Dreptul în Belgia, Luxemburg şi Olanda

In Belgia, codurile franceze au fost introduse în timpul ocupaţiei acestei ţări de către armatele lui Napoleon. In 1803 şi 1804, când au fost votate diferitele titluri ale codului francez, Belgia era încorporată teritoriului francez ca efect al unui decret al Convenţiei Naţionale din 9 Vendemiaire, anul IV O hotărâre a Directoratului, dată cu un an mai târziu, a stabilit în Belgia obligativitatea tuturor legilor Republicii. Codurile franceze au rămas în vigoare şi după înfrângerea lui Napoleon, în timpul dominaţiei olandeze, începută din 1814, precum şi după aceea, din 1830, când Belgia şi-a proclamat independenţa. Cele două coduri au-avut în acest timp o soartă diferită. Codul civil nu a suferit modificări însemnate în litera sa. Este adevărat că, astăzi, dreptul civil francez diferă, sub anumite aspecte, considerabil de cel belgian. Acest proces nu s-a realizat însă pe cale legislativă, ci printr-o însemnată evoluţie jurisprudenţială. Una din primele instituţii create de noul stat independent a fost Curtea de Casaţie. Din momentul înfiinţării acesteia, practica judiciară belgiană a urmat căi diferite de cea franceză, împrejurare care s-a soldat, cu trecerea timpului, cu acumularea unei jurisprudenţe considerabil diferită.

O soartă oarecum diferită a avut codul de comerţ. Modificările la care a fost supus l-au transformat radical. Păstrând doar cadrul iniţial, legiuitorul a substituit cărţilor şi titlurilor originale legi noi, care sunt numerotate independent, în unele din acestea au supravieţuit câteva din textele codului francez. Aceste modificări au afectat însă mai mult forma decât conţinutul codului ele reprezentând de fapt noi redactări, evident superioare, ale aceleiaşi materii.

Luxemburgul, care formează unul din cele mai mici state ale Europei, ne oferă imaginea unei ţări în care dreptul francez a fost observat cu o rigoare mai mare chiar decât în ţara de origine.

În momentul adoptării codurilor franceze, Marele ducat făcea parte din Olanda, care fusese cucerită de armatele franceze, astfel încât ambele coduri franceze de drept privat au devenit aplicabile în continuare până în ziua de astăzi. Luxemburgul a adus mai puţine modificări textului iniţial si mult mai târziu decât a făcut-o Franţa însăşi. Se poate da astfel exemplul transcripţiei imobiliare, care, neexistând în textul iniţial al codului, a fost introdusă în Franţa în 1855, dar în Luxemburg nu a fost acceptată decât cu cincizeci de ani mai târziu.

Istoria receptării dreptului francez în Olanda este diferită, astfel înainte de revoluţie, Ţările de Jos formau Republica Provinciilor Unite, fiecare din aceste şapte provincii avea propriul său drept consuetudinar iar dreptul roman forma un drept comun, aplicabil în toate provinciile.

Olanda a adoptat în 1809 un „Cod Napoleon aranjat pentru Regatul Olandei", variantă a Codului Francez, care însă nu a rezistat decât puţin timp, fiind înlocuit de legislaţia franceză. Introducerea codului civil francez a avut loc mai întâi în provinciile meridionale care fuseseră cedate imperiului francez în anul 1810. La 1 martie 1812, codul a intrat în vigoare pe întreg teritoriul Olandei, în momentul în care Regatul olandez al lui Louis Bonaparte a fost anexat la Franţa.

In anul 1813 a fost alcătuită o comisie însărcinată cu revizuirea Codului Napoleon, rămas încă în vigoare după căderea imperiului. Lucrările acestei comisii, care s-au lovit de opoziţia populaţiei belgiene, a cărei ţară fusese alipită din anul 1815 Olandei, au continuat până în 1829, când noul cod civil a fost promulgat. Revoluţia belgiană din 1830, care a avut drept urmare dobândirea independenţei acestei ţări, a împiedicat însă aplicarea noului cod. De-abia în 1838 codul civil olandez a căpătat formă definitivă şi a intrat în vigoare.

