o pot avea carenţele, existente uneori, în mediul familial, cum ar fi: cazurile de dezorganizare a familiei (ca urmare a divorţului, a deceselor, a plecării la muncă peste hotare etc.), exemplele negative oferite de către unii părinţi, lipsa afecţiunii reciproce dintre părinţi sau părinţi şi copii - aşa-numitul abandon moral -, jocurile de noroc, parazitismul, neînţelegerile (certuri, scandaluri, bătăi etc.) şi în general, orice formă de manifestare a lipsei de respect faţă de legi sau faţă de alte norme de conduită, utilizarea unor metode de educaţie greşite (indiferenţa, indulgenţa sau severitatea exagerate, inocularea unor concepţii greşite de viaţă etc.), lipsa de măsură sau, dimpotrivă, ignorarea trebuinţelor materiale şi spirituale fireşti ale copiilor, neurmărirea permanentă şi cu competenţă a rezultatelor activităţii şcolare, neorganizarea sau organizarea greşită a timpului liber, lipsa de supraveghere în general etc.^[13]

Circa 2/3 din părinţii minorilor delincvenţi au provenit din familii defavorizate, educîndu-se în aceleaşi condiţii ca şi copiii lor.^[14]

Curiozitatea şi tendinţa spre afirmare, spre apropierea de lumea celor adulţi îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme pe care ei le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot căpăta şi un caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale atunci cînd nu sunt asigurate condiţiile educaţionale optimale necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social.

Încercînd să stabilim portretul „psihologic" al minorului şi tendinţele acestuia am evidenţia: înclinaţia spre agresivitate; ostilitatea faţă de normele împărtăşite în societate; instabilitate afectivă; inadaptare socială; sentiment de incertitudine; dezechilibru sufletesc etc.

Printre tendinţele comportamentale se înscriu reacţiile de:

• lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţiile abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi domiciliul, vagabondajul etc.;
• imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, lucru care duce la influenţa unor persoane cu comportamente antisociale asupra minorilor;
• negare a modelului propus de adulţi;
• emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulţi, într-o formă radicală, manifestîndu-se în negarea valorilor şi a normelor cu caracter social;
• aderare la grupuri de minori;
• pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a adolescenţilor.

În literatura de specialitate există mai multe curente şi teorii bio-psiho-sociale, care încearcă să explice conduita delincventă a minorilor prin:

• influenţa factorului familial, a climatului din familie, mai ales a atitudinii părinţilor faţă de minori. Se susţine că familiile dezorganizate, cu un singur părinte etc. sunt neapărat criminogene, ducînd la preluarea modelului delincvent de către minor. Conform statisticilor, circa 80% din delincvenţi provin din familii dezorganizate sau incomplete. Desigur, delincvenţii pot proveni şi din familii bine asigurate, cu ambii părinţi;
• condiţiile economice sau materiale rele;
• contribuţia mijloacelor mass-media la comportarea criminogenă a minorilor. Se pune accentul pe tendinţa minorilor de a imita un comportament considerat matur, curajos: fumatul, consumul de alcool etc.;
• deficitul de maturizare, unde minorul se află în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv şi normele juridice.

Însă nici una din teorii nu poate să definească printr-un singur factor, pe care îl promovează, comportamentul infracţional al mino rului.

Persoanele adulte, uită adesea de problemele cu care s-au confruntat la vîrsta dificilă de 14­16 ani. În aparenţă adolescentul pare a fi un individ pe deplin format, avînd o statură înaltă (de regulă, mai înaltă decît a părinţilor), capacităţi intelectuale dezvoltate etc. Dar, în realitate, între adolescent şi adult există mari deosebiri, cele mai importante fiind:

• adolescentul nu este încă suficient de raţional şi capabil să-şi conştientizeze şi să-şi controleze acţiunile, precum adultul;
• adolescenţii nu sunt pe deplin maturizaţi moral, emoţional, volitiv, nu au experienţa de viaţă a adulţilor şi nu au sentimentul responsabilităţii faţă de acţiunile proprii;
• sunt atraşi de grup, care exercită o puternică influenţă asupra membrilor, promovînd valorile şi normele proprii;
• sunt reflexivi, impulsivi, nu sunt pe deplin formaţi fiziologic şi psihologic.^[15]

De aici apar un şir de cauze ce duc la delincvenţa:

• autoevaluarea neadecvată - subevaluare sau supraevaluare -, ce duc fie la diminuarea sentimentului de sine, la dorinţa de a fi dominat, fie la sentimentul de superioritate, la tendinţa de a domina;
• indiferenţa faţă de oameni, faţă de interesele şi trebuinţele lor;
• atenţia sporită faţă de propria persoană;
• comportament agresiv, violent, chiar sadic;
• atitudine sceptică faţă de muncă, învăţătură, activităţi legale;
• principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială, motivaţie care duce la atentarea la proprietatea străină etc.

