Pin It

Receptarea dreptului francez în Principatele Române nu s-a făcut pe un loc gol. Se poate afirma că mult înainte chiar de receptarea legislaţiei franceze, dreptul nostru privat se înscria categoric în aria dreptului romano-germanic, originile sale găsindu-se în dreptul roman clasic şi în vechiul drept dac.

În studiul său, devenit clasic, asupra romanităţii dreptului nostru, Andrei Rădulescu citează interesanta mărturie a unui călător italian din secolul al XV- lea, Paul Giovio, care spunea: ,,Apud Valaches enim non romano modo discipline certi mores et leges vigent sed ipsa quoque latinae lingue vocabula servantur". Ceea ce îl uimea, aşadar, pe autorul italian, nu era faptul că românii se călăuzesc după moravurile dreptului roman, ci acela că vorbesc o limbă neolatină. Aceeaşi idee poate fi întâlnită două veacuri mai târziu la Dimitrie Cantemir care spunea în Descripţia Moldaviae: ,,Dacia prefăcută în provincia romană fu răsădită cu sămânţă romană şi primi de la coloniştii romani şi legile romane".

Mulţi tineri au studiat în decursul timpului în ţările occidentului dreptul roman. Astfel, stolnicul Constantin Cantacuzino este primul român despre care avem informaţii că a studiat dreptul peste hotare, fiind absolvit al Universităţii din Pisa, unul din importantele centre de cultură juridică romanistă ale Europei. Mai târziu, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, profesorii vremii: Moroiu, Ferekide, Bărbătescu, Kogălniceanu învăţaseră în Franţa sau Germania, dobândind prin studiile lor, în afara unei temeinice culturi juridice, şi ideea romanităţii dreptului nostru sau cum spunea A. Rădulescu, în lucrarea la care ne­am referit, ei dobândiseră conştiinţa că „dreptul român este dreptul roman, şi, pentru unii, ultima formă a evoluţiei, a transformării dreptului roman".

Cercetările privind conţinutul dreptului cutumiar, aplicabil timp de secole în ambele Principate şi cunoscut peste hotare îndeosebi sub numele de „jus Valachicum" pun în lumină existenţa unui mare număr de elemente romanice. Astfel, familia era organizată aproape ca la romani, instituţia centrală fiind acea patria potestas, care conferea capului familiei - bărbatul - drepturi deosebit de întinse asupra membrilor acesteia, mergând nu până la acel jus vitae necciscque - ca în dreptul roman - clasic dar, în orice caz, până la dezmoştenire. Astfel cum arăta autorul pe care l-am amintit, influenţa dreptului roman se resimte într-o serie de instituţii atât din dreptul familiei, cât şi din dreptul civil propriu-zis: adopţia, emanciparea, regimul matrimonial, proprietatea, uzufructul, servitutile, succesiunile etc.

Ar fi, desigur, exagerat să considerăm „jus Valachicum" drept un corp de reguli de origine exclusiv romană. Dimpotrivă, chiar originalitatea dreptului nostru cutumiar decurge din originea autohtonă a majorităţii dispoziţiilor sale, autohtonitate ce nu exclude însă înrudirea întregului sistem - astfel cum au scos- o în evidenţă lucrările zilelor juridice balcanice din 1979 - cu dreptul consuetudinar din alte ţări ale sud-estului european.

Dar, incontestabil, dreptul roman a fost receptat în principatele române în primul rând pe calea pravilelor şi a manualelor de drept care erau aplicate ca adevărate legi, cu alte cuvinte, pe calea actului normativ.

Dreptul aplicabil în primele timpuri era un drept cutumiar, cunoscut sub numele de „obiceiul pământului".

în Transilvania, spre deosebire de celelalte două principate, ca urmare a ocupaţiei maghiare a început să se aplice un drept străin, care însă nu era antagonic în esenţă sistemului românesc. Chiar şi acolo, însă, în anumite regiuni, a rămas aplicabil jus Valachicum. Astfel, în zona Făgăraşului erau aplicabile „Statutele Ţării Făgăraşului" (1608) care reflectau cutuma românească.

