Pin It

Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade. Cea dintâi, purtând denumirea de „ancien droit", se întinde de la origini până la data precisă de 17 iunie 1789, când s-a format Adunarea Constituantă. Cea de-a doua, care este perioada revoluţiei franceze este cunoscută sub numele de „dreptul intermediar" şi durează până la începuturile perioadei codificărilor napoleoniene, iar cea de-a treia este cea începută în timpul Imperiului şi continuă până în prezent.

Prin „ancien droit" (dreptul vechi) se înţeleg numeroasele cutume aflate în vigoare pe întreg teritoriul de astăzi al Franţei. Acest teritoriu era, cum am amintit mai înainte, împărţit în două, printr-o linie de demarcaţie bine stabilită. Partea de nord-est a Franţei reprezenta acea „pays de droit ecrit", în care predominau instituţiile dreptului roman, în timp ce jumătatea de sud-vest era ţara dreptului nescris, adică a cutumei. Această demarcaţie nu a fost însă, atât de categorică cum s-ar părea. Astfel, în părţile de drept scris, ,,terrae quae reguntur iure scripte" consuetutinea, avea un loc însemnat, tot astfel cum în „terrae consuetudinariae " a subzistat o tradiţie a dreptului roman.

Dreptul roman, era considerat în general ca fiind un drept supleativ.

Indiferent însă dacă provinciile făceau parte sau nu din ,,ţările de drept scris", dreptul roman era studiat în toate universităţile medievale. Contradicţiile dintre cutume, caracterul fragmentar şi incomplet al unora dintre ele, instabilitatea ce le caracteriza, au determinat necesitatea redactării lor. Prin redactare, cutuma era cuprinsă într-un anumit moment al evoluţiei sale, imperfecţiunile erau înlăturate, contradicţiile evitate, iar lacunele, uneori suplinite. Astfel, au apărut marile culegeri de cutume, denumite „cutumiere", dintre care amintim „Marele cutumier al Normandiei" din secolul al XlII-lea sau „foarte vechea cutumă din Bretania" (la tres ancienne cutume de Bretagne) din secolul al XIV-lea.

In anul 1454, regele Charles al VII-lea a emis celebra ordonanţă din Montil les Tours, prin care a stabilit obligaţia redactării cutumelor. In temeiul ei a început o activitate laborioasă, care a durat mai mult de un secol şi a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. Operele rezultate erau foarte diferite atât ca întindere, cât şi ca valoare.

In afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declaraţiile, scrisorile patente etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanţe, acte normative emanând de la puterea regală, care îşi găseau aplicare pe întreg regatul. Printre aceste ordonanţe se pot aminti unele care prin caracterul lor complet şi sistematic reprezintă adevărate coduri. Astfel, sunt Ordonanţa asupra comerţului de la Versailles din 1673, care a reprezentat nucleul codului de comerţ din 1807, sau Ordonanţa asupra marinei de la Fontainebleu din 1861, din care, de asemenea, părţi importante se regăsesc în codul comercial francez.

Menţionăm, în acelaşi timp, în materie civilă, cunoscutele ordonanţe ale lui Daguesseau, în deceniile al patrulea şi al cincilea ale secolului al XVIII-lea, care, la rândul lor, au fost preluate în mare parte de codul civil de la 1804.

Perioada lui „ancien droit" a reprezentat o epocă de fărâmiţare cutumiară, de contradicţii, de la o cutumă la alta, atenuate însă de procesul lent în scris a cutumelor, care a condus la elaborarea unor monumente legislative ce aveau să stea peste secole la baza marilor codificări din domeniul dreptului privat care s­au realizat sub domnia lui Napoleon.

Revoluţia franceză a furnizat substanţa profundelor transformări legislative petrecute în perioada aşa-numitului ,,drept intermediar".

Sensul numeroaselor legi adoptate după 17 iunie 1789, dată la care Statele generale s-au transformat în Adunare Constituantă a constat în sfărâmarea mecanismului statului feudal şi în crearea unui mecanism propriu celui modern.