Am concluziona că factorii care determină delincvenţa juvenilă pot fi împărţiţi în:

• interni, individuali;
• externi, sociali.^[16]

Literatura de specialitate prevede un şir de factori în determinarea comportamentului deviant al minorilor, printre care familia, şcoala, micromediul social etc.^[17] Printre alţi factori ar fi cei neuropsihici şi disfuncţiile cerebrale. Perioada juvenilă este marcată de conflicte interne şi externe, precum şi de o disproporţionalitate în dezvoltare. Are loc maturizarea intensivă, mai ales în plan sexual care se răsfrînge asupra înfăţişării exterioare şi stării fiziologice. Aceasta provoacă afectivitate neadecvată, dezechilibru emoţional şi alte manifestări, care duc la conflicte cu cei din jur.

Referitor la calităţile personale ale infractorilor minori, putem spune că există o serie de trăsături caracteristice, care deşi sunt specifice tuturor minorilor, totuşi nu totdeauna domină în motivarea comportării infracţionale. În condiţii concrete ele pot doar să intensifice influenţa negativă sau să atenueze apariţia situaţiei criminogene. Drept exemplu pot servi aşa particularităţi dependente de vîrstă precum sunt experienţa de viaţă (sau mai bine zis - lipsa acesteia), formarea nedesăvîrşită a directivelor sociale, tendinţa spre grupările neformale, cît şi dorinţa de a demonstra independenţa sa.

Astfel, anume starea individuală a copiilor şi adolescenţilor are o reflectare corespunzătoare în reglementarea juridică, impunînd elaborarea unui statut juridic aparte al acestora, independent de cel adresat persoanelor adulte, luîndu-se în consideraţie mai multe puncte de vedere şi anume:

• ocrotirea intereselor minorilor;
• sistemul de educaţie a minorilor;
• răspunderea lor juridică.^[18]

Asigurînd interesele minorilor, legea prevede crearea anumitor organe competente ce exercită funcţia de control în domeniu şi anume: instanţa de judecată, comisia pentru ocrotirea drepturilor copilului, organele de tutelă şi curatelă.

Luînd în consideraţie particularităţile fiziologice şi psihice ale minorilor, cît şi faptul că aceste etape ale dezvoltării fiinţei umane reprezintă totodată trepte incipiente în procesul de formare şi educaţie, o importanţă deosebită capătă activitatea de educare şi instruire a viitorilor oameni maturi, care vor fi sprijinul societăţii, în consecinţă statul va trebui să-şi îndrepte activitatea sa înspre asigurarea unui sistem educaţional apt să constituie cadrul necesar de instruire şi formare a copiilor pentru o viaţă social-economică activă, utilă şi demnă.

Măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor

Măsurile de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor nu se bazează pe un set de drepturi diferite care aparţin delincvenţilor juvenili, ci pe un set de prevederi cu scopul de a oferi

• protecţie suplimentară pe lîngă drepturile destinate adulţilor care, la rîndul lor, sunt în măsură egală aplicate şi minorilor.

Astfel, în domeniul justiţiei minorilor şi a delincvenţei juvenile există următoarele documente de bază:

• Regulile O.N.U. standarde minime referitoare la administraţia justiţiei juvenile (Regulile de la Beijing, 1985);
• Regulile O.N.U. standarde minime pentru protecţia minorilor privaţi de libertate (Regulile de la Havana, 1990);
• Principiile directorii pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Er-Riyadh, 1990);
• Regulile O.N.U. standarde minime pentru măsurile Non-custodian (Regulile de la Tokyo);
• Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului (CRC, ratificată de Republica Moldova la 25 februarie 1993);
• Legea privind drepturile copilului din 2 martie 1995;
• Regulamentul cu privire la comisiile pentru problemele minorilor etc.

Din toate documentele internaţionale menţionate numai Convenţia - CRC este un tratat, celelalte avînd rol de călăuză, dar nefiind obligatorii pentru State.

Scopul sistemului justiţiei juvenile este de a îmbunătăţi situaţia minorilor şi de a asigura concordanţa şi proporţionalitatea vîrstei şi delictului comis, de a-i reorienta către serviciile de asistenţă socială cît mai des posibil. Dar, la ora actuală în sistemul judiciar naţional nu există judecătorii specializate pe cauzele penale ale minorilor. Judecarea cauzelor cu participarea acestora de către instanţele judecătoreşti se desfăşoară potrivit reglementărilor special prevăzute în Codul de procedură penală al Republicii Moldova^[19] şi aceste cauze sunt examinate de judecătorii desemnaţi de preşedintele judecătoriei.

