Drept

Dreptul în Grecia şi Japonia

Dintre statele în care influenţa germană a fost deosebit de puternică vom menţiona în primul rând Grecia. Acest stat a avut o poziţie particulară, prin faptul că în cazul său, până în anul 1946, dreptul roman s-a aplicat în mod direct, fără a fi fost introdus printr-o lege. Statul grec independent se considera urmaşul imperiului bizantin, astfel că aplicarea legilor romane apărea ca firească. Neexistând acte normative, juriştii se adresau, pentru desluşirea regulilor de drept, manualelor juridice bizantine.

Dintre ele, cea mai mare autoritate a avut-o celebrul Hexabibloe (şase cărţi), comentariu al Bazilicalelor, datând din anul 1345 şi datorat lui Harmenopulos. Afinitatea cu dreptul german se explică prin faptul că în statele germane, astfel cum arătam mai sus, dreptul roman a fost aplicat el însuşi în mod direct, cu titlu de „drept comun".

Ştiinţa juridică a Greciei moderne a putut astfel profita considerabil de doctrina romanistă din Germania. Un mare număr de tineri greci au studiat dreptul în universităţile germane aducând la întoarcerea în ţară nu numai obiceiul de a cita din autori germani, pandectişti erau la modă în Grecia, dar şi o anumită mentalitate juridică, o optică formată la şcoala dreptului german.

Istoria codului civil grec este însă profund tributară luptei dintre partidele politice, care s-au reflectat în confruntarea dintre două proiecte, susţinute fiecare de către unul din aceste partide.

Astfel în 1940 s-a trecut la elaborarea unui proiect de cod civil, care însă, căzând de la putere susţinătorii săi, a fost părăsit, adoptându-se în anul 1945 un cod de factură total diferită. Acest cod însă nu a rezistat decât un an, deoarece în 1946, venind din nou la putere partidul din iniţiativa căruia se elaborase proiectul de cod din 1940, acesta s-a grăbit să abroge codul şi să pună în vigoare proiectul ce fusese părăsit.

Elaborat cu grijă deosebită, noul cod, bazat pe studii aprofundate de drept comparat, avea ca model codul civil german. Codul grec se înscrie în categoria actelor normative de inspiraţie germană. De altfel, singura materie în care acesta se îndepărtează substanţial de la modelul german este cea a relaţiilor de familie, în care puternica influenţă a bisericii ortodoxe se face resimţită din plin. Din dispoziţiile sale notăm astfel cele privind caracterul exclusiv al căsătoriei religioase care face, astfel cum am mai arătat, ca cetăţenii greci de religie ortodoxă să nu se poată căsători decât cu persoane de aceeaşi religie, oficierea făcându-se doar în faţa preotului, apoi reglementarea specifică a impedimentelor la căsătorie care traduce fidel doctrina bisericii ortodoxe sau, în sfârşit, interdicţia celei de a patra căsătorii, regulă, de asemenea, de inspiraţie teologică.

Dacă receptarea B.G.B.-ului în Grecia poate părea ciudată, influenţa pe care codificarea germană a avut-o asupra sistemului juridic japonez modern este de natură să stârnească uimire. Suntem în faţa unuia din cele mai potrivite exemple în care receptarea unui sistem juridic s-a făcut, nu datorită ocupaţiei militare ori influenţei politice ci, pur şi simplu, datorită prestigiului ştiinţei juridice.

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea Japonia era guvernată de un sistem juridic tradiţional. Tendinţele de modernizare, ce îşi spuneau cuvântul din ce în ce mai pronunţat către sfârşitul secolului trecut, reclamau părăsirea acestui sistem arhaic, de factură feudală şi adoptarea unui drept privat modern capabil să răspundă din plin cerinţelor capitalismului în afirmare.

Astfel, s-a făcut că guvernul japonez a solicitat unui reputat jurist francez al timpului, Boissonade, un proiect de cod civil. Acesta, în anul 1899, a depus un proiect inspirat evident, din codul francez care însă s-a lovit de rezistenţa înverşunată a unei întregi categorii de tineri jurişti care se întorseseră recent de la studii din Germania şi care reclamau un cod după modelul german. Aceşti tineri, ajunşi cu timpul în posturi de răspundere, şi-au impus punctul de vedere şi au reuşit să înlăture proiectul lui Boissonade făcând să se adopte în locul său, în anul 1898, un proiect de factură germană.

