Gruparea sistemelor naţionale în mari familii de drept capătă o înfăţişare distinctă în cazul fiecărei ramuri de drept iar în funcţie de conţinutul ramurii de drept, criteriile de împărţire în mari familii de drept diferă[1].
Un mare sistem sau o mare familie de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale, în raport de anumite trăsături comune ale acestora.
La această idee trebuie făcută însă o rezervă importantă referitoare la aşa- numitele „sisteme religioase şi tradiţionale". Caracteristic acestor sisteme este faptul că normele lor nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu, ci tuturor celor care, având o anumită religie, indiferent în ce stat ar domicilia, sunt supuse unui statut personal care îşi găseşte temeiul în preceptele acelei religii.
Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă dreptul islamic care într-o unitate de norme practic inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană, se adresează tuturor adepţilor islamului, indiferent unde s-ar afla ei în lume.
Problema structurii marilor sisteme de drept nu s-a putut pune decât după primul război mondial şi se datorează, în condiţiile apariţiei pe harta lumii a unui mare număr de state independente, profundei influenţe pe care a avut-o şcoala comparatistă iniţiată de englezul Gutteridge şi continuată de elevii acestuia, francezul René David[2] şi englezul Hamson.
Începând din anul 1900, dată crucială în istoria dreptului comparat, legată de primul Congres de la Paris, în literatura de specialitate s-au făcut numeroase încercări de clasificare a marilor sisteme de drept.
Menţionăm clasificarea profesorului francez René David, formulată în tratatul său de drept comparat din 1950. Potrivit acestei clasificări, în lume ar exista cinci sisteme principale de drept[3].
Primul ar fi cel al lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi sociale ale democraţiei liberale şi pe o structură economică capitalistă. Cel de-al doilea este sistemul pe care autorul îl denumea, în 1950, „al lumii sovietice", profund diferit de precedentul din cauza structurii orânduirii sociale căreia i se aplică. Cel de-al treilea, potrivit lui Rene David, este sistemul islamic, care nu poate fi redus la nici unul din sistemele precedente, dată fiind baza sa teologică şi legătura strânsă care uneşte în Islam dreptul cu religia. Al patrulea este dreptul hindus, drept tradiţionalist şi el, dar care se sprijină pe o bază filozofică proprie diferită atât de cea a ţărilor creştine, cât şi de cea a lumii musulmane. Cel de al cincilea sistem ar fi fost, în concepţia profesorului René David, sistemul chinez tradiţional.
Ulterior însă, autorul şi-a amendat această clasificare într-o altă lucrare, el renunţând în noua lucrare la considerarea globală a sistemelor lumii occidentale, distingând o familie romano-germanică, o familie de common-law, una a dreptului socialist (este de remarcat aici evoluţia de terminologie) şi, în sfârşit, una a sistemelor filosofice şi religioase.
O încercare de clasificare superioară este datorată lui Marc Ancel . Comparatistul francez distinge trei grupe „esenţiale" de regimuri juridice perfect determinate şi două grupe complementare, mai puţin conturate.
Grupele „esenţiale" sunt sistemul romano-germanic caracterizat prin descendenţa sa romană şi tendinţa de codificare , sistemul de common-law, necodificat şi prezentând particularitatea coexistenţei a trei sisteme de reglementări paralele common-law propriu-zis, equity şi statute-law şi cel al „statelor socialiste". In afara acestora, autorul menţionează grupele „complementare", sistemele de drept religios şi sistemul ţărilor din „lumea a treia" aflate, în genere, la scurt timp de la dobândirea independenţei naţionale.
In ceea ce priveşte marele sistem de drept socialist trebuie menţionat faptul că acesta s-a pierdut, a intrat în istorie. In Polonia, Germania de Est, în Ungaria, în Mongolia, fosta Iugoslavie şi, mai ales, în România şi în fosta Uniune Sovietică schimbările revoluţionare au afectat infrastructura socială şi au avut repercusiuni esenţiale asupra legislaţiei civile şi comerciale.
In cadrul dreptului occidental se deosebesc cel puţin două mari familii de drept. Prima dintre acestea este marea familie româno-germanică. Grupând sistemul juridic francez şi sistemele naţionale înrudite: italian, spaniol, portughez, belgian, cele din America latină etc, precum şi sistemul german, această mare familie, în care sistemele naţionale s-au format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rând, prin preponderenţa legii scrise. Specifică acestor sisteme este existenţa codurilor civile şi comerciale, adevărate monumente legislative grupând reglementări din domenii întregi de relaţii sociale, supuse unei sistematizări riguroase.