Din secolul al XlV-lea asistăm în Moldova şi Muntenia la un proces de receptare a dreptului bizantin, pravilele aplicabile în cele două ţări inspirându-se din aceasta şi realizând o anumită unitate legislativă.

În 1335 întâlnim astfel Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares care s-a aplicat în timpul lui Alexandru cel Bun, apoi Bazilicalele, cunoscute si sub denumirea de „Cărţile împărăteşti", Institutele lui Teofil şi Hexabiblosul (şase cărţi) datorat lui Harmenopulos (1345).

Aceste manuale de drept reprezentau adesea culegeri prescurtate ale unor opere vaste. Deşi erau redactate în greacă - limba de circulaţie a timpului în acea zonă - transmiteau de fapt principiile dreptului roman.

Acestor pravile sau manuale bizantine li s-au alăturat în secolul al XVII- lea trei pravile româneşti : „Cartea românească de învăţătură" (1645). „Pravila lui Eustratie" (1632) în Moldova şi „îndreptarea legii", datând din 1632 în Ţara Românească. O. Sachelarie semnalează, cu privire la acel timp, o situaţie originală pe care nu o vom întâlni decât în cu totul alte părţi ale lumii în sistemul common-law: coexistenţa a trei sisteme normative aplicabile în paralel. Primul dintre acestea este dreptul cutumiar, care nu a fost înlăturat prin introducerea pravilelor, al doilea este - evident - dreptul scris, reprezentat de aceste pravile şi al treilea este „dreptul domnesc" reprezentat de hrisoavele domneşti.

Dacă acestea din urmă aveau, îndeosebi, o aplicabilitate restrânsă, sau chiar individuală şi - credem că se poate spune - aveau deseori un caracter derogatoriu de la dreptul scris, între celelalte două sisteme normative delimitarea câmpului de aplicare nu este uşor de făcut, căci este de la sine înţeles că multe norme se suprapuneau, ambele făcând parte din categoria sistemelor juridice cu vocaţie universală. Alt criteriu decât cel amintit de autorul citat nu cunoaştem: dreptul cutumiar se aplica în cauzele „mai simple", iar dreptul scris în cele „mai complicate".

Sunt de menţionat cele patru proiecte succesive - din 1765, 1766, 1775, şi 1777 - ale unui Cod de drept general datorate lui M. Fotino, apoi Pravilniceasca Condică adoptată în 1780 şi îndeosebi Legiuirea Caragea, adoptată în 1818, reglementarea deosebit de importantă care împreună cu Codul Calimachi în Moldova, inspirat din Codul civil austriac de la 1811, au fost actele normative cele mai însemnate ce s-au aplicat în Principate până la adoptarea Codului civil.

Sunt de notat, de asemenea, aici şi cele două Regulamente organice - 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova - care au dat Principatelor o structură instituţională inspirată din dreptul francez.

Încă înaintea marilor codificări, dreptul celor două principate avea un substrat romanistic pronunţat.

De altfel, dreptul bizantin care fusese amplu receptat, decât dreptul roman în viziunea diferiţilor autori ai pravilelor. Dreptul austriac de asemenea, reprezenta o legislaţie preponderent romanistă, deoarece Codul civil austriac care inspirase Codul Calimachi reprezenta una din cele mai importante codificări romaniste.

Anul 1838 poate fi considerat ca începutul adevărat al epocii introducerii legislaţiei franceze în Principatele Române.

În anul 1830 a fost tradus în limba română şi adoptat ca lege naţională în Muntenia Codul comercial francez, pentru ca în 1852, sub Principatele Stirbey să fie adoptat Codul penal napoleonian.

Prin decretul domnesc din 11 iulie 1864, Consiliul de Stat, creat de curând de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după modelul similar francez, care mai târziu avea să se transforme în Consiliu legislativ, a fost însărcinat cu elaborarea unui proiect de Cod civil, având indicaţia de a urma modelul Codului francez şi a modificărilor aduse acestuia prin Codul civil italian din 1865.

