Drept

Conformându-se Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice^[1], Constitu­ţia Republicii Moldova a înscris dreptul la apărare în art.26, incluzân- du-l printre drepturile fundamentale ale cetăţeanului. Astfel, dreptul la apărare este garantat. Fiecare om are dreptul să reacţioneze indepen­dent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. In tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte prin lege.

Codul de procedură penală în art.17 reglementează contextul gene­ral în care se manifestă dreptul la aparare. În acest sens, în tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vă­tămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu. Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sunt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercita­re a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod. Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe. La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa avocatului in­vitat de persoana audiată în calitate de reprezentant. In cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu.

Garanţiile procesuale care în totalitatea lor formează dreptul la apărare sunt numeroase şi se regăsesc practic în toate instituţiile pro- cesual-penale.

În art.6 C.proc.pen. apărarea este definită ca o activitate proce­suală realizată de partea apărării în scopul combaterii, în tot sau în parte, a învinuirii sau în scopul atenuării pedepsei, apărării drepturi­lor şi intereselor persoanelor bănuite sau învinuite de comiterea unei infracţiuni, precum şi în scopul reabilitării persoanelor supuse ilegal urmăririi penale.

Prin urmare, dreptul la apărare constă în facultăţile şi prerogativele recunoscute prin lege persoanelor de a-şi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor învinuiri drepte sau nedrepte.

Într-o accepţie mai largă, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regurilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării împotriva învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc sau împotriva tentativelor de încălcare a drepturilor sale, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile şi de a dovedi nete­meinicia pretenţiilor adversarului. După unii autori, dreptul la apărare constă în totalitatea formalităţilor, garanţiilor procesuale şi posibilită­ţilor pe care, potrivit legii, le are o persoană învinuită pentru apărarea intereselor sale^[2].

Ca principiu de drept, dreptul la apărare se interferează cu principiul legalităţii, al inviolabilităţilor persoanei, al prezumţiei nevinovăţiei, al libertăţii de mărturisire etc.

Apararea constă nu doar în dezminţirea şi elucidarea circumstanţe­lor care ar putea răsturna acuzarea, dar şi în asigurarea tuturor dreptu­rilor şi intereselor legitime ale învinutului (inculpatului).

Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul:

• să aibă acces la martorii acuzării şi să obţină înfăţişarea şi audie­rea martorilor apărării, în aceleaşi condiţii cu martorii acuzării;
• să beneficieze de asistenţă gratuită, să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;
• să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărătii sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;
• să fie judecată fără o întârziere excesivă;
• să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asis­tenţa unui apărător ales, iar dacă nu are apărător, să fie informa­tă despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se acorde un avocat garantat de stat, fără plată, dacă nu are mijloace pentru a-l remunera;
• să participe la acţiunile procesuale prin intermedul interpretu­lui, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba de procedură;
• să nu fie silită să mărturisească împotriva sa sau să-şi recunoas­că vinovăţia.

Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statu­lui de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de fap­tele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvârşite, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vi­novăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată (art.1 alin.(2) C.proc.pen.).

Rolul apărătorului este acela de a preîntâmpina erorile justiţiei re­presive, dar şi abuzurile organelor de urmărire penală prin care s-ar încălca drepturile şi libertăţile fundamentale ale acuzatului.

Dreptul la apărare trebuie asigurat în mod concret şi efectiv şi nu formal sau trunchiat.

Fără îndoială, rolul apărării este tot atât de nobil ca şi cel al acuză­rii, societatea fiind interesată ca aceste două funcţii să poată participa la înfăptuirea „justiţiei represive", prin a le asigura egalitate în drep­turi şi garanţii pentru realizare, egalitate care reprezintă tot ce poate fi mai util şi mai sănătos pentru o justiţie echitabilă.

Dreptul la apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului. În esenţă, apărarea constă în totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care, potrivit legii, le au justiţiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistenţa apărătorului este unul dintre componentele dreptului la apărare şi se realizează prin darea de sfaturi şi îndrumări, întocmirea de cereri şi interpelări.^[3]

Este acceptată poziţia, potrivit căreia dreptul la apărare în conţinutul său complex se manifestă pe trei paliere distincte^[4]:

1. Dreptul acuzatului si al celorlalte părţi de a se apăra singure prin orice metodă şi mijloc legal

Pornim de la faptul că apărarea reprezintă o noţiune mult mai largă decât asistenţa juridică.

