Dreptul roman se evidenţiaţă datorită locului însemnat pe care el îl are în lumea contemporană, ducând mai departe principiile dreptului roman si reprezentând un adevărat atelier în care au fost forjate multe concepte juridice moderne şi fiind răspândit astăzi nu numai în Europa, ci şi în America Centrală şi de Sud (şi chiar într-o măsură mai mică în Canada şi Statele Unite), precum şi în Africa.
Marele sistem de drept romano-germanic nu este sistemul rezultat dintr-o fuziune a dreptului roman cu cutumele germanice, după cum nu este nici acel „heutigen romischer Recht", dreptul roman contemporan, care s-a aplicat în Germania.
Atât dreptul francez, cât şi cel german au o bogată moştenire comună provenită din dreptul roman, pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influenţat nu numai legislaţia modernă germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene, pe de altă parte. In ambele sisteme, rolul de izvor de drept proeminent îl joacă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din cele mai înseninate trăsături de unire.
Deşi, există, desigur, unele concepte diferite, fondul major naţional al celor două sisteme este identic, în primul rând datorită faptului că ele au o origine comună.
Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord cu faptul că momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII- lea al erei noastre. Astfel cum arată René David, elementele juridice au existat şi înainte de această dată. Exista, bineînţeles, dreptul roman, care se aplica pe aceste teritorii, existau, de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane. A fost o epocă de acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept. Un rolul deosebit în procesul de sintetizare a dreptului l-au avut universităţile medievale.
Recepţia dreptului roman a conferit Europei un sistem juridic mai mult sau mai puţin unitar. După căderea imperiului roman, Europa s-a trezit împărţită în nenumărate state care s-au grăbit să-şi formeze sisteme juridice proprii.
Universităţile erau înclinate aşadar să întreprindă o operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman, cu prestigiul şi perfecţiunea sa formală, superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico - juridic cutumelor locale, mijloc excelent în opera de unificare naţională care începuse în Germania şi Italia. Din secolul al XIII-lea, dreptul roman se răspândeşte din ce în ce mai mult în Europa.
Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit însă de forţa cutumei, acele colecţii de cutume care erau alese şi sistematizate de jurisconsulţi. Aceste cutumiere, tocmai datorită însemnătăţii rolului pe care l-au jucat în configurarea sistemului, nu reprezentau deseori reglementări complete, ci aveau un caracter fragmentar, fiind lipsite de caracterul sistematic al unor adevărate codificări.
În cadrul operaţiei de redactare a cutumelor, autorii care făceau parte dintre cei mai prestigioşi jurişti ai timpului au apelat adesea la cuncştinţele lor de drept uman pentru acoperirea lacunelor dar şi pe alocuri pertru a corecta anumite soluţii care veneau în contradicţie cu principiile dreptului roman.
Substanţa cutumelor nu reflectă dreptul roman în forma sa clasică, ci ceea ce eea denumit „dreptul vulgar", ce se născuse în perioada de decădere a imperiului roman. Acesta era un fel de drept cutumiar format prin adaptarea simplificată a normelor dreptului roman la nevoile locale ale provinciilor. De aici, rolul practicienilor, pentru care interpretarea juridică îşi pierde valoarea ei creatoare, devenind simplă rutină, iar ştiinţa dreptului o preocupare pur speculativă şi, în consecinţă, inutilă.
Dintre cele mai importante codificări care au avut loc în această fază iniţială a formării sistemului romano-germanic, menţionăm:
- Edictum Theodorici, promulgat în a doua jumătate a secolului al V-lea la Narbo, de Theodoric II, regele Vizigoţilor.
- Codex Euricianus, promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric.
- Lex Romana Visigothorum (denumit şi Breviarum Alarici), promulgată de regele Alaric II, în Provenţa.
- Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad, mort în 516, în regatul Burgundiei.
Aceste compilaţii au stat la baza receptării dreptului roman şi au constituit, mai târziu, un material preţios pentru codificările realizate în cursul Evului Mediu.
Un moment esenţial în acest proces avea să fie jucat, câteva secole mai târziu, de Corpus Juris Civilis al lui Justinian, care a fost receptat în Estul Europei cu începere din secolul al IX-lea, iar în Apus din secolul al Xl-lea şi care, într-o formă sau alta, a fost adaptat la nevoile fiecărei epoci şi ale fiecărei ţări.
In unele ţări, cum au fost Belgia şi Olanda, receptarea dreptului roman a fost aproape totală. In alte state ea a avut numai un caracter parţial, fiind restrânsă ori la un anumit număr de reglementări, ori la anumite regiuni geografice, în Franţa, de pildă, se pot deosebi două zone bine demarcate. Partea de nord-est, învecinată cu Germania, era denumită „ţara de drept scris", în timp ce partea de sud-vest era „ţara dreptului nescris", în care guvernau cutumele locale.
Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi postglosatorilor. Dacă cei dintâi îşi propuseseră ca scop să stabilească practicând, pe marginea scrierilor clasice, glose sau adnotări sensul exact al dispoziţiilor, post glosatorii au încercat, începând cu secolul al XIV-lea, să dea expresie unor noi preocupări. Prin intervenţiile lor ei au adus dezvoltări considerabile dreptului roman, punând bazele unor direcţii noi de evoluţie a dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internaţional privat. In felul acesta, postglosatorii au făcut o operă de creaţie, realizând nu numai fuziunea dreptului roman cu prevederi ce îşi găseau originea în cutume, ci şi îmbogăţirea acestuia cu dispoziţii noi, ale căror autori erau ei înşişi. S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de „usus modernus pandectarum", corespunzător relaţiilor de producţie care începuseră să se impună.
