- NOȚIUNE ȘI SCOP
Dreptul la grevă este, prin natura sa, atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic, încadrarea sa riguroasă în una din categoriile de drepturi nefiind posibilă. Ca drept fundamental cetăţenesc, dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Fiind un important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor drepturi sau ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi de viaţă, dreptul la grevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a fost pur şi simplu uitat, aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau chiar cu interzicerea sa.
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, (obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate. De altfel, este uşor de observat că, potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, iar, potrivit art. 43 alin. (1), greva are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia) trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi, că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. Cât priveşte scopul grevei, el este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese. în general sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic. Din Constituţie nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese politice.
- APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA GREVEI
Greva, ca fenomen social, este indisolubil legată de muncă. Din momentul în care titularul muncii a executat această activitate în folosul unei alte persoane, silit sau benevol, remunerat sau nu, a apărut şi posibilitatea exercitării de abuzuri din partea beneficiarului muncii.
Fenomenul precede denumirea actuală. Conform majorităţii doctrinei, termenul de "grevă" provine din limba franceză şi a fost consacrat în secolul al XVIII-lea, fiind legat de piaţa din faţa primăriei Parisului - Place de Greve (devenită Place d'Hotel-de-Ville). În acest loc funcţiona, la epoca respectivă, un fel de bursă a forţei de muncă, unde se întâlneau cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. Cercetări de dată recentă urmăresc să demonstreze că nu există nici o legătură între cuvântul "grevă" şi piaţa pariziană; el s-ar fi utilizat mai înainte pentru a califica, în general, atitudinea celor fără muncă.
Documente ale Antichităţii fac referire la proteste ale muncitorilor din Egipt, Babilon sau Roma. Istoria statului roman, în special spre sfârşitul Republicii şi pe parcursul Principatului, este marcată de numeroase mişcări revendicative ale muncitorilor liberi şi ale sclavilor.
În Dreptul roman se regăsesc prevederi ce au fost elaborate în scopul interzicerii sau limitării acţiunilor revendicative de tip grevist. Au existat din partea jurisconsulţilor şi preocupări de teoretizare a acestui fenomen. Astfel, jurişti romani au fost preocupaţi, în special, de două tipuri de grevă, ambele considerat! extrem de grave prin consecinţele pe care le presupuneau: pe de-o parte, grevele în serviciile publice şi grevele ce vizau activităţile considerate esenţiale la vrei respectivă (greve ale brutarilor, ale căruţaşilor transportatori de cereale, lucrătorilor din monetarii), iar pe de altă parte, grevele ce puteau afecta cetatea în ansamblul ei (de exemplu, grevele muncitorilor de la pompele funebre).
În Evul mediu, mişcările revendicative de tip grevist au fost organizate, m general, de către breslaşi, iar represiunea acestora a fost una fără menajamente: întemniţări însoţite de pedepse corporale, sau, în cel mai bun caz, amenzi substanţiale. Pentru a ilustra duritatea represiunii unor astfel de acţiuni, menţionăm, cu titlu de exemplu, că, în Franţa, în urma unei greve izbucnite în 1233, au fost întemniţaţi 1500 de participanţi.
Cauzele principale ale mişcărilor revendicative în această epocă au fost de natură materială, însă nu au lipsit nici cele de ordin moral. Din prima categorie menţionăm:
- scurtarea zilei de muncă de la 16 ore la 14 ore;
- diminuarea numărului de ucenici;
- plata să fie echivalentă cu munca depusă.
Din cea de-a doua categorie, cea mai des solicitată revendicare consta in pretenţia muncitorilor de a fi trataţi ca fiinţe umane. Revoluţia industrială, al cărei moment de debut se plasează în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, conduce la înlocuirea manufacturilor cu marile stabilimente industriale. Procesul de industrializare este însoţit de creşterea rului de lucrători.
În Franţa, în epoca Revoluţiei, grevele au fost reduse ca număr. Abolirea corporaţiilor şi proclamarea principiului libertăţii muncii nu au fost însă suficiente pentru a conduce automat la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor. Egalitarismul juridic, instaurat teoretic de Revoluţie, nu se reflecta în relaţiile sociale, care prezintă o utilizare pe scară tot mai largă a forţei de muncă subordonate faptic voinţei patronale.