Apărarea presupune activitatea desfăşurată de o persoană în vede­rea valorificării intereselor sale legale care i-au fost lezate şi combate­rii acuzaţiilor ce i se aduc.

Regula în procesul penal este lipsa obligativităţii apărării, iar ex­cepţia - când legea consacră apărarea obligatorie. Acuzatul nu este obligat să contribuie la aflarea adevărului, interesul său fiind ca fapta să nu fie descoperită, desluşită şi probată, în toate capetele esenţiale de învinuire, în vederea diminuării vinovăţiei sau chiar a evitării răspun­derii penale, în cazul în care el a comis o faptă prejudiciabilă interzisă de legea penală.

Referindu-se la dreptul persoanei de a se apăra, legiuitorul îl tra­tează ca pe unul principal, lăsând la latutudinea celui acuzat partici­parea în proces a unui apărător. Însă, pentru anumite cazuri, cu scopul de a garanta eficienţa şi funcţionalitatea dreptului la apărare, la art.69 C.proc.pen. au fost stabilite cazurile de participare obligatorie a apără­torului în procesul penal, atunci când:

• aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul;
• bănuitul, învinuitul, inculpatul întâmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd, orb sau având alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;
• bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se desfăşoară procesul penal;
• bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor;
• bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen;
• bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infrac­ţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă;
• bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca mă­sură preventivă sau este trimis la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar;
• interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradicto­rii şi cel puţin unul dintre ei este asistat de apărător;
• în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile;
• interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs, precum şi la judecarea cau­zei pe cale extraordinară de atac;
• procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane irespon­sabile, căreia i se incriminează săvârşirea unor fapte prejudici- abile sau în privinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvârşirea unor asemenea fapte;
• • procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoa­ne decedate la momentul examinării cauzei.

CtEDO a considerat că dreptul acuzatului de a se apăra personal nu este absolut. În cauza Croissant vs. Germania^[5], ea a considerat că obli­gaţia acuzatului de a accepta asistenţa unui consilier la toate etapele procesului nu era incompatibilă cu articolul 6(3)c din Convenţie.

1. Obligaţia organului de urmărire penală şi a procurorului de a avea în vedere din oficiu toate aspectele favorabile părţii, indiferent de faptul dacă acesta cunoaşte sau nu despre existenţa lor şi dacă cooperează sau nu în vederea aflării adevărului.

Această obligaţie derivă din rolul activ al organului de urmărire penală, consacrat în art. 254 C.proc.pen.: „Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului. Activitatea organului de urmărire penală prevăzută în alin.(1) se efectuează şi în cazul în care învinuitul îşi recunoaşte vinovăţia". Articolul 19 C.proc.pen. prevede în alin.(3) că „Organul de urmărire penală are obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc vinovăţia învinuitului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunde­rea", iar la alin.(1) art.28 C.proc.pen. legiuitorul prevede că „Procuro­rul şi organul de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală în cazul în care sunt sesizate, în modul prevăzut de prezentul cod, că s-a săvîrşit o infracţiune şi de a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei penale şi a persoanei vinovate".

Aşa cum este arătat în art.8 C.proc.pen., învinuitul beneficiază de prezumţia nevinovăţiei şi deci nu este obligat să dovedească nevino­văţia sa, şi orice persoană este considerată nevinovată până la stabi­lirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă.

Astfel, organul de urmărire penală trebuie să administreze probe din oficiu pentru stabilirea adevărului obiectiv, încercând, conform art.252 C.proc.pen., să colecteze probele necesare cu privire la exis­tenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorului, pentru a constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în judecată în condiţiile legii şi pentru a stabili răspunderea acestuia.

Organul de urmărire penală este obligat să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale. În pct.14) alin.(2) art.57 C.proc.pen. se prevede obligaţia organului de urmărire penală de a-i asigura învinuitului prezenţa avocatului ales sau, după caz, desemnat.

Pentru a înlătura eventualele abuzuri din partea agenţilor statului, legea procesuală interzice organului de urmărire penală, procurorului şi instanţei de judecată să refuze participarea avocatului în cauza pe­nală.