Acest cod nu reprezenta o traducere fidelă a B.G.B.-ului. Deosebirile dintre societatea germană şi cea japoneză a timpului erau atât de însemnate, tradiţiile ce domneau în viaţa japoneză atât de înveterate, încât sub anumite aspecte, cum ar fi materiile persoanelor, familiei, succesiunilor, reglementarea diferă aproape total de modelul german. Astfel, de exemplu, femeile până la 30 ani sau bărbaţii până la 25 de ani nu se pot căsători fără consimţământul şefului familiei, sub sancţiunea de a fi excluşi din familie.

Un alt aspect caracteristic reglementării este uşurinţa cu care se poate obţine divorţul, codul stabilind chiar posibilitatea desfacerii căsătoriei printr-un mutuus disensus, notificat doar ofiţerului de stare civilă.

Excepţie făcând însă de materiile sus-amintite, codul japonez păstrează în rest, îndeosebi în privinţa bunurilor şi obligaţiilor, o foarte mare apropiere de codul german(B.G.B.)

Dreptul austriac

Dreptul austriac este considerat ca fiind una dintre multiplele variante ale dreptului german. O cercetare mai atentă relevă însă faptul, că în afara limbii în care sunt redactate, codul civil german (B.G.B.) şi codul civil austriac (Allegemeines bur-gerliches Gesetzbuch A.B.G.B.) nu au prea multe elemente comune. Mai precis, asemănările dintre cele două acte normative nu sunt în nici un caz mai numeroase decât, de exemplu, cele dintre codul austriac şi cel francez.

În realitate, astfel cum am mai arătat, fiecare dintre aceste trei opere legislative exprimă un fond de gândire juridic comun, promovat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea ale cărui rădăcini pot fi găsite în dreptul roman. Este tocmai acel spirit comun care a dat coeziune sistemului juridic pe care îl denumim romano-germanic.

Cercetarea istorica pune în lumină.faptul că, deşi data promulgării sale pentru întregul, imperiu este ulterioară celei a codului civil napoleonian, codul austriac este în realitate cel mai vechi dintre codurile civile ce mai sunt încă în vigoare pe continentul european, excepţie făcând cele din ţările scandinave.

Maria Theresa a numit în anul 1752 o comisie legislativă însărcinată cu elaborarea unui cod, ce urma să poarte denumirea de Codex Theresianum. Deşi primil proiect al acestui cod a fost respins, fiind considerat prea tributar dreptului roman abia în anul 1786, în timpul domniei lui Iosef al II-lea, a fost terminat un al doilea proiect cunoscut, după numele acestuia, sub denumirea de Codul Iosefin.

Războaiele napoleoniene au întârziat considerabil intrarea în vigoare a codului, abia la 1 ianuarie 1812 codul a intrat în vigoare pe întreg teritoriul austriac, cu excepţia Ungariei, care şi-a păstrat propriul său sistem juridic.

Câmpul de aplicare a codului s-a lărgit în mod treptat, ajungând să acopere, după o perioadă de timp, întreg imperiul austro-ungar. Astfel, el s-a aplicat în Ungaria din 1853 până în 1861, precum şi în Transilvania, Boemia, Moravia, Galiţia, Lombardo-Veneţia, Slovenia, Istria. Codul a fost receptat şi în afara graniţelor imperiului, folosind ca principală sursă de inspiraţie pentru codul Calimachi, care s-a aplicat în Moldova de la 1817 până la 1875 (când a intrat în vigoare actualul cod civil român). Dreptul austriac a avut o influenţă deosebită asupra celui din Moldova. Un rol deosebit în elaborarea codului Calimachi l-a jucat juristul Cristian Flechtenmacher. Codul austriac a fost introdus integral din anul 1846 în principatul Liechtenstein, unde însă a suferit ulterior modificări importante.