In substanţă, codul olandez nu diferă de cel francez. In formă însă există o serie de deosebiri, cea mai însemnată dintre acestea privind însuşi planul său general. Astfel, codul olandez este împărţit în patru cărţi: despre persoane, despre bunuri, despre obligaţii şi despre probe şi prescripţii. Spre deosebire de codul francez aşadar, regimurile matrimoniale, inclusiv contractul de căsătorie, sunt incluse în prima carte, în timp ce cartea a doua cuprinde numai succesiunile, testamentele şi ipoteca. Insemnate deosebiri faţă de modelul francez întâlnim cu privire la condiţia copiilor, regimul soţilor, posesiunea, transmisiunile imobiliare şi mobiliare, privilegiile şi ipotecile etc.

In anul 1947, au început lucrările pentru elaborarea proiectului unui nou cod civil. Adoptarea sa de către parlament nu s-a făcut însă integral, fiecare capitol al codului fiind supus adoptării printr-o lege separată, îndată ce a fost considerată ca terminată. Este de observat că proiectul olandez se depărtează sub multe aspecte de modelul francez, evoluând îndeosebi sub influenţa codului civil german (B.G.B.) şi a jurisprudenţei neerlandeze.

Dintre noutăţile cele mai însemnate aduse de proiect menţionăm că acesta acoperă şi materia dreptului comercial, făcând inutilă, asemeni codului italian, existenţa unui cod de comerţ.

Dreptul în Italia, Spania şi Portugalia

în marele sistem romano-germanic, dreptul italian ocupă un loc de frunte. Aceasta nu numai pentru că dreptul roman însuşi s-a născut pe pământul de astăzi al Italiei, ci şi pentru că dreptul modern italian ne înfăţişează un sistem juridic de drept privat care, păstrând principiile fundamentale ale întregii familii romano-germanice, prezintă o remarcabilă originalitate. De observat că în istoria dreptului privat italian modern se pot deosebi cu, uşurinţă două perioade: cea dintâi este perioada unei puternice influenţe franceze, cea de a doua este caracterizată deopotrivă printr-o tendinţă de îndepărtare de la această influenţă.

Perioada 1804—1809 a fost marcată de adoptarea Codului Napoleon într- un mare număr de state italiene: Piemontul, Genova, Lombardia, Parma, Modena, Veneţia, Luca, Toscana, Statele pontificale, Neapole, exemple de adoptare fidelă a codurilor franceze. Singurele state italiene care s-au opus acestui curent au fost Sicilia şi Sardinia.

După căderea imperiului, toate aceste state care se grăbiseră să adopte codul francez s-au grăbit apoi să-l abroge. Doar ducatul de Luca a păstrat codul în vigoare.

Ca urmare a acestei înlăturări aproape unanime, pe teritoriul italian s-a creat o diversitate legislativă fără precedent. Lombardia şi Veneţia, intrate sub dominaţia austriacă, au adoptat codul austriac, un însemnat monument legislativ. Toscana şi Statul papal au revenit, datorită orientării lor religioase, la dreptul roman şi la cel canonic, în timp ce alte câteva state, ca Regatul celor două Sicilii, Parma, Sardinia, Piemontul sau Modena au adoptat coduri proprii, care se inspirau însă substanţial din abrogatul cod francez.

Unificarea politică a ţării a reclamat unificarea legislativă, care s-a realizat pe calea adoptării unui cod civil unic.

La 1 ianuarie 1866 a intrat în vigoare codul civil italian, care era el însuşi o variantă a Codului Napoleon, cuprinzând unele modificări.

În ceea ce priveşte legislaţia comercială, trebuie menţionată introducerea, în timpul dominaţiei napoleoniene, a codului comercial francez, cod care a fost înlăturat însă în 1882, fiind înlocuit de un alt cod elaborat de juriştii italieni. Pentru noi el prezintă însă o importanţă deosebită, deoarece în anul 1887 a fost receptat în ţara noastră, devenind codul român de comerţ, aflat şi astăzi în vigoare.