Trebuie arătat că proiectul de Cod a fost precedat de adoptarea unei serii de legi parţiale, de inspiraţia franceză, între 1831 şi 1846, în ambele principate au fost adoptate legi parţiale, de inspiraţie franceză. între 1831 şi 1864 în ambele principate au apărut legi referitoare la tutelă, emancipare, protemisis etc., vădit inspirate din dreptul francez.

În 1840, în Moldova a fost adoptată o lege privind organizarea tutelei, tradusă după Codul francez, cu mici adaptări, lege care, ulterior, a fost preluată integral de Codul civil în 1861. Urmează după aceea adoptarea în anul 1810 a Codului comercial francez în Ţara Românească. Este interesant faptul că în Moldova, deşi nu a fost adoptat oficial ca lege, el a fost tradus în limba română şi aplicat în practica judiciară. Este o situaţie deosebit de relevantă pentru dreptul comparat, recepţia făcându-se aici în mod direct şi spontan.

Elaborarea proiectului Codului civil a venit într-o perioadă în care întreaga Europă era frământată de dorinţa de codificare. în majoritatea statelor europene au fost adoptate, la acest început de secol, coduri civile, comerciale sau penale.

Iniţiativa elaborării proiectului de Cod civil a aparţinut domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Prin decretul domnesc din 11 iulie 1861, Consiliul de Stal a fost însărcinat cu elaborarea unui proiect de Cod civil, cu indicaţia de a urma modelul Codului francez şi al celui italian. Şase zile mai târziu a fost compusă comisia de elaborare din jurişti reputaţi ai timpului: Dimitrie Roseti, Ludovic Stega, Costache Donescu - consilieri la Curtea de Casaţie, Tudor Veisa - procuror, Gh. Cruţescu, Grigore Filiti şi alţii. Lucrările comisiei au durat 40 de zile.

La 15 ianuarie 1864 au fost depuse Adunării legislative primele 3 cărţi ale Codului.

La 26 noiembrie 1864 Codul a fost sancţionat de domnitor, iar la 4 decembrie 1864 a fost promulgat. Punerea în aplicare a avut loc la 1 decembrie 1986.

în momentul publicării Codul s-a numit „Codul civil Alexandru Ioan", însă după ce Al.I.Cuza a abdicat, acesta a fost republicat sub denumirea de „Codul civil român".[1]

Literatura de specialitate a pus în lumină caracterul tactic al noii legislaţii, care au resimţit-o multă vreme ca străină moravurilor autohtone, promovând destule instituţii necunoscute până atunci dreptului românesc.

Codul nu reprezintă desigur, o simplă traducere a legii franceze. Redactorii săi au luat în seamă şi alte surse, cum ar fi legea belgiană din 1851 referitoare la ipoteci sau proiectul de cod civil al lui Pissanelli, foarte apreciat în acel timp.

Comisia de redactare a reuşit, pe de altă parte, să introducă o serie de inovaţii, iar pe de alta să elimine unele reglementări din codul francez.

Dintre inovaţiile aduse de codul român reţinem obligaţia de plată ultra vires hereditatis a sarcinilor şi datoriilor succesiunii (art. 774) şi recunoaşterea dreptului legatarilor cu titlu universal asupra fructelor (art. 898). în acelaşi timp, au fost introduse în cod anumite instituţii ce căpătaseră tradiţie în dreptul românesc, ca impedimentele la căsătorie rezultate din rudenia de botez ori de adopţiune, „vrăjmăşia" bărbatului, ca reprezentând o cauză de divorţ pentru femeie, recunoaşterea dreptului la succesiune al văduvei sărace. O importantă inovaţie este constituită de recunoaşterea tradiţiunii ca mijloc de dobândire a proprietăţii.

În acelaşi timp, astfel cum arătam, legiuitorul român a eliminat o serie de instituţii din codul francez cum ar fi separaţia „de corp, tutela oficioasă, instituţia lui curator ventrix, instituţia tutorelui subrogat, moartea civilă.