Actul cel mai însemnat, sub raportul dreptului privat, votat de Adunarea Constituantă a fost abolirea regimului feudal şi instaurarea relaţiilor de proprietate de tip capitalist care au format obiectul unor decrete adoptate în anii 1789 şi 1790. Alte decrete din aceeaşi perioadă eliminau vestigiile dreptului canonic, autorizând împrumutul cu dobândă, suprimând inegalitatea dintre moştenitori,dând dreptul la părţi egale din succesiune tuturor moştenitorilor de grad egal sau stabilind reprezentarea în materie succesorală în linie directă descendentă până la infinit. Erau o serie de măsuri tinzând la eliminarea discriminărilor făcute de dreptul succesorul feudal şi îndeosebi a regulii primo- geniturii, care asigura transmiterea titlurilor şi proprietăţilor nobiliare primului născut din familie.

Patru ani mai târziu, Convenţia Naţională merge mai depaite pe această cale votând, la rândul său, o serie de decrete destinate să înlăture rămăşiţele feudalismului.

Un decret din 1795 stabilea un amplu regim ipotecar organizând publicitatea ipotecară, reglementând ipoteca asupra sa însăşi etc. Toate aceste acte normative introduceau elemente noi, revoluţionare, contribuind la conturarea cadrului juridic propice dezvoltării relaţiilor capitaliste. Elementele inedite, astfel introduse, au reprezentat bunuri câştigate, fiind preluate ulterior de codul civil de la 1804.

Istoricul elaborării şi adoptării codului civil, care avea să poarte în cele din urmă numele lui Napoleon, este deosebit de elocvent pentru a înţelege

modul de formare a marelui sistem romano-germanic.

Elaborarea proiectului noului cod civil a început în timpul Consulatului, fiind încredinţată unei comisii, numită prin Hotărârea din 24 Thermidor anul al VIII-lea al revoluţiei (din 12 august 1799), din care. făceau parte: Fr. Tronchet, preşedintele Tribunalului de Casaţie, F. Bigot de Preameneu, comisarul guvernului pe lângă acelaşi tribunal, J. Portalis, comisar general pe lângă Consiliul prizelor maritime şi, ca secretar, Jacques de Maleville, membru al Tribunalului de Casaţie.

Comisia îşi desfăşura lucrările sub conducerea lui Jean Jacques de Cambaceres, consul, şi era supravegheată de Napoleon.

Elaborarea proiectului nu a durat decât patru luni. El a fost supus dezbaterii în Consiliul de Stat, care a consacrat acestei probleme un număr de 102 şedinţe. Dintre acestea, 57 au fost prezidate chiar de Primul consul, care astfel cum subliniază întreaga literatură consacrată acestui subiect, a luat parte activă la dezbateri, preocupându-se nu numai de probleme de fapt, ci şi de chestiuni juridice. De altfel, şi astăzi încă, în cabinetul vicepreşedintelui Consiliului de Stat, se păstrează fotoliul în care lua loc Napoleon în timpul dezbaterilor. Un martor al lucrărilor, Thibaudeau, a scris, despre modul în care Primul consul a participat la lucrări, următoarele: ,,El vorbea fără dificultate, fără pretenţii, cu libertatea şi pe tonul unei conversaţii care se anima în mod firesc după cum o cerea materia, contrarietatea de opinii şi gradul de maturitate la care ajunsese discuţia. El nu a fost inferior nici unui membru al Consiliului, a egalat uneori chiar pe cei mai cunoscători dintre ei prin uşurinţa sa de a înţelege modul problemelor, prin justeţea ideilor şi forţa raţionamentelor sale. El îşi depăşea adesea interlocutorii prin turnura frazelor, ca şi prin originalitatea exprimărilor". Proiectul a fost trimis pentru observaţii tribunalelor şi, apoi, supus discuţiilor în Consiliul de Stat. Ajuns în dezbaterea parlamentului, proiectul a fost prezentat de Portalis. El a arătat că autorii proiectului au căutat să păstreze, pe cât posibil, cutumele şi ordonanţele regale, nerenunţând decât la cele „al căror spirit a dispărut în faţa altui spirit" şi păstrându-le pe cele care „sunt legate de marile schimbări ce au avut loc în ordinea politică". ,,Nu - scria în acest sens Albert Esmein -, dreptul civil al Revoluţiei nu rupea cu tradiţia naţională, dimpotrivă, el o continua şi o completa. El reprezenta înflorirea acesteia cea mai înaltă".