Cea de a doua etapă, se desfăşoară sub semnul unei îndepărtări de modelul francez şi căutării unei originalităţi care s-a soldat uneori cu reuşite remarcabile, dar care a suferit alteori eşecuri pe care înşişi jurişti italieni le-au înregistrat ca atare.

Mişcarea de revizuire a codului civil a început din anul 1938, când a fost adoptată prima parte a unei noi reglementări, între anii 1939 si 1941, în plin regim fascist, au,fost adoptate alte cinci cărţi ale codului, iar în 1942 s-a decis ca toate cărţile de la I la VI, la care urmau să se adauge o lege referitoare la forţa juridică a aşa-numitei „Cartă a muncii", apoi textul însuşi al acestei carte, precum şi o serie de reglementări privind legile în general, să formeze împreună un cod civil, care să intre în vigoare la 21 aprilie 1942.

Prin modul în care a fost conceput, ca şi printr-o serie de exprimări folosite, codul din 1942 dădea în mod vădit expresie ideologiei fasciste. Acea „Cartă a muncii" reprezenta o reflectare a concepţiilor corporatiste promovate de regimul lui Mussolini. De altfel, acele elemente au rămas exterioare codului propriu-zis, fapt care explică de ce ele au putut fi eliminate cu uşurinţă după eliberare.

Inovaţia cea mai însemnată de ordin tehnico-legislativ pe care o prezintă codul din 1942 este includerea dreptului comercial în codul civil. Includerea dispoziţiilor de drept comercial în codul civil s-a realizat nu prin alăturarea mecanică a unor capitole întregi din vechiul cod de comerţ la capitolele corespunzătoare ale codului civil, ci prin topirea, dacă ne putem exprima astfel, a reglementărilor, în semn că s-a urmărit ca, după fiecare prevedere de drept civil care constituie, evident, regula de drept comun, să fie inserate prevederile de drept comercial care reprezintă, cel mai adesea, derogări de la această regulă.

Cel de-al doilea element insolit pe care ii oferă codul din 1942 este includerea reglementării relaţiilor de muncă. Astfel, una din cărţile codului - cea de a cincea - intitulată „Despre muncă" reglementează problemele regimului muncii, jucând prin aceasta rolul unui adevărat cod al muncii.

Deşi în substanţa reglementării, codul nu se îndepărtează prea mult de la modelul reprezentat de codurile civil şi comercial francez, el reprezintă o încercare de modernizare a tehnicii legislative ce poate fi privită cu interes. Literatura de specialitate subliniază calităţile tehnice, stilul comis al exprimării si caracterul complet al reglementărilor.

După prăbuşirea regimului mussolinian codul a fost supus unei operaţii de revizuire, aria muncii, precum şi toate celelalte prevederi de inspiraţie fascistă sau care reflectau concepţiile corporatiste fiind abrogate.

După război, legislaţia civilă a suferit un număr de modificări dintre care mai însemnate sunt cele ce privesc relaţiile de familie. Notăm astfel o lege din 1967 referitoare la adopţii, legea din 1 decembrie 1970 privind desfacerea căsătoriei şi două legi din 1975 care au introdus transformări esenţiale în dreptul familiei. Ansamblul acestor modificări echivalează cu o reînnoire aproape totală a dreptului italian al familiei.

Italia a rămas astfel, datorită puternicei influenţe a cercurilor catolice, unul din ultimele state din lume în care căsătoria era indisolubilă.

Este uşor de înţeles, în acest context, emoţia şi frământarea socială pe care a produs-o adoptarea la 1 decembrie 1970 a legii Fortuna-Bastini, prin care era introdus divorţul.