Contractele în temeiul cărora munca era prestată, de natură civilă, îmbrăcau în majoritatea cazurilor forma unor contracte de adeziune, ale căror efecte, pe parcursul executării, erau guvernate de principiul forţei obligatorii şi al irevocabilităţii . Clauzele pe care le cuprindeau îl puneau practic pe muncitor la discreţia patronului său, conducând astfel la decăderea FIZICĂ și morală.
Grevele s-au amplificat după 1815, o dată cu Restauraţia (1815-1830), şi pe parcursul noii Monarhii (1830-1848). Eficienţa lor a fost subminată de slaba lor ORGANIZARE, fapt care a permis autorităţilor să le reprime cu uşurinţă". Solidaritatea muncitorească, derivând din conştientizarea existenţei unor perese comune, s-a manifestat pentru prima dată în Franţa cu ocazia grevei pocitorilor din Lyon, din 1831. Această mişcare grevistă, de notorietate ptenaţională, este considerată a fi mai mult o grevă a demnităţii, decât una prin care s-au urmărit scopuri materiale.
Greva a izbucnit în urma denunţării unui acord colectiv semnat de patroni şi muncitori. După un debut victorios, marcat de ocuparea oraşului, greviştii au fost înfrânţi cu ajutorul armatei. Principalele rezultate pozitive ale acestui episod istoric au fost ideea spectării acordurilor colective şi atenţionarea opiniei publice în legătură cu situaţia economică şi juridică a muncitorilor. Din acest moment, mişcările idicative de tip grevist n-au mai putut fi oprite, în ciuda elaborării unor acte itive prin care se interzicea asociereamuncitorilor în scopuri revendicative, în această epocă apar şi noi tipuri de grevă: greva de solidaritate şi greva test împotriva unor texte legislative.
În Anglia, numărul muncitorilor industriali a crescut exponenţial începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Munca grea a tuturor categoriilor de lucrători, în special a femeilor şi a copiilor, precum şi posibilitatea pierderii locurilor de muncă în urma procesului de mecanizare în industrie, au condus la intensificarea, la începutul secolului al XIX-lea a mişcărilor de tip grevist. Cu timpul, muncitorii englezi şi-au perfecţionat mijloacele de protest, acestea evoluând de la simple greve spontane la mişcări greviste bine organizate şi de lungă durată.
Totodată, în Anglia apar primele greve cu caracter politic ale erei modeme. În Statele Unite, amploarea grevei a salariaţiilor şi a manifestaţiilor acestora desfăşurate la Chicago, între 1 mai (ce a marcat debutul manifestaţiilor) a dobândit o semnificaţie aparte, fiind sărbătorită (în prezent, pe plan mondial) ca Ziua Muncii (a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii).
La începutul secolului XX, s-a manifestat din plin sindicalismul, revoluţionar sau nerevoluţionar, căruia îi revine meritul de a fi ordonat mişcările revendicative ale muncitorilor. Acestea îşi pierd cu timpul caracterul spontan şi brutal, tinzând spre rezolvarea conflictelor de muncă pe cale paşnică, prin negocieri şi concilieri.
Un moment de o importanţă majoră pentru mişcarea grevistă îl reprezintă greva salariaţilor francezi din 1968. Amploarea mişcării protestatare a fost fără precedent, la grevă participând activ peste 10 milioane de persoane.
Principalele câştiguri ale salariaţilor au fost următoarele:
- consacrarea negocierilor între patronat şi sindicate;
- realizarea unor acorduri naţionale interprofesionale privind securitatea muncii, formarea şi perfecţionarea profesională;
- realizarea de numeroase proiecte de protocol vizând dreptul sindical.
Corelativ acţiunilor salariaţilor, desfăşurate cu respectarea a ceea partenerul social poate în mod real să satisfacă, autorităţile executive şi cel legislative din ţările dezvoltate au abordat în mod responsabil problematica leg de conflictele colective de muncă.
În ţările din nordul Europei, în Germania şi Elveţia, legiuitorul a impus anumite restricţii privind declanşarea grevelor. În ţările Uniunii Europene conflictele de muncă, indiferent de intensitatea lor, au loc, frecvent, în forme paşnice şi au ca scop obţinerea unor rezultate optime pentru ambii parteneri sociali.
De aceea - şi concordant acestei realităţi - se apreciază că, datorită tradiţiilor istorice şi culturale ale statelor din Uniunea Europeană, există posibilitatea edificării unui model social european, în care partenerii sociali să joace un rol crucial în planul dialogului social tripartit guvern-patronate-sindicate.