Codul austriac este unul cuprinzător, numărând 1502 articole, împărţite în trei părţi: prima priveşte dreptul persoanelor, incluzând materia căsătoriei, a raporturilor dintre părinţi şi copii, precum şi cea a tutelei si a curatelelor. Cea de a doua parte cuprinde dreptul bunurilor şi include materia drepturilor reale inclusiv regimul succesiunilor şi cel al drepturilor persoanelor asupra bunurilor cuprinzând materia actelor juridice şi a contractelor, în sfârşit, partea a treia include dispoziţii comune dreptului persoanelor şi al bunurilor reprezentând materiile consolidării şi modificării drepturilor şi obligaţiilor, stingerii acestora, prescripţiei extinctive şi uzucapiunii.

A doua trăsătură caracteristică a codului austriac(A.B.G.B.-ului): marea libertate acordată judecătorului. Concluzia şi numărul mic al textelor lasă acestuia un câmp de acţiune considerabil. Deosebirea faţă de B.G.B. care, cu cazuistica sa strânsă pare a dori să reglementeze totul, devine impresionantă. Se poate explica astfel că această mare libertate de mişcare a făcut ca A.B.G.B.-ul să se menţină în vigoare o vreme atât de îndelungată, în pofida marelui număr de regimuri politice ce s-au succedat în Austria.

Originalitatea codului austriac se regăseşte şi în domeniul relaţiilor de familie, diferenţa fiind evidentă atât faţă de codul german, cât şi faţă de cel francez. Potrivit unui concordat, intervenit între Imperiul austriac şi Vatican în anul 1856, pentru căsătoriile între catolici erau aplicabile „dispoziţiile legii matrimoniale canonice".

După primul război mondial, Austria şi-a pierdut statutul de mare putere. Frământările sociale postbelice au condus la o oarecare liberalizare în materie de căsătorie, la o încercare dacă nu de înlocuire, cel puţin de eludare a acelei dispoziţii, atât de incomode, impuse de biserica catolică, a interdicţiei de a divorţa (Potrivit art. 115 din A.B.G.B., divorţul nu era permis decât, adepţilor religiilor creştine şi necatolice pentru motive grave, apreciate potrivit concepţiilor religiilor lor. Codul evoca câteva situaţii limită, de natură a face divorţul extrem de rar).

Un prefect de provincie, pe nume Sever, a inventat un sistem potrivit căruia persoanele care obţinuseră separaţia de corp puteau să se recăsătorească, în temeiul unei dispense administrative.

Practica era vădit ilegală, deoarece, spre deosebire de divorţ, separaţia de corp nu are ca efect încetarea căsătoriei. Iată de ce, în anul 1930, Curtea de justiţie constituţională s-a pronunţat în sensul că toate „căsătoriile Sever" sunt nule.

De-abia în anul 1938, ca urmare a extinderii legislaţiei germane a familiei în Austria ocupată, materia căsătoriei şi a divorţului a fost complet secularizată. Textele referitoare la divorţ au rămas abrogate şi după recucerirea independenţei.

A.B.G.B.-ul a suferit, cum era şi firesc, în decursul timpului modificări însemnate. Juriştii austrieci au preferat însă, în locul tehnicii, modificări exprese a textelor codului, folosirea celei a novelării. Această tehnică constă în adoptarea unor legi denumite novele, care reiau reglementarea anumitor capitole din cod, modificându-le în felul acesta implicit.

1. În 1914 o primă novelă a reglementat diferite aspecte privitoare la dreptul persoanelor, al familiei şi la cel al succesiunilor ab intestat. Sursele principale de inspiraţie ale acestei novele sunt codul elveţian şi B.G.B.-ul.
2. Cea de a doua novelă datează din anul 1915 şi priveşte grăniţuirile si rectificările de limite la terenuri. Reforma devenise necesară - se arată în literatura timpului - îndeosebi pentru regiunile Galiţia şi Bucovina, ce făceau parte pe atunci din imperiul habsburgic şi în care, datorită războiului, limitele multor proprietăţi nu mai puteau fi stabilite cu precizie.
3. In anul 1916 a fost emisă cea de a treia dintre novele. Aceasta a introdus chiar unele instituţii necunoscute dreptului austriac, cum ar fi preluarea datoriei şi delegarea.

