Se consideră că primele persoane care ar putea fi numiţi „avocaţi" au fost oratorii din vechea Atena, confruntaţi cu serioase obstacole structurale[1]. Este de menţionat existenţa unor reguli potrivit cărora persoanele trebuiau să-şi pledeze singuri cauza, despre care se cunoaşte că treptat a început a fi strâmtorată datorită tendinţei de creştere a cazurilor în care oamenii cereau asistenţa unui „prieten". Astfel, pe la mijlocul secolului 5 î.Hr., atenienii puteau să solicite formal unui prieten să-i asiste[2]. Un alt obstacol, mult mai riguros, pe care oratorii atenieni nu au reuşit niciodată să-l depăşească, a fost regula că nimeni nu putea percepe un onorariu pentru a pleda în cauza altuia. Această lege a fost ignorată serios în practică, dar nu a fost niciodată abrogată; drept urmare, oratorii nu au putut niciodată să se prezinte ca jurişti sau experţi. Ei au trebuit să menţină ficţiunea juridică precum că sunt doar nişte cetăţeni care ajută cu generozitate şi neoneros un prieten. Probabil, din acest motiv nu au reuşit să se organizeze într-o adevărată breaslă - cu asociaţii profesionale. Cu toate acestea, referindu-ne la sensul strict al categoriei de avocat, primii avocaţi aveau să fie oratorii din Roma Antică.
La începuturile Romei Antice o lege din anul 204 î.Hr. interzicea avocaţilor romani să perceapă onorarii. Mai târziu, Împaratul Claudius a legalizat avocatura ca profesie şi a permis avocaţilor romani să devină primii care puteau practica public, însă a impus un onorariu în mărime de cel mult 10.000 sesterţi (monedă romană, iniţial de argint, apoi de bronz). În mod similar cu contemporanii lor greci, primii avocaţi romani aveau pregătire în retorică, nu în ştiinţe juridice, la fel ca şi judecătorii în faţa cărora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialişti în drept, cunoscuţi sub denumirea de jurisconsulţi (iuris consulţi).
Jurisconsulţii erau oamenii bogaţi pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual şi consta în exprimarea de opinii juridice (responsa) pe probleme de drept tuturor celor care solicitau astfel de servicii (practică cunoscută ca publice respondere). Devenise o rutină ca judecatorii romani şi guvernatorii să ceară sfatul unui consiliu de jurisconsulţi înainte de a lua o decizie, iar avocaţii şi oamenii obişnuiţi de asemenea obişnuiau să meargă la jurisconsulţi pentru opinii juridice. Romanii au fost primii care au avut o clasă socială preocupată de problemele juridice, graţie cărora dreptul roman a devenit aşa de „precis, detaliat şi tehnic".
În perioada Republicii şi a Imperiului jurisconsulţii şi avocaţii nu aveau o reglementare legală, primii fiind amatori, iar cei din urmă, tehnic, în ilegalitate. Orice persoană se putea autointitula avocat sau expert în drept, astfel că numai pe baza reputaţiei personale a acestuia oamenii puteau să-l creadă sau nu. Acest lucru s-a schimbat odată cu legalizarea profesiei de avocat facută de Claudius.
Odata cu începutul Imperiului Bizantin, profesia juridică a fost bine înfiinţată, reglementată în detaliu şi precis stratificată. Centralizarea şi birocratizarea profesiei a fost aparent graduală la început, dar accelerată în timpul Împăratului Hadrian. Jurisconsulţii au intrat în declin în perioada imperiului. Conform lui Fritz Schulz, „în secolul IV lucrurile s-au schimbat, iar avocaţii romani au devenit avocaţi în adevăratul sens al cuvântului". De exemplu, în sec.IV avocaţii trebuiau să facă parte dintr-un barou de pe langă o instanţă de judecată pentru a pleda în faţa unui judecător din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la respectiva instanţă, existând şi alte restricţii (modificate în funcţie de împărat) referitoare la numarul de avocaţi de pe lângă o anumită instanţă de judecată. În anul 380, avocaţii studiau dreptul ca materie suplimentară la retorică (de aceea reducându-se necesitatea pentru o clasă separată de jurisconsulţi); în anul 460, Împaratul Leo a impus regula ca cei care vor să fie admişi în profesie să aducă o recomandare de la profesorii săi.
În sec.VI pentru admitere în profesie erau necesare studiile la drept de aproximativ patru ani.
Onorariul maximal impus de Claudius a rămas în vigoare pe perioada Imperiului Bizantin, fiind evaluat la 100 solidi (monedă de aur), adesea eludat, fie prin cereri de acoperire a cheltuielilor, fie prin tranzacţii sub rosa barter, ultima fiind chiar cauză de suspendare din barou. Notarii (tabelliones) au apărut în ultima perioadă a Imperiului Roman. Ca şi urmaşii lor din perioada modernă, aceştia erau responsabili de redactarea testamentelor, a actelor referitoare la transferul de proprietate şi posesie, precum şi a contractelor. Ei erau omniprezenţi şi aproape orice sat avea câte unul. În perioada romană, notarii erau consideraţi a fi inferiori avocaţilor şi jurisconsulţilor. Notarii romani nu aveau pregătire în drept, aceştia fiind intelectuali mediocri care au deprins tranzacţiile mai simple.
După căderea Imperiului Roman de Vest şi la începutul instaurării Evului Mediu, profesia de avocat în Europa de Vest a decăzut. În acest sens, James Brundage explică: „Până în anii 1140 nimeni nu putea fi descris corespunzător ca un avocat care exercită această îndeletnicire ca profesie în sensul modern al termenului de 'profesie"[3]. Cu toate acestea, începând cu anul 1150, un numar mic dar crescând de oameni au devenit experţi în Dreptul canonic, dar numai ca avantaj al practicării unor îndeletniciri, cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice. Din 1190 până în 1230 a avut loc o schimbare crucială, anume: câţiva oameni au inceput sa practice dreptul canonic ca profesie în sine. Revenirea profesiei a fost marcată de eforturile bisericii şi ale statului de a o reglementa.