Unul din autorii care s-au ocupat cu ani în urmă, de ceea ce a adus nou codul de la 1864 a fost C. G. Disseseu.

Curioasă în prezentarea problemelor puse de noul cod, pe care o făcea profesorul Disseseu, ni se pare tocmai starea de lucruri ce a urmat apariţiei codului. Spiritul de legalitate promovat de cod i se pare autorului un inconvenient, deoarece necunoaşterea de către mase a noii legislaţii a permis constituirea unei adevărate oligarhii a cunoscătorilor legii. întreaga ţară s-a văzut împărţita în două clase, scria el: „cei care sufereau de pe urma bruştei schimbări a legislaţiei şi cei care profitau de aceasta; avocaţii mai ales, deveniseră stăpânii ţării, împărţindu-se între bară şi tribună, funcţionarea vieţii juridice devenind cea mai importantă dintre activităţi în România".

Codul a fost criticat aspru de pe poziţiile forţelor progresiste, pentru spiritul retrograd pe care îl manifesta adesea, pentru faptul că el reprezenta un cod al cămătarului, creditorului şi bancherului. Numeroase dispoziţii stabileau discriminări făţişe între bărbat şi femeie, între copiii „legitimi" şi cei „nelegitimi", între patroni şi salariaţi.

Urmând modelul său francez, codul român proclama că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege" (art. 480).

Tributar concepţiei potrivit căreia proprietatea reflectă un raport între deţinător şi lucru deţinut, codul ocrotea consecvent poziţiile proprietarilor, celor care angajează şi ale creditorilor. Nu erau, desigur, creaţii ale legiuitorului român, ele fiind preluate după codul francez.

Scăderile reglementării promovate de Al. I. Cuza nu trebuie să întunece aspectul pozitiv pe care l-a avut introducerea unei legislaţii moderne, de factură occidentală.

Stabilirea fundamentelor legislative ale noului stat reprezenta tocmai unul din aspectele cele mai însemnate ale modernizării şi ale afirmării suveranităţii naţionale.

În decursul anilor, legislaţia civilă adoptată sub domnia lui Cuza şi îndeosebi Codul civil a suferit modificări însemnate. Ca exemplu, menţionăm Legea din 1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor. Codificarea materiei comerciale a avut loc, astfel cum am arătat, cu mai bine de două decenii înaintea celei civile. Primele dispoziţii specifice vizând relaţiile comerciale pot fi întâlnite în Regulamentul organic al Munteniei, intrat în vigoare în 1831. Acesta reglementa înfiinţarea a două judecătorii comerciale, la Bucureşti şi Craiova, şi definea faptele de comerţ. Regulamentul mai prevedea că „pricinile de comerciu se vor judeca după condica de comerciu a Franţei, care se va traduce în limba românească, luându-se dintr-însa câte se vor potrivi cu starea ţării".

Executarea acestei dispoziţii are loc de-abia în 1840, când se pune în aplicare în Muntenia traducerea codului comercial francez din 1807, cu modificările pe care acesta le suferise după adoptarea Regulamentului organic.

În Moldova, deşi în actul constituţional era cuprinsă o dispoziţie asemănătoare, traducerea codului francez nu s-a făcut. Din acest motiv, după unirea Principatelor din 1864, codul de comerţ din .Muntenia devine „Condica de comerciu a Principatelor Române".

Această condică a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial.

Noua reglementare şi-a luat drept model codul comercial italian, codificare de mare prestigiu în viaţa juridică a timpului, care rezultă combinare prevederilor codului comercial francez cu legea comercială germană de unde a luat reglementarea actului abstract, a materiei cambiale etc. şi cu legislaţia societăţilor comerciale din Belgia.

Ca şi Codul civil, acest Cod comercial a fost în vigoare în ţara noastră până în 2011 când o serie de prevederi ale sale au fost trecute în noul Cod civil. Unul din momentele însemnate ale formării sistemului juridic românesc a fost constituit de extinderea legislaţiei româneşti în provinciile ce s-au alipit statului român după primul război mondial.