In afara novelelor amintite, A.B.G.B.-ul a mai fost modificat şi pe calea unor legi speciale. Menţionăm dintre acestea, legea asupra cărţilor funciare (1929), cea privind accidentele de automobil (1908) sau cele de avion (1919).

După război, A.B.G.B.-ul a suferit o serie de modificări, unul din domeniile prioritare de intervenţie fiind cel al relaţiilor de familie. Este prevăzut, asemeni altor legislaţii (maghiară, chineză), divorţul prin consimţământ mutual, legea cerând ca soţii să încheie, în acest caz, o convenţie scrisă prin care să stabilească drepturile şi obligaţiile personale dintre ei şi copiii lor minori, modul de exercitare a dreptului de vizită a părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, obligaţiile de întreţinere a copiilor şi de întreţinere dintre soţi, precum şi pretenţiile patrimoniale reciproce.

Tribunalul are posibilitatea de a suspenda procesul pe termen de 6 luni în vederea concilierii, după care trebuie să pronunţe desfacerea căsătoriei. S-a introdus, de asemenea, în materie de divorţ posibilitatea desfacerii căsătoriei împotriva voinţei soţului pârât, deci în cazurile în care vina revine reclamantului.

În materie de divorţ, se stabileşte că atât condiţiile, cât şi efectele divorţului trebuie apreciate în raport de legea personală a soţilor, care, dacă nu permite divorţul instanţa nu poate desface căsătoria, evitându-se prin aceasta o fraudă la lege.

Dreptul ungar

Codul civil austriac s-a aplicat o vreme şi dincolo de teritoriul Austriei de astăzi. în anul 1852 A.B.G.B.-ul a fost extins pe teritoriul Ungariei, moment la care juriştii maghiari au considerat această măsură ca ilegală şi au reuşit să determine organizarea unei conferinţe cunoscute sub denumirea de Judexkurial Konferenz care a stabilit revenirea la vechiul sistem, cu corectivul reprezentat de păstrarea în vigoare a câtorva legi imperiale.

De altfel, Ungaria a fost singurul stat european care, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, nu avea încă o legislaţie civilă scrisă.

Dreptul privat maghiar era de origine consuetudinară. Normele cutumiare formaseră, în Evul Mediu, obiectul, cunoscutei consolidări sub numele de Tripartitum opus iuris consuetudinarii inclyti Regni Hungariae, consolidare care şi-a găsit aplicare timp de mai multe secole, în toate provinciile asupra cărora s-a

extins, într-o perioadă sau alta, regatul maghiar.

Acest Tripartitum era o culegere vastă de dispoziţii care nu cuprindea, cum s-ar putea crede, numai principii de drept civil, ci şi norme din cele mai diverse alte ramuri ale dreptului, cum ar fi penalul sau administrativul.

Întinderea sa considerabilă îl făcea greu de consultat în practică şi de aceea greu de aplicat. Iată de ce în faţa instanţelor nu se aplica, în mod uzual, Tripartitum, ci un rezumat al acestuia, purtând denumirea de Planum tabularum.

În aceste condiţii, un rol deosebit în configurarea sistemului de drept l-a avut jurisprudenta. Conferinţa judecătorilor supremi, a emis în decursul timpului o serie de reguli desprinde din practica instanţelor judecătoreşti, care au căpătat puterea unor adevărate legi.

Literatura de specialitate din ţara vecină menţionează eforturile făcute în secolul al XIX-lea, în vederea realizării unei codificări civile. Astfel, în anul 1848, printr-o lege purtând numărul XV, a fost abolit regimul matrimonial feudal şi s-a dispus elaborarea unui cod civil care însă n-a fost niciodată înfăptuit.

Elaborarea Codului civil ungar a început în 1953, proiectul fiind amplu dezbătut în forurile ştiinţifice şi universitare, precum şi în instanţele judiciare. Intrarea în vigoare a avut loc însă de-abia în 1960.