- ISTORICUL GREVEI ÎN ROMÂNIA
Istoria mişcărilor greviste in România însoţeşte istoricul legislaţiei muncii, ce se conturează spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Atunci, în epocă, numărul mic al lucrătorilor din fabrici şi întreprinderi a determinat lipsa manifestaţiilor greviste. La această realitate socio-economică s-a adăugat o reglementare restrictivă a grevei.
Astfel, prin Legea minelor din 1895, se prevedea că lucrătorul care va fi dovedit că a silit alt lucrător să participe la grevă sau a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se asocieze la grevă va pierde, ca sancţiune civilă, dreptul la pensie.
Aşa cum, Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale, funcţionarilor statului, judeţului, comunelor şi stabilimentelor publice, din 1909 — Legea Orleanu — interzicea lucrătorilor din unităţile menţionate în titlu să folosească greva ca mijloc de luptă în disputa lor cu patronii. În plan normativ, se consideră că, prin actul normativ menţionat, dreptul la grevă şi libertatea de asociere au fost recunoscute de legiuitor într-o formă indirectă. în art. 2 al legii se stipula: "Funcţionarii, meseriaşii şi muncitorii din întreprinderile Statului şi în generai orice salariaţi ai Statului, judeţului sau comunei, nu se pot pune în grevă". Rezultă, per a contrario, că toţi ceilalţi lucrători care nu aveau calitatea de muncitori la stat sau de funcţionari publici, lucrând în domeniul privat, puteau exercita dreptul la grevă.
După Primul Război Mondial, se remarcă un proces de modernizare a reglementărilor privind relaţiile de muncă. în ceea ce priveşte conflictele de muncă, în general, şi grevele, în special, s-a adoptat, în 1920, Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă, denumită şi Legea Trancu-Iaşi prin care se recunoştea, ca regulă, dreptul la grevă al salariaţilor.
Majoritatea conflictelor de muncă din întreprinderile publice au avut ca obiect revendicări de ordin salarial şi privind reglementarea condiţiilor de muncă. Instaurarea regimurilor autoritare şi, ulterior, dictatoriale în România, precum şi intrarea ţarii noastre în Cel de-al Doilea Război Mondial, au condus la modificări substanţiale în reglementarea conflictelor de muncă.
Aşa cum se menţionează în "Raportul D-lui Ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale către D-l Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri, la Decretul - Lege asupra regimului muncii în timp de război", "...în scopul măririi efortului muncii şi rezultatelor ei este necesară derogarea pe tot timpul războiului de la unele dispoziţiuni..., modificându-se regimul legal în fiinţă...".
După sfârşitul războiului, s-a revenit la reglementarea din perioada interbelică, greva fiind, ca regulă, recunoscută salariaţilor. Schimbarea regimului politic în România, urmată la scurt timp de modificarea radicală a relaţiilor sociale şi economice, a avut repercusiuni şi asupra reglementării grevei.
După adoptarea în România a primului Cod al muncii, în 1960 s-au abrogat toate reglementările vizând conflictele colective de muncă, în general, şi greva, în special. Numeroşi politologi, istorici, economişti şi jurişti români din epoca respectivă au considerat greva ca un fenomen specific lumii capitaliste, doar aici existând, în opinia lor, revendicări muncitoreşti derivând din exploatarea socială, economică şi politică, de natură a conduce la manifestări colective ale salariaţilor.
Trecerea, în 1989, la un nou regim politic şi, treptat, şi la o organizare economică proprie economiei de piaţă, a antrenat cerinţa de a se adopta reglementări noi, corespunzătoare unei societăţi democratice şi unei economii eschise. În domeniul raporturilor juridice de muncă, în ceea ce prriveşte greva, prima reglementare adoptată după 1989 a fost Legea nr. 15/1991 vind soluţionarea conflictelor colective de muncă. Actul normativ menţionat, deşi anterior Constituţiei, a recunoscut salariaţilor posibilitatea revendicării drepturilor economice şi sociale aferente muncii, precum şi dreptul salariaţilor la grevă.
În prezent, reglementarea grevei este realizată prin Constituţie (art. 43), Codul muncii şi prin Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.
- REGLEMENTARE ACTUALĂ
- Forme de grevă
Conform prevederilor art. 43 din legea nr. 168/1999, grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate.