Posibilitatea de profilaxie a delincvenţei juvenile a fost studiată de majoritatea criminologilor, unii avînd şi propuneri interesante. Aşa, Sheldon Gluec a elaborat „tabelele de predicţie" ale delincvenţei, care se bazează pe depistarea timpurie a copiilor proveniţi din familii defavorizate, negative. El consideră că principalii factori cauzali ai delincvenţei juvenile rezidă în variabilele care reflectă: disciplina impusă de tată, supravegherea copilului de către mamă, afecţiunile tatălui sau a mamei, coeziunea familiei. Aceşti indicatori sunt consideraţi a avea o suficientă valoare predictivă şi ar permite o prognoză certă în ceea ce priveşte faptul că minorul se află sau nu în pericolul de a deveni delincvent.

Kwaraceus propune pentru predicţia comportamentului delincvenţial o altă metodă, numită analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, care evidenţiază factorii indicatori: absenţe frecvente de la şcoală, atitudinea indiferentă faţă de învăţătură, reacţii violente faţă de colegi, utilizarea frecventă a unui limbaj obscen şi violent etc.

În profilaxia delincvenţei juvenile un rol important îl are psihodiagnoza. Legislaţia penală prevede efectuarea examenelor medico-legale şi psihiatrice pentru minorii care au săvîrşit crime, inclusiv prin aplicarea şi interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Se are în vedere aplicarea unor teste, iar pe baza examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul psihic al fiecărui delincvent minor. Printre cele mai cunoscute şi aplicate teste pentru cunoaşterea personalităţii se numără: Testul tematic de Apercepţie; testul Szondi; Inventariul Multifazic al Personalităţii Minesota (IMPM); Inventariul psihologic California etc. Acestea relevă tendinţele spre agresivitate ale unor minori şi tineri înainte ca agresivitatea să treacă din starea latentă în starea activă, ceea ce este util pentru luarea unor măsuri psihologice, pedagogice, psihiatrice etc. menite să atenueze agresivitatea şi abaterile sociale.^[20]

În finalul studiului respectiv am selectat unele măsuri, mijloace şi propuneri pentru reducerea criminalităţii în rîndul minorilor şi tinerilor adulţi, dintre care menţionăm:

• dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a familiilor cu mulţi copii şi cu o situaţie economică grea;
• reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară şi organizarea unei reţele autentice de asistenţă socială, mai accesibilă şi mai puţin birocratizată;
• perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei sociale;
• adoptarea unor legi care ar prevedea soluţii rapide de integrare şcolară prin oferirea posibilităţilor de absolvire intensivă a unor ani şcolari, în scopul corelării vîrstei cu clasele de şcolarizare;
• responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala autorităţilor tutelare cazurile de absenţe sau de abandon şcolar, după o prealabilă contactare a familiei;
• măsuri legislative de sancţionare a părinţilor care se fac vinovaţi de proasta educaţie şi întreţinere, îngrijire a copiilor;
• instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovaţi de utilizarea silită a forţei de muncă a minorilor;
• organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru lucrătorii sociali şi alte persoane implicate în munca de asistenţă socială: medici, psihologi, pedagogi, sociologi, jurişti etc.;
• depistarea şi identificarea copiilor „străzii", ce-şi petrec zilele vagabondînd sau cerşind;
• întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială şi predarea lor, cu recomandări, serviciilor responsabile în luarea măsurilor de protecţie socială;
• realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de asistenţă în stradă cu un personal pregătit, disponibil ziua şi noaptea, care să acţioneze în zonele frecventate de copiii străzii - pieţe, parcuri, gări, case părăsite sau aflate în construcţie etc.;
• îmbunătăţirea organizării şi funcţionării centrelor existente de primire a minorilor şi extinderea lor pe întreg teritoriul ţării. Spre exemplu, avem un singur Centru de Triere a Minorilor care este o subdiviziune a MAI; în acest Centru minorii sunt internaţi pentru o perioadă de pînă la 30 de zile, iar în cazuri speciale, pînă la 60 de zile. Spre regret, în această instituţie asistenţa temporară se limitează la necesarul material, cel social fiind neglijat; copiii sunt întreţinuţi în regim închis şi supravegheaţi permanent de lucrători ai poliţiei;
• înfiinţarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis, destinate copiilor şi în care aceştia s-ar putea alimenta gratuit precum şi ar fi atraşi în diferite activităţi cultural-sportive, social-utile etc.;
• crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric şi psihoterapeutic, pentru internarea şi tratarea copiilor bolnavi psihici;
• înfiinţarea unor cluburi sportive noi sau susţinerea celor existente; atracţia pe care o exercită sportul asupra copiilor ar putea constitui pentru unii dintre ei soluţia scoaterii lor din anturajul negativ al străzii;^[21]
• în fiecare an, după terminarea studiilor în şcoli să se întocmească o situaţie a tuturor minorilor şi tinerilor care nu se mai află într-o formă de învăţămînt pentru a fi ajutaţi să se încadreze într-o activitate legală;
• autorităţile locale să fie obligate de a asigura încadrarea în activităţi legale a celor care se liberează din centrele de reeducare şi din penitenciare;
• Ministerul Educaţiei, cu sprijinul sociologilor, psihologilor, pedagogilor, juriştilor etc., să întocmească tabele de predicţie care să ajute pe diriginţi în activitatea de descoperire a cazurilor de elevi predispuşi la comportament deviant; pentru astfel de minori să se adopte măsuri strict individualizate pentru eliminarea factorilor criminogeni;
• constituirea la nivel naţional şi la nivelul fiecărei localităţi, a unui organism care să coordoneze activitatea tuturor structurilor ce au misiunea educării şi supravegherii minorilor;^[22]
• evidenţa strictă asupra grupurilor neformale de minori din partea forţelor de ordine etc.