Codul debutează cu o parte de dispoziţii preliminare, foarte redusă de altfel, menţionând numai scopul legii şi precizând modul în care are loc exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor şi interzicându-se abuzul de drept. Legiuitorul maghiar a renunţat, aşadar, la sistemul părţii generale. Considerentele care au condus la aceasta, înfăţişate pe larg în expunerea de motive a codului, nu reprezintă decât reluarea unor argumente de ordin logic care, la vremea lor, au fost formulate şi împotriva părţii generale din B.G.B. Cea de a doua parte este consacrată materiei persoanelor, cea de a treia reglementării proprietăţii, cea de a patra dreptului obligaţiilor iar cea de a cincea şi ultima carte priveşte dreptul succesoral. Legiuitorul ungar a avut o deosebită grijă să evite definiţiile. Caracterul practic al reglementării s-a vădit de altfel şi în aversiunea pe care a inspirat-o ideea de a se începe codul cu o parte generală esenţialmente dogmatică. Autorii au urmărit să lase înţelegerea anumitor noţiuni pe seama opiniei publice, iar a altora, îndeosebi a celor cu un caracter de tehnicitate mai ridicat, pe cea a ştiinţei juridice. Codificarea ungară din 1959 reprezintă o realizare legislativă interesantă, care a ştiut să reţină din dreptul tradiţional o serie de instituţii, cu caracter pronunţat tehnic.

Însemnatele transformări produse în Ungaria în anii ce au trecut de la intrarea în vigoare a Codului civil au impus o reformă a codului. Printr-o lege din octombrie 1977 s-au adus o serie de modificări si completări vechiului cod, urmate de o republicare, de natură să prezinte un adevărat cod civil reînnoit.

Una din intervenţiile cele mai importante ale legiuitorului priveşte „protecţia acordată persoanelor pentru drepturile lor civile". Dintre aspectele legate de viaţa modernă, care îşi găsesc reflectare în cod, semnalăm textele potrivit cărora orice abuz în legătură cu fotografierea sau imprimarea vocii unei persoane reprezintă o vătămare a drepturilor personale, textul cerând consimţământul persoanei în cauză pentru publicarea fotografiei sau pentru înregistrarea vocii în scopul difuzării, cu excepţia acelor înregistrări făcute în spectacole publice. Alte însemnate capitole în care au fost introduse modificări numeroase sunt cele privind drepturile de creaţie intelectuală, proprietatea comună a soţilor etc. Modificările aduse Codului civil în anul 1977 nu au fost esenţiale, însă au fost numeroase, împrejurare care făcea ca decretul amintit să joace un rol deosebit în configurarea dreptului civil ungar.

Legea maghiară cunoştea divorţul prin consimţământ mutual, potrivit acestuia căsătoria se poate desface în temeiul declaraţiei de voinţă concordantă a soţilor, neinfluenţată din afară şi bazată pe o decizie definitivă luată de aceştia, cu condiţia ca acordul soţilor să fie aprobat de tribunal. în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei, divorţul prin consimţământul mutual, nu se putea pronunţa decât dacă soţii cădeau de acord asupra încredinţării şi întreţinerii copiilor, asupra contactelor cu aceştia, a întreţinerii soţului aflat în nevoie şi a folosirii locuinţei comune. Odată cu revenirea ţării la democraţie, apoi cu aderarea sa la Consiliul Europei şi la Uniunea Europeană, întreaga legislaţie a suferit modificări masive, în sensul revenirii la instituţiile juridice contemporane adaptate standardelor internaţionale actuale.

Dreptul elveţian şi receptarea sa în Turcia

Dacă între cele două ramuri ale marelui sistem, cea franceză şi cea germană, au existat împrumuturi şi influenţe reciproce, de data aceasta putem vorbi mai mult decât atât, despre o adevărată sinteză între cele două ramuri. Nici un alt sistem naţional nu putea încheia mai bine acest capitol decât cel elveţian. Apărut pe teritorii care aplicaseră anterior fie dreptul german, fie cel francez codul civil elveţian şi complementul său codul obligaţiilor mărturisesc în acelaşi timp atât o puternică inspiraţie germană, cât şi, deloc neglijabilă, o receptare a dreptului francez. Rezultatul a fost una din cele mai faimoase reuşite ale codificărilor din Occidentul Europei.