Cercurile catolice ostile divorţului nu au dezarmat în faţa acestei situaţii, reuşind să invoce - lucru fără precedent - organizarea unui referendum la scară naţională. Desfăşurat la 12 şi 13 mai 1974, referendumul a dat câştig de cauză, cu 60% din voturi, partizanilor divorţului. De-abia din acest moment se poate considera că instituţia divorţului a fost consacrată în dreptul italian. Trebuie însă să remarcăm că - supremă prudenţă - legea din 1975 evită termenul de divorţ, folosind eufemismul de „disoluţiunea căsătoriei" (scioglimento del matrimonio).

Dar reforma dreptului de familie, introdusă prin legea din 1975, nu se limitează la reglementarea divorţului, ea afectând, astfel cum arătam, materia relaţiilor de familie sub diverse aspecte.

In Spania, procesul de receptare a codului Napoleon a prezentat o întârziere considerabilă faţă de celelalte state europene. Atât de mare a fost această întârziere încât unele din fostele colonii, Chile, de exemplu, au adoptat coduri civile înaintea Spaniei însăşi.

Cauzele ei trebuie căutate în împrejurările în care s-a produs reconquista, care a condus la unitatea politică a Spaniei, dar şi faptului că în peninsula Iberică se vorbeau mai multe limbi, până când s-a impus castiliana ca limbă oficială şi literară. In aceste condiţii, dreptul consuetudinar al fiecărei provincii, denumit în această ţară „drept foral" - de la acele fueros care reprezintă adevărate codificări ale obiceiului - a demonstrat o vigoare deosebită, conducând la o întârziere a codificării.

Incepând din secolul al VII-lea, dreptul cutumiar a fost codificat. Nu e vorba, desigur, despre o codificare în sensul modern al cuvântului, ci, mai curând de surprinderea în scris a cutumei, operaţie care o defineşte mai bine şi o stabilizează. Inceputul a fost făcut de codificarea denumită Fuero Jusgo, care s-a aplicat timp de cinci secole, mai precis până în veacul al XII-lea, când au fost realizate alte două codificări: Fuero Real şi Las Siete Partidas.

Codul civil adoptat în 1889 nu a realizat unitatea legislativă a ţării. Aceasta deoarece pe de o parte, în unele provincii a rămas în vigoare dreptul foral, iar pe de altă parte fiindcă codul civil, acolo unde se aplică are un caracter supleativ, fiind, înlăturat întotdeauna când dreptul foral cuprindea prevederi diferite. Acest primat al cutumei faţă de lege, caracteristic dreptului spaniol, îl situează într-o poziţie particulară în cadrul marelui sistem romano-germanic şi atestă forţa deosebită de care se bucura în Spania dreptul consuetudinar.

Codul civil, de altfel, deşi inspirat în mare parte din cel francez, împrumută un număr de reglementări din dreptul cutumiar, precum şi din codurile italian şi portughez. Codul este împărţit în patru cărţi: prima se referă la persoane, cea de-a doua la bunuri şi proprietate, cea de-a treia cuprinde diferitele moduri de dobândire a proprietăţii şi, în sfârşit, cea de-a patra priveşte obligaţiile şi contractele.

Dintre prevederile care îşi găsesc originea în tradiţiile juridice spaniole menţionăm stabilirea vârstei majoratului civil la 23 de ani, adoptarea ca formă în materie de căsătorie, a unei combinaţii originale între elementele de drept civil şi cele de drept canonic, inexistenţa în versiunea esenţială a codului, a divorţului, regimul matrimonial al comunităţii de bunuri, redusă la achiziţii, şi, în sfârşit, consacrarea unei instituţii tipic cutumiare la mejora - obţinerea majoratului prin legitimare.

O importantă revizuire a codului civil a avut loc în anii 1931 şi 1932, în timpul regimului republican, în temeiul Constituţiei adoptate în 1931.

Astfel a fost instituită componenţa tribunalelor civile asupra unor categorii de litigii care anterior erau de competenţa instanţelor canonide, cum ar fi separaţia de corp sau nulitatea căsătoriei. în anul 1932 a fost introdus, pentru prima dată în legislaţia spaniolă, divorţul, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate mai înainte în materie de separaţie de corp perpetuă au fost asimilate divorţului.