La combaterea delincvenţei juvenile trebuie luată în consideraţie nu atît aplicarea sancţiunilor, care totuşi nu pot fi evitate, cît terapia socială a fenomenului, bazată pe cunoaşterea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care îl favorizează atît la nivel de societate, cît şi pur individual.^[23]

^[1] Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1997, p.195.

^[2] Rusnac S., op. cit., p. 112-114.

^[3] Rusnac S., op. cit., p. 115.

^[4]Бужор Валерий, Гуцуляк Виктор, Групповая npecrynHOcrb: методологические основы изучения и классификации, Кишинев, 1998, p. 90.

^[5] Черниловский З.М., Хрестоматия по всеобщей истории государства и права, Москва, 1996, р.21-65.

^[6] Rusu Vitalie, Particularităţi de procedură penală în privinţa minorilor, Chişinău, 2001, p.7-10.

^[7] Rusu V., op. cit., p.11-19.

^[8]   Lupan Ştefan, Delincvenţa sub aspectul cercetărilor interdisciplinare, în Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare, Chişinău, 2002, p.12.

^[9]  Moraru Anton, Sancţiunile penale aplicate copiilor în condiţiile sistemului totalitar, în Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare, Chişinău, 2002, p.22-25.

^[10] Преступность и правонарушение в СССР-1990, Статистический сборник, Изд. Финансы и статистика, Москва, 1991, p.6.

^[11] Rusnac S., op. cit., p.201.

^[12] Armaşu Vitalie, Minorii în structurile criminale organizate: probleme şi soluţii, în Criminalitatea organizată şi economia tenebroasă în RM, Conferinţa ştiinţifico-practică republicană, 26 februarie 1999, Ed.ARC, Chişinău, 1999, p.116.

^[13] Ciobanu Igor, Caracteristica criminologică a delincvenţei juvenile şi a minorilor în Republica Moldova, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Serie nouă, nr.2, Chişinău, 1999, p.74-75.

^[14]  Кормщиков В.М., Влияние семейного неблагополучия на противоправное поведение несовершеннолетних, în Вопросы борьбы с преступностью, Изд. Юридическая литература, Москва, 1981, выпуск 35, р.52.

^[15]  Rusnac S., op. cit., p.199-200.

^[16]  Ibidem, p.201.

^[17]  A se vedea, Cap. IV, secţiunea III, p. 4.3.7, Factorii socio-culturali şi rolul lor în generarea criminalităţii.

^[18]  Ciobanu I., op. cit., p.74-79.

^[19]  Botnaru Stela, Prezentare comparativă privind procedura în cauzele cu infractori minori în dreptul procesual -penal al României şi dreptul procesual-penal al RM, în Probleme actuale privind infracţionalitatea, anuar ştiinţific al Academiei de Poliţie „Ştefan cel Mare", ed.1, Chişinău, 2000, p.168-179.

^[20] Laşcu Mihail, Manole Daniela, Aspecte psihosociale ale prevenirii şi profilaxiei delincvenţei juvenile, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie, Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională, 14-15 februarie 2002, Chişinău, 2002, p.222-229.

^[21] Sali Nicolae, Delincvenţa juvenilă - o nouă perspectivă, în Delincvenţa juvenilă: prevenţie şi recuperare, Chişinău, 2002, p.15-21.

^[22]  Ungureanu A., op.cit., p.193-194.

^[23]  Ciobanu I., op.cit., p.74-79.