Codul civil francez din 1807, codul civil german Burgherliches Gesetzbuch(B.G.B.) din 1900, cele mai cunoscute dintre acestea, se aplică şi în prezent. Indeosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de excepţie, fiind receptat nu numai în statele care în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiunii coloniale, astfel cum aminteam mai sus, au fost supuse dominaţiei franceze, ci şi în alte state în care influenţa franceză a avut doar aspecte culturale, cum a fost ţara noastră. Intr-adevăr, Codul civil adoptat în 1864 sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza şi aflat în vigoare până nu demult în ţara noastră, desigur, cu modificări substanţiale, a fost o reproducere destul de fidelă a codului francez.
O altă particularitate a sistemului romano-germanic a reprezentat-o împărţirea în ramuri de drept. Gândirea juridică franceză la începutul secolului al XlX-lea era profund carteziană. Acest cartezianism şi-a pus pecetea pe întreaga reglementare a raporturilor civile şi comerciale, conferindu-le o rigoare logică şi o sistematizare aproape ireproşabilă. în acest spirit s-a produs şi împărţirea sistemului juridic în ramuri de drept, fiecare cu metodele sale specifice şi cu o anumită mentalitate caracteristică. Prima şi cea mai importantă diviziune a dreptului, moştenită din dreptul roman, este cea în drept public şi drept privat. Este clasificarea fundamentală din dreptul occidental bazată pe diferenţa de metodă de reglementare şi care reflectă în fond rolul esenţial jucat de proprietatea privată.
În raport de aceasta, împărţirea pe ramuri apare ca efectul unor criterii secundare. Dreptul public se împarte, astfel, în drept constituţional, administrativ, financiar etc., iar dreptul privat în drept civil şi drept comercial fără ca deosebirile dintre aceste ramuri să aibă caracterul esenţial al celor dintre dreptul public şi cel privat.
O altă problemă este ridicată de dreptul Ţărilor Scandinave. Unii autori, astfel cum vom arăta mai jos, văd în dreptul ţărilor nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia, Finlanda, Islanda) un mare sistem de drept, deosebit atât de cel romano-germanic, cât şi de cel din common-law. Există, de asemenea, o certă influenţă a sistemului de common-law datorită frecventelor legături culturale şi economice dintre statele scandinave şi insula britanică. Totuşi, acest drept al statelor scandinave este tratat în cadrul sistemului romano-germanic, specificându-se însă că reprezintă un caz special.
Structura dreptului englez(common-law în sens larg), este considerabil diferită de cea a dreptului continental. Nu întâlnim coduri, ca în dreptul francez şi cel german, după cum nu vom întâlni, în general, acte normative cuprinzătoare pentru materia civilă şi cea comercială. Regulile esenţiale ale dreptului civil sunt, astfel cum am arătat, de origine jurisprudenţială. Trebuie notat că Anglia nu are o constituţie scrisă, ci doar câteva legi cu caracter constituţional, care nu acoperă însă aria raporturilor constituţionale. Instrumentul principal folosit în literatura de specialitate a dreptului este regula precedentului, potrivit căreia, după distincţii asupra cărora vom reveni, hotărârea unei instanţe superioare sau chiar a aceleiaşi instanţe pronunţate anterior, devine obligatorie pentru instanţa ce are de soluţionat un caz asemănător. Pe această cale. datorită obligativităţii precedentului, s-a creat, în decursul deceniilor sau chiar al secolelor, un întreg sistem juridic la fel de coerent, sub multe aspecte, ca si cel din ţările continentale.
Nu trebuie crezut, desigur, că rolul actului normativ în sistemul de common-law este inexistent, sau că sistemele continentale exclud aportul jurisprudenţei. Statute-law a capătat în timp un rol din ce în ce mai mare, pe măsura dezvoltării economice şi sociale. Este de reţinut însă că, pe calea actului normativ, sunt doar arareori reglementate aspectele fundamentale ale relaţiilor civile sau comerciale, aceste acte interne îndeosebi, în materie administrativă, penală, contravenţională, fiscală etc.
Pe de altă parte, proeminenţa actului normativ în sistemele continentale nu exclude nici ea rolul, uneori însemnat, pe care este chemată să-l joace practica judiciară în creaţia de drept.
Un element caracteristic sistemului de common-law este şi existenţa conceptului de ramură de drept. Spiritul pragmatic care caracterizează gândirea juridică insulară a condus la stingerea diferenţelor, adesea artificiale, pe care dreptul continental le face între ramurile de drept.