După înfrângerea regimului republican toate aceste forme îndrăzneţe au fost înlăturate, forma iniţială a codului civil fiind repusă în vigoare. S-a revenit odată cu aceasta şi la regimul de interdicţie a divorţului.

Codul spaniol de comerţ datează din anul 1829 şi este profund inspirat, la rândul său, din codul comercial francez. O serie de legi subsecvente au fost introduse în cod în anul 1885, când a avut loc o revizuire atât de radicală încât de la această dată se poate vorbi despre un nou cod de comerţ.

Deşi influenţat atât de puternic de dreptul francez, dreptul comercial spaniol cunoaşte şi domenii originale, cum ar fi dreptul maritim, care îşi găseşte sorgintea în Ordonanţa de la Bilbao din 1737, considerată drept unul din cele mai reuşite acte normative în materie comercială ale timpului.

Structura codului de comerţ diferă în bună parte nu numai de cea a codului francez, ci şi a celor german şi italian. Sunt de evidenţiat, astfel, capitolele privind operaţiile de bănci, bursele, pieţele şi târgurile, creaţii interesante ale legiuitorului spaniol.

Codul portughez, dintre toate codurile civile, adoptate pe continentul european sub influenţa dreptului francez stârneşte cele mai aprinse discuţii cu privire la originalitatea sa.

Dacă în ceea ce priveşte forma, planul materiei, codul portughez se abătea considerabil de la modelul său francez, căpătând mai degrabă aspectul unui tratat de drept civil decât al unei legi, dacă, într-adevăr, putem întâlni în cuprinsul său anumite dispoziţii ce îşi găsesc sorgintea în vechile ordonanţe Alfonsine şi Filipine (după numele regilor care le-au emis), datând din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, nu e mai puţin adevărat că substanţa celei mai mari părţi a prevederilor codului a fost împrumutată din codul napoleonian.

Multe din articolele codului nu cuprindeau norme de drept propriu-zise, ci aveau doar scopul de a conferi autoritate de lege anumitor teze ale autorului. De aici, aspectul său doctrinar, care, incontestabil, îi dădea o înfăţişare specifică.

Dintre prevederile inedite ale acestui cod, care s-au impus în dreptul portughez, semnalăm: a) înfiinţarea unui „consiliu de tutelă", compus din judecătorul districtual şi supleanţii acestuia, instanţă la care se poate face apel împotriva hotărârilor consiliului de familie; b) transcripţia posesiunii mobiliare; c) organizarea unui sistem original şi complex de registru funciar; d) stabilirea unei competenţe a consiliului de familie în materie de separaţie de corp sau de bunuri; e) recunoaşterea existenţei unei societăţi familiale între fraţi şi surori sau între tată, mamă şi copii; f) liceitatea emfiteozei permanente (denumită emprazamento); g) recunoaşterea valabilităţii testamentului numai în cazul participării a cinci martori la redactarea lui; h) limitarea responsabilităţii pentru datoriile succesiunii la valoarea activului acesteia etc.

Cu toate aceste elemente caracteristice, codul portughez nu se abătea, în marea majoritate a dispoziţiilor normative, de la modelul francez, motiv pentru care încadrarea sa în marele sistem romano-germanic apare pe deplin justificată.

La 1 iunie 1967 a intrat în vigoare un nou cod civil. Având aceleaşi proporţii monumentale ca şi predecesorul său - numără nu mai puţin de 233 articole noul cod vădeste, dacă nu în conţinut cel puţin în formă, o anumită îndepărtare de codul din 1967 şi concomitent o apropiere de celelalte legislaţii ale marelui sistem romano-germanic, mai precis de codul german, pe de o parte, de cel francez, pe de alta.

Influenţa codului german se regăseşte în existenţa unei părţi generale, tratând într-un prim titlu despre lege, interpretarea şi aplicarea sa, iar într-un al doilea, despre relaţiile juridice, denumire sub care se reglementează materia persoanelor, bunurilor, faptelor şi actelor juridice şi despre „exerciţiul tutelei drepturilor".