Cu toate acestea, corpurile legiuitoare au respins primul capitol al proiectului. Supărat, Primul consul a retras proiectul pentru a nu-l supune din nou dezbaterii decât după ce a obţinut o reducere a numărului tribunilor. Până la sfârşit, codul a fost adoptat între anii 1803 şi 1804, sub forma unui număr de 36 de legi, care au fost reunite într-un singur cod la 21 martie 1804 (.30 Ventose, anul XII).

Nu este locul să întreprindem o expunere dezvoltată asupra reglementărilor cuprinse în codul civil. Sunt cunoscute, de altfel, reacţiile contradictorii pe care le-a stârnit acest cod, cel mai răspândit act normativ, aflat în vigoare în lumea modernă. Sunt jurişti care văd în codul civil un exemplu fără precedent de logică juridica, de tehnică legislativă superioară, de stil concis şi cu deosebite virtuţi literare.

Napoleoon însuşi afirma, pe insula Sfânta Elena: ,,Gloria mea nu este aceea de a fi câştigat patruzeci de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este Codul meu civil, sunt procesele-verbale ale Consiliului de Stat".

Codul civil reprezintă, incontestabil, expresia juridică a victoriei relaţiilor capitaliste. înlăturând vestigiile orânduirii feudale din regimul proprietăţii mobiliare şi imobiliare, din raporturile succesorale, din relaţiile de familie, noul cod promova constant principiile de libertate, egalitate şi fraternitate proclamate de revoluţia franceză.

În privinţa proprietăţii, codul consacră abolirea regimului feudal şi libera circulaţie a pământurilor. Codul se bazează pe proprietatea privată şi pe principiile consensualismului. Un loc precumpănitor este rezervat, aşadar, dreptului de proprietate căruia îi sunt consacrate nu mai puţin de 1766 de articole faţă de 500 cât se rezervă drepturilor persoanelor. Dreptul de proprietate, în concepţia codului, reprezintă unul din atributele personalităţii, codul reluând astfel teza din „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" care îl proclamase: ,,Drept sacru si inviolabil, de care nimeni nu poate fi privat decât în baza unei juste şi prealabile indemnizaţii".

In materie succesorală, codul cuprinde o serie de dispoziţii care reprezintă o anumită întoarcere înapoi faţă de principiile revoluţionare. Astfel codul restabileşte voinţa şefului de familie care redobândeşte, într-o măsură considerabilă, dreptul de a dispune mortis causa de bunurile sale, păstrându-se însă instituţia rezervei succesorale, care limita, dreptul de dispoziţie.

In reglementarea relaţiilor de familie, codul ocrotea familia legitimă, lipsind de drepturi copiii născuţi în afara căsătoriei. El a restaurat „autoritatea părintească", justificând-o potrivit tezelor lui Malleville, pe ideea „conservării moravurilor şi menţinerii liniştii publice". In acelaşi spirit, a fost reintrodus consimţământul părinţilor la căsătoria copiilor până la 25 de ani pentru băieţi şi până la 21 de ani pentru fete. Femeia căsătorită era incapabilă din punct de vedere juridic, având nevoie de autorizarea soţului petru a săvârşi anumite acte juridice.

Codul a menţionat divorţul, dar a circumscris considerabil motivele pentru care poate fi pronunţat şi a reintrodus instituţia separaţiei de corp, care fusese suprimată în timpul revoluţiei.

In structura codului civil, ea însăşi criticată, sunt cuprinse, după 6 articole preliminare referitoare la efectele şi aplicarea legilor în general, trei cărţi, a căror întindere diferă şi care sunt împărţite în titluri.