Codul civil adoptat în anul 1907 a intrat în vigoare în anul 1912. El înlocuia o serie de coduri civile promulgate în diferite cantoane în cursul secolului al XIX-lea, dintre care unele reproduceau Codul Napoleon, altele codul austriac, iar altele, B.G.B.-ul. Cel mai realizat dintre acestea a fost fără îndoială codul civil din Zurich, adoptat în anul 1855 şi redactat de juristul J. C. Bluntschli, care a oferit un material preţios codului federal, precum şi codului obligaţiilor. Alături de acesta vom nota codul civil din cantonul Grisons adoptat în 1862 şi inspirat atât din codul din Zurich, cât şi din Codul Napoleon.

Este de notat că între data publicării şi cea a intrării în vigoare a codului civil, mai precis în anul 1881, un alt cod a fost adoptat în Elveţia: codul obligaţiilor. Inspirat în mare parte din legislaţia germană, acesta prezenta caracteristica de a reglementa în acelaşi timp atât materia civilă, cât şi cea comercială.

Codul elveţian este scris într-un limbaj simplu, uşor accesibil necunoscătorilor şi a fost redactat în mai multe limbi. Există astfel un text oficial în limba germană şi traduceri, de asemenea oficiale, în limbile franceză şi italiană.

Codul se deschide cu un titlu preliminar, căruia îi urmează cinci cărţi privind materiile persoanelor, dreptului familiei, succesiunilor, drepturilor reale şi obligaţiilor.

Elveţia nu are un cod de comerţ. Am arătat mai sus că acel cod al obligaţiilor include atât dispoziţii de drept civil, cât şi de drept comercial.

In realitate el cuprinde mai mult decât atât, conţinând o serie întreagă de prevederi de, drept comercial, care depăşesc materia obligaţiilor propriu-zise, reprezentând astfel o reglementare cuprinzătoare a relaţiilor de comerţ.

Prestigiul codului a fost ilustrat de receptarea în Turcia. El se explică prin faptul că, victorioasă, revoluţia junilor turci condusă de Kemal Ataturk a urmărit să şteargă urmele trecutului imperial şi odată cu acestea, puternica tradiţie islamică. Renunţarea la dreptul islamic a avut aşadar semnificaţiile unui act revoluţionar de secularizare.

Receptarea codurilor elveţiene a avut loc în anul 1926. Codul obligaţiilor a fost tradus cuvânt cu cuvânt. In schimb, codul civil a necesitat o serie de intervenţii în materia persoanelor, relaţiilor de familie şi succesiunilor.

Importante modificări au fost necesare şi din cauză că, spre deosebire de Confederaţia Elveţiană, Republiea Turcia este un stat unitar, împrejurare care a impus eliminarea tuturor dispoziţiilor ce îşi găseau raţiunea în specificul structurii statale.

De notat, că abrogarea dreptului islamic al familiei şi înlocuirea acestuia cu o reglementare de factură occidentală s-a realizat fără frământări sociale deosebite.

Intr-adevăr, în momentul prăbuşirii imperiului otoman moravurile evoluaseră considerabil, multe din instituţiile tradiţionale ale dreptului islamic şi, în primul rând poligamia, nemaifiind demult practicate.

Este interesant de observat că, alături de codul obligaţiilor, Turcia a simţit nevoia şi a unui cod comercial. Receptarea dreptului elveţian a fost desăvârşită prin adoptarea unui cod de procedură civilă, tradus după codul cantonului Neuchatel.

A avut loc astfel, unul dintre cele mai interesante fenomene din dreptul contemporan.

Dreptul scandinav

Unele tratate de largă circulaţie cum ar fi cel semnat de Arminjon, Nolde şi Wolff, văd în dreptul statelor scandinave: Suedia, Danemarca, Norvegia, Islanda şi Finlanda, un mare sistem de drept distinct de dreptul romano- germanic, dar şi de common-law.

Dreptul aplicabil în ţările scandinave nu se depărtează de la elementele cracteristice dreptului romano-germanic: preponderenţa actului normativ scris, inexistenţa (sau existenţa foarte limitată) a regulii precedentului judiciar, rolul minor al cutumei şi nu în cele din urmă tradiţia dreptului roman.