Într-o a doua carte este cuprins dreptul obligaţiilor, pentru ca, apoi, să fie tratată materia contractelor speciale, dreptul bunurilor, dreptul de proprietate, uzufructul, uzul şi habitaţia, emfiteoza, superficia, servituţile prediale. Cartea următoare priveşte dreptul familiei (căsătorie, filiaţie, adopţie, obligaţie alimentară).

Codul se încheie cu o carte privind dreptul succesoral.

După Revoluţia „garoafelor roşii", care a răsturnat regimul salazarist introducând o democraţie de tip occidental, Portugalia a cunoscut transformări fundamentale în toate domeniile vieţii politice. Constituţia din 1976 a consacrat aceste transformări şi a oferit temeiul unei însemnate revizuiri a legislaţiei ordinare şi în primul rând, a celei civile. Astfel, în noiembrie 1977 a fost adoptat un decret-lege care a revizuit substanţial Codul civil.

A fost introdusă o nouă reglementare şi cu privire la divorţ. Legea admite divorţul prin consimţământul mutual sau pentru motive determinate. Acestea sunt violarea drepturilor conjugale sau despărţirea în fapt a soţilor, în care legea deosebeşte trei motive de divorţ: a) despărţirea în fapt mai mare de şase ani; b) absenţa fără nicio ştire despre soţ, cel puţin patru ani; c) boala, care a durat cel puţin şase ani.

Importantele modificări aduse în anul 1977 Codului civil portughez au atestat deschiderea spre progres şi democraţie ce a avut loc în această ţară.

Primul cod portughez de comerţ a fost adoptat în anul 1833 şi este datorat lui Ferreira Borges, cod inspirat atât din codul comercial francez, cât şi din cele italian şi spaniol, în ceea ce aveau acestea ca specific.

Datorită volumului său excesiv şi caracterului doctrinar, codul, supus unor critici severe, a fost abrogat, fiind înlocuit în 1885 cu un nou cod, concis şi modern, fruct al unor serioase cercetări comparative. Acest cod este în vigoare şi astăzi, cu o serie de modificări şi completări însemnate.

Dreptul bulgar

Dreptul bulgar, ca şi dreptul nostru şi-a recăpătat locul în sistemul în care îşi găsea rădăcinile. Este, în acest proces retrovers care se conturează în toate statele Europei de Est ieşite de sub dominaţie sovietică, un fenomen original, pe care dreptul comparat va trebui să-l studieze pe larg: acela al eliminării unei recepţii ulterioare ce se suprapusese peste un fond original (care, din punct de vedere istoric, era el însuşi fructul unei alte receptării petrecute anterior).

Fondat în secolul al VII-lea e.n., statul bulgar nu a rezistat mult timp presiunii otomane, căzând sub dominaţia imperiului turcesc. Independenţa Bulgariei a fost dobândită în anul 1878, în urma războiului româno-ruso-turc; în anul 1946 a fost proclamată Republica Populară Bulgaria, iar un an mai târziu a fost adoptată prima constituţie totalitară a acestei ţări.

Regimul comunist nu a găsit în Bulgaria, în domeniul privat, un drept codificat. Materia raporturilor juridice civile era reglementată printr-o serie de legi de inspiraţie franceză sau italiană, îmbrăţişând, fiecare, câte unul din capitolele ce se întâlnesc de obicei în codurile civile. După instaurarea regimului socialist, vechea legislaţie burgheză a fost abrogată, trecându-se la elaborarea unei legislaţii corespunzătoare noilor relaţii sociale. Astfel, la 23 iulie 1949, a intrat în vigoare legea asupra persoanelor şi a familiei. în acelaşi an, a fost adoptată o lege asupra succesiunilor, pentru ca în 1950 să intre în vigoare o lege privind obligaţiile şi contractele, în 1951 o lege asupra proprietăţii, în 1968 un nou cod al familiei, care, cu excepţia anumitor articole, a abrogat legea din 1949 şi, în sfârşit, în 1970 o ordonanţă asupra organizaţiilor economice, iar în 1973 o lege asupra proprietăţii cetăţenilor.