Unitatea naţională nu a fost urmată imediat de unificarea legislativă. Provinciile aflate mai înainte sub dominaţie austro-ungară au aplicat încă, mai bine de două decenii, reglementările introduse de vechii stăpânitori. O explicaţie asupra acestei stări de lucruri ar putea fi găsită în complicaţiile nenumărate pe care, în mod fatal, o înlocuire a legislaţiei private le generează în practică, complicaţii care, timp îndelungat, s-a încercat să fie evitate, temporizându-se extinderea legislaţiei româneşti.

Acesta s-a făcut în etape succesive vizând o întindere progresivă a ariei teritoriale, reglementate.

Astfel, la 1 octombrie 1938, prin legea nr. 478 a avut loc extinderea legislaţiei române în Bucovina. Cinci ani mai târziu, la 22 iunie 1943, prin legea nr. 389, s-a dispus extinderea şi „în România de peste Carpaţi", expresie bizară care era destinată să acopere tragica realitate ce a urmat Dictatului de la Atena.

După eliberarea părţii ocupate din Transilvania, legislaţia românească a fost extinsă şi asupra teritoriilor eliberate printr-o modificare adusă legii nr. 389 prin legea nr. 241 din 12 iulie 1947.

După război, instaurarea regunului comunist a reuşit să schimbe pentru mai bine de patru decenii înfăţişarea dreptului privat românesc, transformat încetul cu încetul în „drept socialist".

Codul civil din 1864 a rămas după cum se ştie, în vigoare, afectat însă de limitări până în anul 2011. Prima dintre ele a fost desprinderea reglementării relaţiilor de familie de Codul civil, realizată în 1954 prin adoptarea Codului familiei care a rămas în vigoare până în 2010, operaţie de tehnică legislativă căreia i s-a conferit semnificaţia consacrării unei noi ramuri de drept deosebită de cea a dreptului civil. întreprinderile de stat, desfăşurând o activitate planificată, au ieşit din raza de aplicare a dreptului comercial, raporturile dintre ele fiind reglementate de o legislaţie specială, caic a fost botezată în aceeaşi mentalitate a autonomizării unor ramuri de drept, „dreptul economic". Alături de acesta a apărut un „drept al întreprinderii" incluzând reglementările ce priveau organizarea şi funcţionarea întreprinderilor de stat.

Codul de procedură civilă a suferit şi el serioase modificări pornind de la promovarea rolului activ al instanţei, de la adoptarea dublului grad de jurisdicţie şi a recursului extraordinar, astăzi recurs în anulare, un nou Cod de procedură urmează să intre în vigoare în acest an.

În data de 24 mai 2011 a fost adoptat un nou Cod civil de către Parlamentul României, cod care a intrat în vigoare la 1 octombrie, acelaşi anşi care promovează concepţia monistă de reglementare a raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil în cele 2664 articole.

În sfera de codificare au fost integrate şi dispoziţiile de drept internaţional privat din Legea nr.105/1992 revizuită şi pusă în acord cu instrumentele comunitare şi cele internaţionale în domeniul dreptului internaţional privat. S-a realizat astfel o unificare a normelor ce guvernează raporturile de drept privat cuprinse într-o multitudine de acte normative distincte[2].

În noul Cod, Cartea I, despre persoane, debutează prin a consacra ocrotirea şi garantarea prin lege a drepturilor civile ale persoanelor fizice şi juridice şi asimilarea străinilor şi apatrizilor, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în privinţa drepturilor civile. Această dimensiune este conferită de capacitatea civilă recunoscută tuturor persoanelor, fără nicio discriminare în funcţie de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, vârstă, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri personale, apartenenţă politică, sindicală, categorie socială ori apartenenţă la o categorie defavorizată, avere, origine socială, grad de cultură precum şi orice altă situaţie.

În accepţiunea Codului, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă, ori lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute expres de lege.