Prima dintre aceste cărţi, intitulată „Despre persoane", se referă la statutul civil al persoanei: naţionalitatea, domiciliul, căsătoria, divorţul, minoritatea. Cea de a doua carte, cea mai scurtă, priveşte „Bunurile si diferitele modificări ale proprietăţii". Cea mai amplă este cartea a treia, intitulată „Diferite moduri de dobândire a proprietăţii", care cuprinde nu numai proprietatea ci şi dobândirea şi transmiterea tuturor drepturilor reale, incluzând, de asemenea, succesiunile, donaţiile şi testamentele, contractele speciale, privilegiile şi ipotecile, prescripţia.

În literatura de specialitate din Franţa o dispută îndelungată opune pe admiratorii pasionaţi ai codului, adepţii unui conservatorism fără rezerve, specialiştilor care solicită, nu numai modificarea substanţială a codului de la 1897, ci chiar elaborarea unuia nou.

De altfel, încă din anul 1904, Ministerul Justiţiei a alcătuit o comisie însărcinată cu elaborarea unui proiect de cod, corabie care nu a reuşit însă să-şi îndeplinească sarcinile. în materie de obligaţii mai trebuie citat proiectul franco-italian de cod al obligaţiilor, din 1926, operă remarcabilă, care însă nu a fost adoptat în nici una din cele două ţări. în 1945 s-a constituit o comisie de reformă a codului civil, care a alcătuit un anteproiect al primelor două cărţi din cod. în urma observaţiilor formulate, proiectul nu a fost însă adoptat.

Evoluţia legislaţiei civile franceze este caracterizată pregnant de profesorul Gerard Cornu în Tratatul său de drept civil. Anul 1964, arată acesta, reprezintă o mare data în istoria legislaţiei civile din Franţa, marcând începutul unei ere de revizuire radicală a dreptului civil. în mai puţin de 15 ani dreptul civil francez a fost fundamental renovat. Desigur, aceste înnoiri nu se întind asupra întregului Cod civil multe capitole rămânând neatinse, cum ar fi cel al obligaţiilor. Au fost însă alte domenii ale Codului care au fost aproape integral înnoite, îndeosebi reglementarea relaţiilor de familie.

Astfel, de la 1964 la 1968, un număr de nouă legi fundamentale, urmare ale unui aceluiaşi curent de gândire, au vizat materii de cel mai mare interes. în 1964 prima intervenţie privind reforma tutelei, în 1965 reforma regimurilor matrimoniale, în 1968 legea asupra protecţiei incapabililor majori, cuprinzând o amplă reformă a incapacităţilor civile, în 1970 reforma dreptului rudeniei, cu introducerea instituţiei „autorităţii părinteşti", menită să înlocuiască vechea „putere părintească", una din cele mai criticate instituţii ale Codului, în 1972 reforma filiaţiei, în 1975 reforma divorţului, în 1977 reforma instituţiei absenţei, în 1978 reforma indiviziunii. Acestor acte normative cuprinzătoare, profesorul francez le adaugă ceea ce numeşte el „complementele" acesteia: în 1966 şi 1976 reforma adopţiei, în 1971 o reformă în materie succesorală a reducţiunii liberalităţilor, în 1974 reforma vârstei majoratului civil.

Rezultatul acestui proces care a durat 14 ani a fost o reînnoire aproape completă a reglementării relaţiilor de familie. Această reînnoire s-a produs însă fapt semnificativ în interiorul Codului civil, iar nu în afara acestuia.

Nu trebuie crezut insă că modificările legislative s-au produs numai în domeniul relaţiilor de familie. Alte materii ale Codului şi, în special, cea a contractelor, au fost, de asemenea, afectate de serioase modificări.

Sunt de notat, în acest sens, o lege din 1967 asupra unor modalităţii de vânzare imobiliară, alta din 1971, privind contractele de vânzare imobiliara şi diferite operaţii de construcţii şi o altă lege din 1975 privind reforma clauzei penale. O lege din 1978 referitoare la reforma răspunderii constructorului şi, în 1983, reforma titlului IX al cărţii a treia a Codului Civil în materia societăţilor civile. Formulând o apreciere globală asupra acestei mişcări legislative.