Legea asupra persoanelor şi a familiei, la care ne-am referit mai sus, a fost înlocuită în anul 1968 printr-un cod al familiei.

În anul 1985, acesta a fost înlocuit de un nou cod, care însă nu s-a deosebit în locurile sale fundamentale de cel precedent.

Codul bulgar a reprezentat un act normativ original şi interesant. Materia care a suferit modificările cele mai însemnate este, fără îndoială, cea a regimurilor matrimoniale. O altă categorie de prevederi care au suscitat interes

În epocă, au fost cele referitoare la divorţ. întâlnim în noul cod bulgar o concepţie interesantă despre fundamentul şi modalităţile desfacerii căsătoriei. „Fiecare dintre soţi poate cere divorţul când căsătoria este ,, ireparabil dezorganizată".

S-au remarcat, de asemenea, unele reglementări din capitolul privind filiaţia. Tăgăduirea paternităţii putea fi făcută nu numai de către tată, ci şi de către mamă, dispoziţie ce se întâlneşte extrem de rar.

Unele reglementări de la mijlocul secolului trecut, care au subzistat provizoriu şi în primii ani din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a revenit la societatea democratică, priveau dreptul de proprietate(1933), obligaţiile contractuale(1950) şi succesiunile(1949).

Este interesant de observat - tocmai pentru a putea caracteriza cât mai exact această zonă - că legea obligaţiilor şi contractelor are o întindere mai mare decât arată titlul său, incluzând şi reglementarea unor instituţii care, în mod obişnuit, sunt abordate în partea generală a dreptului civil, cum ar fi capacitatea, prescripţia, reprezentarea. Pentru acest motiv, legea obligaţiilor se apropie cel mai mult de ideea de Cod civil.

In faza actuală, schimbările politice din ţara vecină, aderarea Bulgariei la Consiliul Europei şi în 2007 la Uniunea Europeană au condus la o transformare pertinentă în sistemul de drept.

Transformările economice în direcţia democraţiei, egalităţii, privatizării economice au marcat însă pentru dreptul bulgar direcţia revenirii în cadrul marelui sistem de drept romano-germanic, ţinând însă seama de standardele internaţionale actuale.

Dreptul polonez

Istoria dreptului polonez este la fel de zbuciumată ca şi cea a ţării.

Impărţirea Poloniei între puterile vecine a făcut ca teritoriile ocupate de Prusia să devină supuse acelui Allgemeine Landrecht din 1794 şi apoi, din 1900,

Codului civil German. In ducatul Varşoviei, format pe baza acordului de la Tilsit din 1807 şi aflat în orbita intereselor franceze a fost introdus - se spune că datorită voinţei exprese a lui Napoleon, care crease ducatul - Codul civil francez. După căderea împăratului şi lichidarea ducatului Varşoviei, Codul napoleonian a rămas însă în vigoare cu titlul de Cod civil al regatului Poloniei, format în virtutea tratatului de la Viena din 1815, cod care a suferit ulterior numeroase modificări.

Partea din teritoriile poloneze aflate în estul regatului polonez, sub ocupaţie rusă, erau guvernate de Zvod zakonov tarskoi Rosii (Culegere de legi a imperiului rus).

La rândul său, dreptul comercial, introdus pe teritoriile poloneze cu aceeaşi ocazie a împărţirii ţării, era şi el de origine străină. Astfel, erau aplicabile în diferite regiuni ale Poloniei, codurile de comerţ francez, austriac şi german, precum şi legislaţia comercială rusă.