In nici una din ţările europene, curentul postglosatorilor nu a întâlnit obstacole mai serioase decât în Franţa, Spania şi Portugalia. Un succes deosebit a avut astfel în Franţa Şcoala „umaniştilor", curent tinzând nu la transformarea şi adaptarea dreptului roman, ci la purificarea acestuia, la înlăturarea oricărei influenţe externe, la readucerea lui în starea originară. In Portugalia şi Spania, usus modernus pandectarum a fost stopat în bună măsură prin cunoscuta lege a „citatelor", care impunea ca, în cazurile de dubiu, să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.
Receptarea dreptului roman a continuat prin codificările întreprinse în diferite ţări europene, cu începere din secolul al XVIII-lea. Astfel, prin o adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important de principii şi norme din dreptul roman.
De asemenea, codul civil francez a fost receptat în numeroase ţări, precum Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia, România, Egipt şi statul Louisiana. El a reprezentat un puternic izvor de inspiraţie pentru codurile italian, spaniol şi chiar portughez şi a fost exportat, prin intermediul acestora din urmă, în toate statele Americii Latine.
O influenţă însemnată asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a avut-o şi dreptul canonic catolic. Prin „dreptul canonic" trebuie înţelese două corpuri de reguli diferite, „dreptul divin" care, în concepţia teologilor catolici, recunoaşte anumite precepte, izvorâte din Sfânta Scriptură, şi care au caracterul unor norme juridice şi „tradiţia divină. Influenţa pe care a avut-o dreptul canonic asupra sistemelor juridice romaniste este reprezentată de Conciliul de la Trento, ţinut între 1546 şi 1563 şi în cadrul căruia s-a stabilit, printre altele, prohibiţia căsătoriei solo-consensu, care după modelul dreptului roman se practica peste tot în Europa. Căsătoria nu se mai putea încheia prin liberul acord de voinţă al părţilor, fiind necesară intervenţia clericului care o oficia, ea fiind considerată o taină.
Influenţa exercitată de dreptul canonic asupra dreptului civil din sistemul romano-germanic a fost, astfel, cum se poate lesne remarca, masivă şi esenţială. Această influenţă se explică prin că doctrina catolică nu s-a ocupat deloc de regimurile matrimoniale, iar dreptul canonic nu cuprinde nici o dispoziţie referitoare la acestea, lăsând astfel câmp liber inegalităţilor şi inechităţilor care se întâlnesc peste tot în această materie în dreptul ţărilor occidentale.
Mai presus de orice, se reproşează bisericii catolice ostilitatea constantă manifestată împotriva instituţiei divorţului.
Dreptul canonic nu cunoaşte această instituţie şi, sub influenţa lui, dreptul multor ţări catolice nu a adoptat-o ani îndelungaţi sau o refuză chiar şi în prezent.
Astfel sunt Italia, Spania, Irlanda, Quebec, Argentina, Paraguay, Brazilia, Chile, Columbia etc..
Ca substitutiv al divorţului, legislaţia ţărilor catolice a introdus, sub aceeaşi influenţă canonică, instituţia „separaţiei de corp", care în unele ţări înlocuieşte complet divorţul, iar în altele acţionează în paralel cu acesta.
Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în principal pe două căi. In unele ţări, ca în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat, impreună cu dreptul roman, fără un act de introducere formală, ca şi cum ar fi fost unul şi acelaşi corp de reguli. în-alte ţări însă, receptarea a avut loc în temeiul concordatelor încheiate de Vatican cu statele respective.
Se poate reţine însă, indiferent.de calea care a fost urmată, că dreptul canonic catolic a exercitat o importantă influenţă asupra dreptului din ţările occidentale, contribuind la configurarea marelui sistem romano-germanic.
Spre deosebire de dreptul catolic, dreptul canonic protestant a jucat un rol considerabil mai redus în procesul de formare a acestui mare sistem de drept.
O anumită influenţă a avut şi dreptul canonic ortodox. Vom menţiona că acesta, spre deosebire de dreptul catolic, a recunoscut întotdeauna instituţia divorţului şi a respins-o pe cea a separaţiei de corp.
Caracteristică dogmei ortodoxe este, de pildă, interdicţia celei de a patra căsătorii găsindu-şi sorgintea într-o dispută, intrată în analele bisericii, dintre împăratul Bizanţului şi patriarhul de la Constantinopol, care a refuzat să-i acorde dreptul de a se căsători după ce divorţase de trei ori; regula a existat în dreptul tuturor ţărilor ortodoxe şi subzistă încă în dreptul grec modern. De altfel, acesta din urmă reprezintă sistemul juridic cel mai puternic influenţat de teologia ortodoxă. In dreptul grec, de exemplu, căsătoria se încheie numai în faţa unui preot ortodox, fiind interzis oricărui grec ortodox să se căsătorească cu o persoană de altă religie.
Dreptul canonic se învederează, astfel, drept unul din factorii importanţi care au contribuit la configurarea marelui sistem de drept romano-germanic.
Închegarea marelui sistem romano-germanic s-a înfăptuit astfel în decursul multor secole, timp în care s-a desăvârşit sudura unor fonduri normative diferite. Dreptul roman, cutumele „barbare" şi dreptul canonic dar îndeosebi cel dintâi au reprezentat în acest proces sursele cele mai însemnate şi mai bogate de principii şi de norme. Sistemul rezultat nu se poate însă reduce la nici unul din acestea. Sinteza care s-a produs a condus la apariţia unui drept nou, modern, care a ştiut să se dezbare de toate regulile medievale care ar fi reprezentat frâne în calea dezvoltări i societăţii.
Totuşi, în linii esenţiale, sistemul de drept romano-germanic s-a format din evoluţia uneori paralelă, alteori convergentă a sistemelor francez şi german.
