Pin It

Confuzia între dreptul comparat şi cunoaşterea dreptului străin este frecventă, astfel cunoaşterea dreptului altor state şi compararea lor cu cel propriu poate folosi, nu doar legiuitorului ci şi interpreţilor-teoreticieni sau practicieni. Cunoaşterea dreptului străin este, evident, o premisă necesară pentru efectuarea unor cercetări de drept comparat, nefiind însă suficientă. Aşadar simpla cunoaştere a dreptului străin nu înseamnă drept comparat.

Dreptul comparat nu este o ramură de drept, precum dreptul civil, cel comercial, cel penal ori cel administrativ. Nu este, deci, un ansamblu de norme de drept aplicabile în raporturi sociale.

Amploarea pe care au luat-o cercetările de drept comparat îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, stimulată de numărul mare de reuniuni internaţionale dedicate unor studii de drept comparat aplicat, au îmbogăţit foarte mult cunoştinţele în acest domeniu, au beneficiat cel mai mult dreptul comercial şi dreptul civil, ramurile de drept cele mai afectate de dezvoltarea schimburilor economice şi circulaţiei persoanelor. Rezultate au apărut însă şi în alte materii, cu ar fi dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal.

Se poate spune ca dreptul comparat este un ansamblu de procedee potrivit cărora se realizează compararea unor norme, a unor reglementări, a unor instituţii sau a unor sisteme juridice din alte ţări, în scopul practic de a evidenţia asemănările şi deosebirile dintre ele şi a propune îmbunătăţirea unora sau celorlalte. René Rodiere spunea: „dreptul comparat ajută să stabilim redarea subtilă şi profundă a legăturilor, raporturilor dintre diverse instituţii ale unui sistem. El permite, în ansamblul instituţiilor şi a regulilor unui sistem juridic să se releve ceea ce este esenţial, ceea ce exprimă natura intimă a acestui sistem, ceea ce constituie fundamentele de care nu te poţi atinge, fără a proceda la o revedere generală a ideilor morale, care l-au inspirat şi fără să fi recunoscut structurile sociale care îl susţin".

Când comparaţia relevă o experienţă legislativă reuşită, făcută în altă ţară, ştiinţa juridică nu se poate mărgini să o înregistreze. Pe baza ei se vor face studii, propuneri de lege ferenda, care au menirea de a ajuta la îmbunătăţirea legislaţiei[1]. Putem afirma, că dreptul comparat are un aport însemnat în îmbunătăţirea legislaţiei naţionale. Aşa cum spunea Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu „dacă adoptarea unei legi reprezintă un experiment social, acesta nu trebuie să aibă loc decât după cunoaşterea experienţei dobândită în alte ţări în probleme similare."

Mai mult, istoria legislaţiilor moderne atestă interesul deosebit pe care îl prezintă, în faza de elaborare ştiinţifică a legii, cunoaşterea reglementărilor din alte state, cunoaştere ce a devenit până în prezent o exigenţă ştiinţifică a procesului de elaborare legislativă.

Se poate spune că cercetarea comparativă profită dreptului naţional. In literatura mai veche de drept comparat, menirea dreptului comparat era aceea de a contribui la unificarea legislaţiilor naţionale. In acest proces, dreptului comparat îi era rezervat un rol aparte, deoarece, o abordare ştiinţifică impunea ca orice regulă uniformă să fie determinată în temeiul unei comparaţii între normele ce reglementau materia în drepturile tuturor ţărilor între care opera unificarea.

Transformările social-politice care au avut loc după cel de-al doilea război mondial au fost de natură să modifice considerabil aceste concepţii, cu toate acestea rezultatele nu au fost cele aşteptate, ci la o dimensiune redusă, ca urmare a dorinţei statelor de a-şi afirma suveranitatea naţională, afectată incontestabil prin adoptarea unor reglementări al căror conţinut se îndepărta uneori destul de mult de realităţile sociale, tradiţiile şi condiţiile concrete din fiecare stat.

Cunoaşterea dreptului străin nu se identifică cu dreptul comparat, ele fiind domenii diferite care se interferează sub diferite planuri, dar care îşi păstrează o autonomie conceptuală.

 

[1] A se vedea Victor Dan Zlătescu, Introducere în legistica formală, Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.35. 7