În 1231, două concilii locale franceze au dictat ca avocaţii să depună un jurământ de admitere înainte de a practica în faţa instanţelor bisericeşti din regiunea lor şi un jurământ similar a fost promulgat printr-un legat papal în Londra în 1237.
Pe parcursul aceleiaşi decade, Frederick II, împăratul Regatului Siciliei, a impus un jurământ similar în instanţele civile. Din 1250 un nucleu al profesiei a fost clar stabilit. Noul trend spre profesionalizare a culminat într-o propunere la al doilea Conciliu de la Lion din 1275 ca toate instanţele bisericeşti să ceară un jurământ de admitere în profesie. Deşi nu a fost adoptată de către Conciliu, a avut mare influenţă în multe instanţe bisericeşti din toată Europa. Instanţele civile din An- glia[4] de asemenea au aderat la acest trend de profesionalizare; în 1275 a intrat în vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocaţii vinovaţi de fraudă, iar în 1280 preşedintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere în profesie, incluzând depunerea unui jurământ.
În Rusia, avocatura a fost organizată potrivit Statutelor judiciare din 1864 pentru desfăşurarea proceselor de judecată în condiţii de contradictorialitate în cauzele civile şi cele penale. În circumscripţiile Curţii de Justiţie avocaţii alegeau un consiliu care era abilitat cu funcţii executive şi disciplinare, reprezenta organul care asigura accederea în profesie a avocaţilor.
În România, norme juridice moderne privind reglementarea calităţii de avocat şi exercitarea acestei profesii apar încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Anterior, Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilante, Manualul Juridic al lui Andronache Donici, Codul Calimach al Moldovei, Codul Caragea, Regulamentul organic al Munteniei, Regulamentul organic al Moldovei evocă şi reglementează activitatea „vechililor de judecată" (denumirea anterioară a avocaţilor), fără a organiza instituţii privind Corpul advocaţilor.[5]
Organizarea legală a profesiei de avocat se realizează prin Legea din 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de advocaţi. Se instituie prin lege înfiinţarea şi funcţionarea unor asociaţii („consiliile de disciplină" - organizate în capitala fiecărui judeţ) care includ în mod obligatoriu toţi avocaţii. Datorită puterilor conferite de lege, acestea intervin în reglementarea şi controlul accesului în profesie şi a exercitării ei. Pentru prima dată Legea prevede înscrierea avocaţilor în tabloul avocaţilor judeţului, întocmit de consiliul de disciplină. Consiliul de disciplină şi decanul acestuia sunt aleşi de avocaţi. În judeţele în care numărul avocaţilor este mai mic, atribuţiile consiliului de disciplină erau îndeplinite de tribunal.
Terminologia utilizată de lege pentru ordinul avocaţilor este „corpul de advocaţi", cu sensul de avocaţi înscrişi în tabloul avocaţilor.
Prin Decretul pentru uniforma magistraţilor şi advocaţilor din 29 decembrie 1864 se instituie regula legală, potrivit căreia „costumul advocaţilor va fi ca al judecătorilor, însă fără cardinalu şi cu toga pătrată, fără şnur", şi regula, potrivit căreia „advocaţii vor sta în şedinţă cu capul descoperit".
Prin Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi, structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor dobândesc personalitate juridică. Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se face de persoane înscrise în tabloul avocaţilor, fiind interzis oricărei persoane care nu are calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură.
Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi utilizează, ca sinonime, expresiile „corpul advocaţilor" (în sens restrâns, la nivelul fiecărui judeţ) şi „barou".
Conform Legii din 28 decembrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi, terminologia utilizată este „corpul avocaţilor" sau „barou". Avocaţii sunt înscrişi în corpul avocaţilor şi numai avocaţii pot desfăşura activităţi avocaţiale.
Legea nr.509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România statuează că barourile sunt alcătuite din avocaţii din circumscripţia unui judeţ şi sunt persoane juridice de drept public.
Prin Legea nr.3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România, barourile avocaţilor se desfiinţează, iar în locul lor se înfiinţează colegii de avocaţi pe judeţe, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute în Legea nr.509 din 5 septembrie 1940.
În octombrie 1940, după formarea RSS Moldoveneşti, a fost înfiinţat Colegiul Avocaţilor din RSSM, potrivit Regulamentului cu privire la Avocatura URSS din 1939. Către 1945 în republică au fost înfiinţate 68 de birouri. Ulterior, la 16 aprilie 1960 este adoptat Regulamentul cu privire la avocatura RSSM, care a funcţionat până la 21 noiembrie 1980.
La 13 mai 1999 a fost adoptată Legea cu privire la avocatură, ulterior fiind înlocuită cu Legea cu privire la avocatură din 19 iulie 2002.
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Avocat
[2] R.J. Bonner. Lawyers and Litigants in AncientAthens: The Genesis of the Legal Profession. New York: Benjamin Blom, 1927, p.202.
[3] J.A. Brundage. The Rise of the Professional Jurist in the Thirteenth Century 20 Syracuse J. Int'l L. & Com. 185 (1994).
[4] J.Hamilton Baker. Introducere în istoria juridică engleză. 3rd ed. London: Butterworths, 1990, p.179.
[5] https://www.juridice.ro/166131/gheorghe-florea-despre-istoria-si-prezen- tul-avocaturii.html