Prof. univ. dr. Victor Dan Zlătescu, evidenţia în lucrările sale consacrate dreptului comparat, că dreptul scandinav trebuie să fie considerat un mare sistem juridic, ci că acesta se plasează, este adevărat, într-o poziţie marginală şi cu multe particularităţi în cadrul sistemului romano-germanic.

Poziţia dreptului scandinav nu poate fi înţeleasă fără o incursiune, chiar sumară, în dreptul suedez, danez, norvegian, finlandez şi islandez, tocmai datorită faptului că tribulaţiile istoriei au făcut ca aceste state să fie când unite, într-o formulă sau alta, când separate.

Sistemele ţărilor amintite au avut ponderi diferite iar dezvoltarea sistemelor juridice ale Danemarcei şi Suediei, în realitate statele cele mai mari, au avut o puternică influenţă asupra celorlalte.

Aceasta se explică prin istoria politică a statelor amintite. Din 1387 pînă în 1814 Norvegia a fost unită cu Danemarca, în 1389 Suedia a fost cucerită de regii danezi, dar această ocupaţie nu a dăinuit decât până la 1448, când şi-a dobândit independenţa. Din anul 1264 Islanda a fost o provincie norvegiană până în anul 1918, când s-a desprins de Norvegia, s-a constituit într-un stat independent şi suveran, legat de Danemarca printr-o uniune reală, care a durat până în 1944. Pe de altă parte, Finlanda a fost cucerită încă din secolul al XIII- lea de suedezi, dominaţia acestora luând sfârşit doar în 1808, când ţara a fost alipită Rusiei ţariste. De-abia în 1918 exercitând dreptul de autodeterminare proclamat de Lenin, statul finlandez a devenit independent. La aceasta trebuie adăugat faptul că din 1814 până în 1905 Norvegia a constituit o uniune reală cu Suedia, pentru a se înţelege deplin trecutul strâns legat al acestor ţări şi rădăcinile lor juridice comune.

Dreptul privat al ţărilor scandinave poate fi împărţit în două grupuri de legislaţii: cel danezo-norvegian şi cel suedo-finlandez.

In secolul XX, statele scandinave au trecut la o operaţie constantă de modernizare a dreptului lor, făcând apel la sistemele europene, dar filtrând principiile acestora, adaptându-le şi uneori perfecţionându-le, în lumina culturii juridice naţionale.

Această operă de modernizare a fost realizată în comun, astfel cum vom arăta mai jos, prin efortul concertat al celor cinci state, realizându-se o vastă arie de legislaţie unificată, fără precedent în lume.

Acest proces de modernizare, care a avut ca urmare introducerea unor numeroase instituţii şi reglementări similare în conţinut celor din statele Europei occidentale, de factură romano-germanică.

Marile coduri, care stau, cel puţin din punct de vedere istoric, la baza legislaţiei statelor scandinave, sunt Codul danez din 1683 (Danske Lov), Codul norvegian din 1687 (Norske Lov ) care este o copie aproape fidelă a celui dintâi, fapt explicabil prin aceea că au fost adoptate, amândouă, în timpul domniei aceluiaşi rege Cristian al V-lea şi Codul suedez din 1734, cunoscut sub numele

Sveriges Rokes Allruanna Leg. Acesta din urmă reprezintă o codificare a dreptului suedez anterior, a cărei elaborare a durat mai bine de o jumătate de secol.

Cel mai cunoscut şi mai comentat dintre monumentele legislative scandinave, are la bază vechile legiuiri şi cutume suedeze, însă reflectă sub numeroase aspecte principiile dreptului roman. Faptul se explică prin aceea că, începând din secolul al XVII-lea, numeroşi tineri suedezi au studiat în universităţile germane, în care dreptul roman sub forma în care se aplica în Germania, acel „Heutigen Romischer Recht", de care vorbea Savigny.

Comparând structura codurilor amintite vom remarca că cel danez şi cel norvegian au o structură mult mai primitivă decât cel suedez, fiind mai curând culegeri de soluţii concrete, pe când cel suedez vădeşte o structură mai elaborată.