Aceste reforme prefigurează un nou tip de legislaţie civilă, marcând ceea ce denumea autorul „revoluţia paşnică a dreptului civil contemporan", având o deschidere directă şi asupra altor ramuri de drept. Odată cu aceasta, scrie el, legislaţia franceză intră în era sa sociologică, într-atât soluţiile adoptate sunt consecinţele unor studii sociologice prealabile.

Un factor care a contribuit la evoluţia dreptului civil, posterior codului, a fost jurisprudenţa.

Incepând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, jurisprudenţa a contribuit substanţial la conturarea unor materii, ca răspunderea pentru faptul lucrului, paternitatea din afara căsătoriei, regimul dotei mobiliare, cauza impulsivă si determinantă etc.

În afara codului civil, alte două codificări de mari proporţii marchează evoluţia dreptului privat francez: primul este codul comercial, cel de-al doilea e codul de procedură civilă.

Se observă faptul că nici dreptul roman şi nici dreptul canonic nu cuprind dispoziţii privitoare la comerţ. Principalele instituţii ale dreptului de comerţ s-au format în cursul Evului Mediu, îndeosebi în oraşele-cetate de pe ţărmul Mării Mediterane şi în oraşele hanseatice, unde comercianţii au obţinut, sub forma unor statute specifice, un regim derogatoriu de la dreptul comun. în esenţă, întregul drept comercial nu este altceva decât un ansamblu de prevederi care derogă de la dreptul civil, în scopul asigurării celebrităţii şi securităţii raporturilor comerciale şi al promovării constante a intereselor comerţului.

Astfel cum remarcau, pe drept cuvânt, Rodiere şi Houin, dreptul comercial a avut, la început, ca şi dreptul roman de altfel, un caracter internaţional, el fiind identic în .toate centrele comerciale ale Europei. Se făcea deosebire nu între dreptul unei ţări sau alteia, ci între dreptul târgurilor (jus mondinarum), pe de o parte, şi dreptul mării (jus maris), pe de alta.

Procesul de diversificare a dreptului comercial a început în secolul al XVI-lea şi de atunci datează şi dreptul comercial francez.

Un rol însemnat în cristalizarea şi definirea principiilor şi instituţiilor dreptului comercial l-au avut, astfel cum am arătat, ordonanţele lui Colbert, dintre care ordonanţa de comerţ de la Versailles din 1673, al cărei autor principal a fost un comerciant pe nume Savary - structura acestei ordonanţe a fost reluată de codul comercial din 1807, precum şi Ordonanţa asupra marinei, de la Fontainbleau din 1781, din care părţi întregi au fost preluate în acelaşi cod de comerţ, sunt cele mai însemnate.

Pregătirea codului comercial a început în anul 1801 şi a fost încredinţată unei comisii alcătuite din 6 specialişti. Supus, ca şi codul civil, avizului Curţilor şi tribunalelor, proiectul a fost dezbătut de Consiliul de Stat abia în 1806.

Codul este împărţit în patru cărţi. Cea dintâi, intitulată „Despre comerţ în general", cuprinde, în afara dispoziţiilor generale referitoare la comercianţi, anumite materii speciale: societăţi, burse, agenţi de schimb şi curieri, comisionari, vânzarea comercială, scrisoarea de creanţă şi biletul la ordin. Cea de-a doua carte priveşte în întregime dreptul maritim, cea de-a treia cuprinde reglementarea falimentului şi bancrutei, iar cea de-a patra, şi ultima, se referă la jurisdicţia comercială.

Literatura modernă de drept comercial consemnează caracterul depăşit al acestui cod, faptul că, fiind copiat din ordonanţele emise în secolul al XVIII-lea, el a fost desuet chiar de la început. De aceea, modificările aduse codului au fost numeroase şi substanţiale. Astfel, de exemplu, materia societăţilor comerciale a fost reglementată printr-o lege din 1966. Incă din anul 1919 se introdusese registrul de comerţ; pe care codul nu-l prevedea, registru ale cărui reglementări au fost apoi profund reformate (în 1953). Dreptul cambiar care, de asemenea, lipsea din cod, a fost introdus în 1935, ca urmare a unificării legislative internaţionale, intervenite în această materie etc.