În cauzele Can vs. Austria^[6] şi Campbell şi Fell vs. Regatul Unit jurisprudenţa CtEDO^[7] recunoaşte dreptul persoanelor la o comunicare nestingherită cu avocatul lor. Prezenţa poliţiştilor sau a altor persoane de pază în timpul consultaţiilor nu permite realizarea deplină a aces­tui drept. Totuşi, în cauza Campbell şi Fell vs. Regatul Unit Curtea a evidenţiat că în anumite împrejurări excepţionale statul poate limita aceste consultaţii particulare, atunci când exisă temeiuri rezonabile pentru a bănui avocatul în abuzul de situaţia sa profesională, acţionând în secret, în înţelegere cu clientul său pentru a ascunde sau distruge probe sau obstrucţionând în mod serios mersul justiţiei. Tot Curtea, în cazul Domenichini vs. Italia^[8], a apreciat că interzicerea trimiterii unei scrisori de la un prizioner către avocatul lui constituie o încălcare a art.6 din CoEDO.

Încălcarea aceluiaşi articol s-a constatat şi în cauzele Oferta Plus vs. Moldova^[9] şi Modârcă vs. Moldova^[10].

III. Dreptul de a bineficia de asistenţă juridică calificată

Asistenţa juridică reprezintă apărarea de specialitate acordată părţilor în procesul penal, o formă de apărare cu caracter tehnic, fiind acordată doar de persoane speciale - avocaţi.

Având în vedere natura complexă a drepturilor, prerogativelor şi mijloacelor procesuale, care asigură dreptul la apărare, partea inte­resată nu-şi poate desfăşura plenar activitatea, de aceea este necesar să poată beneficia de asistenţă juridică calificată, prestată de către un subiect cu pregătire juridică corespunzătoare. Prin urmare, avocatul este profesionistul abilitat să presteze persoanelor asistenţă juridică în faţa justiţiei şi a altor organe.

Asigurarea dreptului la apărare obligă organul de urmărire penală să asigure persoanei acuzate dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau desemnat.

În speţa Vaudelle vs. Franţa, CtEDO a subliniat că sistemul Convenţiei incubă statelor în anumite cazuri obligaţia de a adopta măsuri pozitive care să garanteze eficient drepturile înscrise în art.6, inclusiv cel de a fi apărat. Statele trebuie să dea dovadă de diligenţă în vederea asigurării că indivizii se bucură efectiv de drepturile garantate de respectiva normă în deplină totalitate.^[11]

Încălcarea dispoziţiilor care garantează dreptul la apărare este sancţionată cu nulitatea actelor încheiate în acest fel.

Principiul garantării dreptului la apărare este limitat de princi­piul legalităţii, se corelează cu principiile oficialităţii, prezumţiei nevinovăţiei, liberei aprecieri a probelor, este garantat de principiul respectării demnităţii umane, al limbii de procedură şi se întemeiază pe principiul contradictorialităţii.

^[1] Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Politice şi Civile, adoptat prin Re­zoluţia 2200A (XXI) a Adunării Generale a ONU, de la 16.12.1966, ratificat prin Ho­tărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90, în vigoare pentru RM din 25.02.1993. În: Buletinul Oficial, nr. 008 din 30.08.1990.

^[2] N.Nemoianu. Despre dreptul la apărare. În: Drepturile Omului, 1993, nr.4, p.33.

^[3] V.Dongoroz şi al. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Generală. Vol. V. Bucureşti: ALL Beck, 2003, p.195.

^[4]        I.Neagu. Tratat de Drept procesual penal. Partea Generală. Bucureşti, 2007, p.74.

^[5] Cauza Croissant vs. Germania. Hotărârea din 25 septembrie 1992, http://www. hrcr.org/safrica/arrested_rights/croissant_germany.html

^[6]     file:///C:/Users/ASUS/AppData/Local/Temp/001-57457.pdf

^[7]     https://swarb.co.uk/campbell-and-fell-v-the-united-kingdom-echr-28-jun-1984/

^[8]     https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22itemid%22: [%22001-146291%22]}

^[9] Cauza Oferta Plus vs. Moldova. Hotărârea din 19 decembrie 2006 http://jus- tice.md/file/CED0_judgments/Moldova/0FERTA%20PLUS%20SRL%20(satisfac- tie%20echitabila)%20(ro).pdf

^[10]    Cauza Modârcă vs. Moldova. Hotărârea din 10 mai 2007 http://justice.md/file/ CED0_judgments/Moldova/M0DARCA%20(ro).pdf

^[11]    Cauza Vaudelle vs. Franţa. Hotărârea din 30 ianuarie 2001. http://hudoc.echr.coe. int/sites/fra/pages/search.aspx?i=00163728#{%22itemid%22:[%2200163728%22]}