Se poate constata că între lipsa totală a capacităţii de exerciţiu a minorului de până la 14 ani, a capacităţii depline de exerciţiu pentru persoana care a împlinit vârsta majoratului şi capacitatea restrânsă de exerciţiu, pentru minorul între 14 şi 18 ani, legiuitorul a perfecţionat regimul capacităţii de exerciţiu prin recunoaşterea pentru motive temeinice de către instanţa tutelară a capacităţii de exerciţiu anticipată, pentru minorul care a împlinit 16 ani.

În accepţiunea noului Cod, de asemenea, respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente este dimensionat de drepturile personalităţii, de atributele de identificare şi de dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.

În noul Cod, ca un corolar al drepturilor personalităţii şi atributelor de identificare este dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Se poate constata că sunt revizuite, totodată, instituţiile tutelei şi curatelei în scopul asigurării unei protecţii reale a minorului şi a persoanelor care deşi capabile, nu-şi pot administra bunurile sau apăra interesele din cauza bătrâneţii, a bolii sau infirmităţii şi din motive temeinice nu-şi pot numi un reprezentant sau administrator.

În noul Cod, în cartea a II a se realizează o regândire a modalităţii de reglementare a materiei familiei, renunţându-se la ideea unui cod distinct care să guverneze acest domeniu.

Observăm că în dispoziţiunile generale ale Titlului I, legiuitorul redă într- o formă sintetică principiile pe care se întemeiază căsătoria şi familia, precum şi rolul acesteia în creşterea şi educarea minorilor, realizând astfel o reiterare a prevederilor principalelor instrumente internaţionale ratificate de România în materie.

Întemeiată pe căsătoria liber consimţită între soţi şi egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor, familia se bucură de ocrotire din partea societăţii şi a statului, care este obligat să o sprijine prin măsuri economice şi sociale, în vederea dezvoltării şi consolidării sale.

Este consacrat în Cod principiul egalităţii în faţa legii a copiilor din afara căsătoriei cu aceia rezultaţi din căsătorie şi cu cei adoptaţi, precum şi principiul interesului superior al copilului în concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite privitoare la drepturile copilului şi cu cele din

Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările intervenite.

Desigur, aplicarea prevederilor legale în materia raporturilor de familie revine în competenţa instanţei tutelare, chemată să instituie măsurile ce se impun şi să soluţioneze litigiile de acest fel.

Este pentru pentru prima dată după 1954, când se oferă soţilor posibilitatea alegerii regimului matrimonial. în cazul celor care nu doresc să li se aplice reglementarea în vigoare, privind comunitatea legală, se pot încheia convenţii matrimoniale, care le oferă soţilor posibilitatea de a alege între regimul comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri.

În cazul convenţiei matrimoniale subliniem faptul că aceasta se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în formă autentică, cu consimţământul exprimat al părţilor. Dacă este încheiată înainte de căsătorie produce efecte între părţi de la încheierea căsătoriei, iar aceea perfectată în timpul căsătoriei îşi produce efectele de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei. Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, iar neîndeplinirea acestei formalităţi face ca soţii să fie consideraţi în raport de terţii de bună-credinţă ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale. Considerăm că dreptul soţilor de a încheia convenţia matrimonială sau de a o modifica, ilustrează egalitatea acestora de a dispune de drepturile lor patrimoniale şi independenţa patrimonială a acestora, constând în dreptul fiecărui soţ de a dispune de bunuri potrivit regimului matrimonial adoptat şi de veniturile încasate din exercitarea profesiei sale.

Soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc, să contribuie în raport de mijloacele financiare la cheltuielile căsătoriei independent de regimul matrimonial, desigur dacă prin convenţia matrimonială nu s-a prevăzut altfel. Suportarea acestor cheltuieli nu trebuie să cadă în sarcina unuia din soţi, în exclusivitate.

