Fapta infracţională săvîrşită în cadrul fenomenului criminalităţii cunoaşte în realitate un veritabil cuplu psihologic. Zis altfel, criminalul ce a săvîrşit fapta, pe de o parte, şi victima crimei, pe de altă parte, formează un cuplu psihologic. Victimele adesea colaborează cu criminalii lor. Această colaborare poate fi:
- conştientă;
- inconştientă;
- subconştientă.
Criminalitatea, în formele sale cele mai variate este produsul activităţii conştiente, responsabile a criminalilor de ocazie, de obicei, de profesie şi a activităţii victimelor participante, care suportă consecinţele fizice, morale şi materiale ale criminalităţii. [1]
Rolul victimei în mecanismul actului infracţional poate fi extrem de divers şi din acest punct de vedere, comportamentul victimei poate fi:
- pozitiv, adică victima opune rezistenţă activă agresorului;
- neutru - nu contribuie nici la comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;
- negativ - unde victima însăşi încalcă într-un oarecare mod normele morale sau juridice. În volumul general al criminalităţii în:
- 26,5% din cazuri înregistrate victimele întreprindeau acţiuni de contracarare a crimelor;
- 29,4% - victimele au avut un comportament neutru;
- 33,4% din cazuri victimele, prin conduita lor, creau condiţii favorabile comiterii infracţiunii;
- 10,7% din cazuri victimele provocau nemijlocit comiterea infracţiunilor.
În rezultatul cercetărilor rolului victimei în comiterea infracţiunii a apărut problema vinovăţiei victimei, prin care înţelegem comportamentul integral al victimei şi nu doar latura subiectivă a conduitei, adică atît aspectul obiectiv, cît şi cel subiectiv privite în strînsă corelaţie. [2]Luînd drept criteriu gradul de participare şi de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, cercetătorul Stephen Schafer[3] stabileşte şapte categorii victimale:
1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul; întîlnirea dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din vină;
- victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis, conştient sau inconştient, ceva ce a declanşat "trecerea la act";
- victime care precipită declanşarea "trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine (de exemplu, nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc.);
- victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni, copii);
- victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală;
- victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor însele (prostituate, cartofori, suicidari etc.);
- victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.
Tot din punct de vedere al vinovăţiei victimei, Mendelsohn (1956) distinge următoarele categorii de victime:
- absolut nevinovate;
- avînd o vinovăţie minoră;
- la fel de vinovate ca şi infractorul;
- mai vinovată decît infractorul;
- absolut vinovată, avînd responsabilitatea totală în comiterea infracţiunii (de exemplu, înfăptuieşte un atac în urma căruia ea este omorîtă);
- victimă - simulant (confabulator).
În funcţie de aceleaşi criterii, în 1967 Fattah propune cazurile de:
- nonparticipare;
- latent, predispus;
- provocator;
- participant;
- fals.
În sfîrşit, Lamborn (1968) arată că "întîlnirea" victimă - infractor poate apărea sub forme de:
- iniţiere;
- facilitare;
- provocare;
- comitere sau săvîrşire;
- cooperare;
- instigare.
Deci, reieşind din gradul de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunilor, precum şi în funcţie de reacţia socială faţă de acestea, victimele pot fi acuzate sau apărate.
În sensul acuzării victimelor, se consideră că, după cum criminalii sunt condamnaţi pentru încălcarea legii, tot aşa şi victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor pînă şi din timpul infracţiunii. Victimele pot fi învinuite pentru erorile comise, comportamente indecente etc., care au dus la apariţia unor consecinţe negative. Deci, evitarea vătămării şi pericolului revine, de asemenea, în răspunderea victimei. Fiecare trebuie să-şi ia măsuri de precauţie pentru a reduce la minimum riscul victimizării.
În plus, acuzarea victimei este şi un mod de a vedea al infractorilor. Mulţi criminali consideră actele lor victimizante ca fiind justificate, iar alegerea obiectului victimizării ca fiind legitimă din punctul lor de vedere. Actele de cruzime sunt posibile atunci cînd victima este privită ca fiind fără valoare, ca o ţintă pentru agresiune ori ca un proscris care-şi merită maltratarea. Nu rareori, infractorii consideră suferinţa provocată victimelor ca pe un act al dreptăţii, ca pe o răzbunare ce ar trebui apreciată.
Şi invers, apărătorii victimei consideră că cei care acuză victima exagerează măsura în care provocarea contribuie la comiterea infracţiunii şi susţine că majoritatea victimelor sunt complet inocente, nevinovate. Vinovaţi sunt criminalii, sau în cel mai rău caz sistemul. În funcţie de acest punct de vedere, rădăcinile criminalităţii ar trebui căutate în instituţiile de bază pe care este construit sistemul social existent.[5]
Toţi suntem victimizaţi de criminalitatea epocii noastre. Nu greşim dacă spunem, că chiar criminalul este victimă a criminogenezelor societăţii sale, aflate în continuă mişcare. Datorită acţiunii factorilor criminogeni endogeni-exogeni, apare victimizarea în formele sale variate de manifestare. În criminalitatea reală apar continuu victime, dar nici o victimă nu se confundă cu alta. Cum criminalii au personalitatea lor tot aşa victimele au propria lor personalitate şi stil de viaţă. Există, deci, un stil criminal şi un stil victimal care se cunoaşte în producerea criminalităţii.
Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal, formă care constă în participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victima unei alte infracţiuni. Recidiva victimei constituie însă o formă a victimologiei ce apare pe terenul recidivismului infracţional produs de acea categorie de infractori, care, în dispreţul unor condamnări şi executări de pedepse, perseverează pe calea criminalităţii şi săvîrşeşte din nou infracţiuni împotriva aceloraşi victime. [6]
[1] Gheorghiu-Brădet I., op. cit., p.155-156.
[2] Bujor V., Manole-Ţăranu D., op. cit., p.18.
[3] Popescu A.G., op. cit., p.95-96.
[4] Ibidem.
[5] Bujor V., Manole-Ţăranu D., op. cit., p.19-21.
[6] Gheorghiu-Brădet I., op. cit., p.158-162.