Deşi nu s-a realizat o unificare totală, s-au obţinut în această direcţie, incontestabil, succese importante. A fost adoptat un cod al obligaţiilor şi un cod de comerţ, precum şi o serie de legi asupra cambiei, cecului si proprietăţii intelectuale. Restul dreptului civil, cum ar fi materiile persoanelor, bunurilor, familiei şi succesiunilor, care nu formau obiectul noilor reglementări, rămâneau să fie guvernate de dreptul provincial, moştenit de la fostele puteri ocupante.

Explicaţia acestei fragmentări este găsită de Jan Wasilikovski, în faptul că burghezia nu era interesată în unificarea legislaţiei civile decât în măsura în care aceasta facilita schimbul de mărfuri. O codificare sau măcar o reformă în celelalte materii ale dreptului civil nu prezenta nici un interes. îmediat după terminarea războiului şi instaurarea regimului de tip comunist s-a trecut şi în Polonia la realizarea unificării legislative şi la eliminarea vechii legislaţii. Această importantă reformă legislativă s-a desfăşurat treptat, între august 1945 şi noiembrie 1946. Printr-o serie de decrete s-a trecut la reglementarea unitară a unor întregi domenii de relaţii sociale, cum ar fi: persoanele, căsătoria, familia, tutela, regimurile matrimoniale, succesiunile, bunurile, registrul funciar, şi, în sfârşit, au fost adoptate, tot pe cale de decret, o serie de reguli generale de drept civil. Cu toate acestea, codul obligaţiilor şi codul comercial, adoptate în perioada dintre cele două războaie, nu au fost abrogate.

Reforma din anii 1945-1946 a realizat într-adevăr unitatea legislativă a ţării, dar era departe de a conduce la un sistem armonios de reglementare. Rămânerea în vigoare a celor două coduri, precum şi faptul că noile decrete nu reflectau integral transformările petrecute în infrastructura socială, făceau necesare noi intervenţii legislative.

Un moment important al acestui proces a fost constituit de adoptarea, în anul 1950, a unei legi asupra regulilor generale de drept civil şi a primului cod al familiei.

S-a trecut apoi la redactarea unor proiecte de cod al familiei şi de cod civil, care au fost larg dezbătute în public, în 1955 un proiect de cod civil a fost respins de guvern, astfel că, începând din 1957 până în 1962, s-a trecut la elaborarea unui nou proiect care, după o amplă discuţie publică, a fost adoptat şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1965. Cu puţin timp înainte, la 25 februarie 1964, a intrat în vigoare codul familiei şi al tutelei. Dintre dispoziţiile care particularizează codul polonez menţionăm vârsta matrimonială mai ridicată decât în alte state estice: douăzeci şi unu de ani pentru bărbaţi şi optsprezece ani pentru femei, bineînţeles, cu posibilitatea unei dispense ce se acordă de către tribunalul de tutelă pentru motive deosebite, de la vârsta de optsprezece ani pentru bărbaţi şi şaisprezece ani pentru femei.

Un alt capitol specific Codului polonez este privea la regimurile matrimoniale. Codul familiei a fost modificat printr-o lege care a intrat în vigoare la 1 martie 1976. Modificările, astfel cum arăta un autor polonez, se explică printr-o preocupare crescândă, pentru problemele familiei şi consolidării acesteia. Supus unei dezbateri publice, codul din 1964 a fost considerat, în general, ca satisfăcător, astfel încât nu s-a trecut la abrogare, ci numai la modificarea sau completarea unora din prevederile sale.

In aceeaşi perioadă se pune problema autonomiei dreptului economic, care, aproape în toate ţările est europene, s-a încheiat în Polonia cu victoria partizanilor dreptului civil, adică a autorilor care negau că dreptul economic este o ramură de drept autonomă. Expresia acestei victorii a constituit-o Codul civil din 1964 care, dând satisfacţie concepţiei ce a triumfat, a inclus. în reglementarea sa şi materia contractelor dintre organizaţiile de stat.

Revenirea la democraţie a Poloniei şi aderarea la Consiliul Europei precum şi aderarea la Uniunea Europeană în anul 2004 au dat naştere unor reglementări inedite, instituţiile juridice înscriindu-se în acest context.

Dreptul românesc.