- Greva de avertisment – are caracter preventiv şi nu poate avea o durată mai mare de 2 ore (dacă se face cu încetarea lucrului).Potrivit legii, această grevă trebuie să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă.
- Greva de solidaritate
Conform prevederilor art. 45 din legea nr. 168/1999, greva de solidaritate poate fi declarată pentru susţinerea revendicărilor salariaţilor din alte unităţi.
Condiţiile legale în care poate fi declarată greva de solidaritate sunt:
– hotărârea de declanşare a grevei să fie luată în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute în cazul unei greve propriu-zise (cu acordul a cel puţin 1/2 din numărul membrilor sindicatelor respective);
– salariaţii faţă de care se manifestă solidaritatea să fie ei înşişi în grevă;
– organizaţiile sindicale care declară greva de solidaritate să fie AFILIATE la aceeaşi federaţie sau confederaţie sindicală cu sindicatul faţă de care se manifestă solidaritatea;
– să nu aibă o durată mai mare de o zi şi să fie comunicată conducerii unităţii data declanşării, în scris, cu cel puţin 48 de ore înainte.
De menţionat că legea interzice, în mod expres, declararea unor greve de solidaritate în unităţile în care nu există organizaţii sindicale reprezentative.
- Greva propriu-zisă
În literatura juridică, după practica ultimilor ani şi experienţa existentă în alte ţări, se arată că grevele propriu-zise pot fi:
– totale sau parţiale (în raport cu numărul de salariaţi participanţi);
– nelimitate în timp (până la soluţionarea revendicărilor) sau limitate (în sensul că li se precizează de la început durata);
– organizate (de regulă, de către sindicate) sau spontane;
– perlate (nu se opreşte lucrul, dar activitatea se desfăşoară într-un ritm lent);
– de zel (prin accelerarea ritmului de lucru sau cu respectarea exagerată a normativelor, până la limita absurdului);
– turnante (munca se opreşte succesiv şi alternativ în diferite sectoare ale unităţii);
– tromboză sau buşon (oprirea lucrului într-un loc de muncă cu rol cheie în procesul de producţie);
– japoneză (cu purtarea unor însemne distinctive pe timpul lucrului);
– cu ocuparea sau fără ocuparea locului de muncă;
– profesională;
– mixte (profesionale şi politice);
– politice.
În raport de respectarea sau nerespectarea prevederilor legale în domeniu, grevele pot fi licite sau ilicite. Sunt considerate greve ilicite grevele de zel, perlate, tromboză şi turnante, întrucât salariaţii îşi execută îndatoririle cu încălcarea atribuţiilor funcţionale.
Greva spontană este ilegală întrucât încalcă prevederile art. 41 din Legea nr. 168/1999 de a înştiinţa conducerea unităţii cu 48 de ore înainte despre declanşarea ei.
Greva politică este ilegală, întrucât conform prevederilor constituţionale, la care am făcut referire şi ale Legii nr. 168/1999, grevele pot fi declarate numai pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.
- Condiţii şi limitări
Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. Aceste condiţii şi limite privesc, în general, concilierea conflictelor de muncă, declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, responsabilităţile etc.
- Greva şi serviciile publice
Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Reglementările juridice din acest domeniu au cunoscut în sistemele constituţionale mari variaţii în timp. Deseori se consideră că greva funcţionarilor publici este ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi, mai ales, cu principiul continuităţii serviciilor publice. încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile, poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi, încât grevele în acest domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte. Constituţia noastră prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Este deci în competenţa legiuitorului identificarea şi nominalizarea serviciilor esenţiale care trebuie să funcţioneze în orice condiţii şi de a stabili măsurile ce se impun în acest sens.
- Documente internaţionale şi drept comparat
Merită menţionate în acest context reglementările internaţionale sau cele din alte state. Astfel, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8 reglementând libertatea sindicală şi dreptul la grevă, stabileşte că acest articol „nu împiedică de a supune restricţiilor legale exerciţiul acestor drepturi de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice". Constituţia Spaniei, prin art. 28 alin. (2) recunoaşte lucrătorilor dreptul la grevă pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea ,reglementând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare pentru a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii".
Bibliografie
- Aurelian Gabriel Uluitu- Greva, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2008;
- Ion Traian Ştefănescu- Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
- Codul Muncii
- http://www.dreptonline.com/domenii/dreptul-muncii/greva.html
- http://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-43-constitutie