Impărţirea tripartită, tipică sistemului anglo-saxon, nu are nimic comun cu diviziunea romanistă a ramurilor dreptului. In common-law, în equity ca şi în statute-law, întâlnim atât reguli care în concepţia juriştilor continentali ar fi de drept public, cât şi altele care ar fi de drept privat.
Iată de ce, dreptul romano-germanic şi cel de common-law formează două mari sisteme de drept deosebite.
De altfel, sistemul de commou-law nu este nici el unitar. Dreptului britanic i se alătură dreptul Statelor Unite ale Americii, care are o structură proprie, particularităţi marcante şi o evoluţie deosebită de cel dintâi. Este, de asemenea, indiscutabil că dreptul dominioaneler britanice (Canada cu excepţia provinciei Quebec, Australia, Noua Zeelandă), deşi nu avem o suficientă documentare în privinţa lor, a suferit o evoluţie care le-a depărtat într-o măsură însemnată de dreptul metropolei. Tot astfel, în anumite state din Asia sau din Africa, foste colonii britanice, sistemul de common-law a fost păstrat, însă a făcut obiectul unor evoluţii spectaculoase. E suficient să cităm în acest sens cazul Indiei, în care domenii însemnate ale dreptului privat britanic au fost legiferate, fapt nemaiîntâlnit în ţara de origine.
Cel de-al treilea mare sistem, deosebit de răspândit, drepturile religioase şi tradiţionale, de inspiraţie religioasă au fost create în timpul orânduirii feudale, păstrând, în raport de societăţile în care îşi găsesc aplicare, multe elemente medievale, aceste sisteme nu ar putea fi reduse, decât în pofida evidenţei faptelor, la vreunul din sistemele juridice europene sau americane.
Este adevărat că existenţa acestor sisteme încurcă toate clasificările, ele scăpând oricăror criterii ce sunt puse la baza acestora.
Dreptul musulman este incontestabil, cel mai cunoscut şi cel mai răspândit, datorită numărului subiecţilor cărora le este aplicabil. Dar, alături de el, trebuie menţionate şi alte construcţii juridice interesante cum sunt dreptul ebraic, cel hindus, dreptul chinez tradiţional, cel japonez etc.
Există, în ţările în care aceste sisteme sunt aplicabile, un adevărat dualism juridic.
Cel mai adesea, sistemele tradiţionale sunt incomplete, ele privind îndeosebi materia persoanelor, familiei şi succesiunilor, materii care se situează în centrul interesului religios. Ele sunt completate uneori chiar dublate în anumite state care s-au modernizat, de o legislaţie scrisă, care, uneori, promovează principii şi reglementări diferite de cele ale dreptului tradiţional. Astfel sunt unele state islamice cum ar fi Egiptul, Algeria, Irakul, Siria etc., care au adoptat reglementări moderne fără a înlătura dreptul islamic, ori Israelul, în care a fost elaborat un drept pe care putem să-l denumim statal uneori de-a dreptul opus dreptului rabinic tradiţional.
Întrepătrunderea celor două reglementări conduce adesea la o sinteză juridică pe care nu avem voie să o ignorăm şi care îşi pune sigiliul într-un alt mod pe dreptul fiecăruia dintre aceste state. Nu trebuie omis faptul că în Egipt sau în Algeria codurile civile conţin texte care în caz de lacune sau de conflict între prevederile lor şi principiile dreptului musulman dispun ele însele că se aplică cel din urmă.
Ar fi greşit, în felul acesta să afirmăm că (astfel cum, de altfel, s-a întâmplat în Turcia după revoluţia Junilor Turci, care a îndepărtat dreptul islamic, receptând codurile elveţiene) există o tendinţă generală de abandonare a reglementărilor tradiţionale în favoarea celor statale.
Chiar în Israel, dreptul tradiţional este aplicabil persoanelor de religie mozaică, în timp ce dreptul scris se aplică celor de alte religii, ori, dacă este cazul, căsătoriilor interconfesionale.
Un loc deosebit îl ocupă şi dreptului cutumiar care mai guvernează încă cel puţin parţial unele sate africane, pentru că numai astfel vom deveni conştienţi de bogăţia şi varietatea fenomenului juridic contemporan.
[1] Victor Dan Zlătescu, Drept privat comparat, Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.112.
[2] A se vedea Traite elementaire de droit civil compare, L.G.D.J., Paris, 1950.
[3] René David, Ibidem, p.223.