In ceea ce priveştre pregătirea codului de procedură civilă, aceasta a durat aproape un an, comisia de redactare având ca model o ordonanţă regală din 1667. Codul a fost votat de parlament la 14 şi 15 apiilie 1806 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1807. Doctrina apreciază sever calitatea codului de procedură civilă şi salută iniţiativele parlamentare care au cerut elaboraiea unui nou cod. Este de notat ca fruct al acestor iniţiative, o substanţială reformă realizată în această direcţie, în anul 1971.

Prin aceste trei coduri de drept privat cel civil, cel comercial şi de procedură civilă sistemul juridic de drept privat francez se găseşte conturat în liniile sale defini torii.

Codurile franceze au fost introduse prin forţa armelor în teritorii supuse imperiului, ca Belgia, Marele ducat de Luxemburg, o parte din Elveţia, din Germania şi în Italia, ca urmare a păcii de la Amiens (1802) sau în alte ţări satelite acestuia, ca Westfalia, Hanovra, Marile ducate de Baden, de Frankfurt, de Nassau, Marele ducat al Varşoviei, regatul Neapolelui sau Olanda. Dreptul francez a fost păstrat în Belgia şi Luxemburg unde şi astăzi sunt în vigoare codurile adoptate după modelul francez. De asemenea, el a rămas mult timp în vigoare în statele renane (până în 1900), în Elveţia romandă (până în 1907) sau

În Polonia (până la instaurarea regimului socialist). în Baden, el a trecut aproape nemodificat în codificarea locală.

În afara acestui mod de a se impune în teritoriile ocupate, legislaţia franceză a fost receptată în unele ţări numai datorită calităţilor sale incontestabile, marelui ascendent pe care îl căpătase în aceste ţări cultura franceză, precum şi tradiţiei dreptului roman. Astfel s-a întâmplat în anii 1864­1865 în România, în 1867 în Portugalia, în 1889 în Spania şi în 1883 în Egipt.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe un nou val de receptare, codul francez extinzându-se, prin intermediul dreptului multora din aceste ţări, pe întinse teritorii extra-europene. Cu excepţia României şi a Egiptului toate ţările amintite erau posesoarele unor vaste imperii coloniale sau păstrau încă o puternică influenţă culturală în state ce fuseseră supuse influenţei lor şi îşi dobândiseră independenţa.

Astfel, codul civil italian a fost receptat în Samos, Malta, Venezuela şi chiar - parţial, sub forma unor legi - în Bulgaria. Codul spaniol a fost receptat tale-quale în Cuba, Puerto Rico, Filipine, Panama şi Honduras si cu anumite modificări în Haiti (fosta posesiune franceză), Bolivia şi Republica Dominicană. El a influenţat, de asemenea, puternic codurile chilian, columbian, peruan, argentinian - care, la rândul său, a fost receptat în Paraguay -, mexican şi, parţial, pe cel brazilian.

În afara acestei receptări să o denumim de gradele 2 şi 3 - semnalăm şi o altă receptare - de gradul 1 de astădată - în două teritorii din America: Louisiana şi Quebec, acestea reprezentând singurele enclave de drept romano-germanic într-o lume anglo-saxonă.

Cel de-al doilea val al receptării directe a dreptului francez s-a produs în prima jumătate a secolului nostru în coloniile franceze. Introduse ca urmare a apartenenţei acestor teritorii la statul francez, codurile franceze au rămas în vigoare în multe din statele asiatice şi africane apărute după dobândirea independenţei fostelor colonii. Astfel s-au petrecut lucrurile în Maghreb, în Indochina, în Senegal, Togo, Republica Malgaşă etc. Noile regimuri au păstrat codurile franceze, deoarece ele reprezentau o legislaţie relativ modernă, se aplicaseră în mediul urban un timp relativ îndelungat şi pentru că noilor state independente le lipseau adesea jurişti de înaltă calificare, cărora să li se încredinţeze sarcina alcătuirii unei noi legislaţii.