Activitatea oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei, iar participarea efectivă a soţului la activitatea profesională a celuilalt soţ, dacă această participare a depăşit limitele de sprijin material, ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei, se transpune în dreptul acestuia la o compensaţie în măsura îmbogăţirii celuilalt.

Nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin convenţia matrimonială de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial decât în cazurile anume prevăzute de lege. Nu se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale, fără însă a se exclude inserarea clauzei de preciput.

Interesele patrimoniale ale familiei sunt protejate, în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale sau convenţionale, împotriva actelor abuzive ale celuilalt soţ, prin care el periclitează aceste interese. Aceasta se realizează prin pronunţarea de către instanţă a separaţiei judiciare de bunuri, care are drept consecinţă încetarea regimului matrimonial anterior şi aplicarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri de la data formulării cererii sau după caz, de la despărţirea în fapt a soţilor.

Instituţia divorţului este reglementată potrivit principiul simetriei, constând în acordul soţilor în încheierea şi desfacerea căsătoriei şi în lipsa acordului, raţiunea şi fundamentul ei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor pe cale judiciară, poate fi formulată indiferent de data încheierii căsătoriei şi a existenţei sau inexistenţei minorilor rezultaţi din căsătorie. Condiţia esenţială a acestui mod de desfacere al căsătoriei este consimţământul liber şi neviciat al fiecărui soţ.

Desfacerea căsătoriei pe cale administrativă, la starea civilă sau Primăria de la locul încheierii căsătoriei sau ultimei locuinţe comune este condiţionat de acordul soţilor şi de inexistenţa copiilor minori din căsătorie sau adoptaţi.

Ea intervine numai dacă la expirarea celor două luni de gândire, soţii consimt la divorţ şi în privinţa numelui ce urmează a-l purta după divorţ; în caz contrar, ofiţerul de stare civilă emite o decizie de respingere a cererii de divorţ, îndrumând părţile la instanţa judiciară. Aceasta pronunţă divorţul din culpa pârâtului sau ambilor soţi, în temeiul probelor administrate, iar divorţul cerut după separarea în fapt care a durat cel puţin 5 ani, se pronunţă din culpa soţului reclamant, cu excepţia cazului în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, situaţie în care acesta se pronunţă fără vreo menţiune despre culpă. La fel şi divorţul remediu se pronunţă fără a se face vreo menţiune despre culpă.

Noul Cod civil în materia acţiunilor în stabilirea filiaţiei, aduce noutăţi în privinţa dreptului persoanei de a avea un anumit statut civil, existând posibilitatea formulării împotriva statului atunci când moştenitorii împotriva cărora acţiunea poate fi formulată nu există sau aceştia au renunţat la succesiune.

În ceea ce priveşte reproducerea asistată cu un terţ donator, legătura de filiaţie nu se realizează între copil şi donator ci între acesta şi soţul mamei, care a consimţit la această modalitate de reproducere. Filiaţia copilului nu poate fi contestată în acest caz, iar tăgăduirea paternităţii de soţul mamei este admisă numai dacă acesta nu a consimţit la o atare modalitate de reproducere.

În Noul Cod civil este reglementată numai adopţia cu efecte depline, care creează legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Coordonatele adopţiei, ale căror condiţii, proceduri şi efecte se stabilesc prin lege specială, se înscriu principiului interesului superior al copilului, al creşterii şi educării acestuia într-un mediu familial, ţinând seama de originea etică, lingvistică şi culturală. Adopţia se încuviinţează de către instanţa tutelară.

Codul în Titlul al IV-lea se referă la autoritatea părintească. Aici este încorporat ansamblul de drepturi şi îndatoriri privitoare atât la persoană cât şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor părinţi. întotdeauna exercitarea autorităţii drepturilor părinteşti se face în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, asociindu-l pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi gradul său de maturitate.

 

[1] Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „ŞANSA", Bucureşti, 1992, p. 202.

[2] Noile coduri în evoluţia dreptului românes;culegere de studii, Irina Moroianu Zlătescu, Monna-Lisa Belu Magdo, Noul Cod civil şi drepturile omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p.25 şi urm.