Cele dintâi sunt asemănătoare mai tuturor codificărilor contemporane lor din Rusia sau Germania, incluzând reglementări de organizare judiciară de drept canonic, drept maritim, drept civil, (obligaţii), drept penal.

Codul suedez este divizat în titlurile (care poartă denumirea de ,,balk") următoare: despre căsătorie, succesiuni, imobile, construcţii, comerţ, infracţiuni şi pedepse, căi de executare, procedură judiciară. Fără a vădi deci eclecticismul codurilor danez şi norvegian, e evident că nici codul suedez nu este unitar, referindu-se - deşi face distincţii marcate între materiile diferite - între reglementările de drept privat, de drept public şi de drept administrativ.

De notat că Islanda nu are un cod civil, însă legile daneze şi norvegiene au fost mult timp aplicabile şi în această ţară.

Dreptul finlandez a avut o evoluţie oarecum particulară, datorită contorsiunilor pe care le-a cunoscut istoria acestei ţări, dar care nu a ieşit din cadrul general al legislaţiei scandinave.

Un studiu aprofundat privind evoluţia acestui drept ne arată cum, după ce a cunoscut o perioadă primitivă în care îşi găsea loc aplicarea unor cutume locale şi a unor obiceiuri consemnate în Kalevala, epopeea naţională, din anul 1734 a fost adoptat Codul general suedez în care, însă, cu timpul, au fost introduse diferite amendamente, în timpul influenţei ruse (ţarul Rusiei era şi Mare Duce al Finlandei) s-a vădit tendinţa unei apropieri de legislaţia acestei ţări, îndeosebi de acel monument legislativ denumit „Zvod Zokonov ţariskoi Rosii" (Codul de legi al Rusiei ţariste).

În secolul XX, după proclamarea Republicii, au fost adoptate o serie de acte normative acoperind diverse materii ale dreptului civil, cum ar fi căsătoria şi contractele (în realitate materia obligaţiilor) în anul 1929.

Scopul acestor acte normative a fost acela de a adapta Codul general din 1934, care este încă în vigoare, necesităţilor unei legislaţii moderne.

Din anul 1919 Finlanda s-a alăturat mişcării pan-scandinave de unificare, coordonare şi cooperare legislativă, rezultatele ei fiind de cea mai mare însemnătate pentru conturarea sistemului juridic finlandez.

Tendinţa de uniformizare legislativă a început să se manifeste încă din 1879, mai întâi între Danemarca, Suedia şi Norvegia, pentru că, după trecerea anilor, să adere la ea atât Finlanda cât şi Islanda.

O ultimă particularitate pe care o semnalăm în dreptul scandinav este rolul însemnat pe care este chemat să-l joace cutuma.

Este uşor de explicat de ce, într-o zonă cu reglementări moderne care nu epuizează întreaga ordine de drept, cu coduri învechite şi depăşite, apelul la cutumă este frecvent.

Există materii întregi în dreptul civil care, nefiind reglementat prin legislaţia scrisă, rămân cutumă. Printre acestea semnalăm materia responsabilităţii civile şi cea a contractelor speciale.

Trebuie însă subliniat că această cutumă, care nu este înscrisă în nici un cutumier, ca în Germania sau Franţa, trebuie să fie consacrată jurisprudenţial. Este vădită apropierea de common-law din dreptul anglo-saxon şi depărtarea considerabilă de cutuma extrajudiciară cum este întâlnită în toate ţările pe continentul european.

Dreptul romano-olandez

Dreptul aşa numit „romano-olandez", care nu este sistemul juridic aplicabil în Olanda astfel cum ne-am putea aştepta ci în Africa de Sud şi Sri- Lanka (Ceylon), se prezintă cercetătorului ca un adevărat sistem juridic original. Iată de ce el este greu de inclus într-un anume mare sistem de drept fie el cel „continental" romano-germanic, fie cel „insular" Common-law.

Sistemele din care îşi trage substanţa sistemul romano-olandez sunt cel roman, cel olandez, care el însuşi este un produs al receptării dreptului francez, în condiţiile istorice pe care le-am arătat mai sus şi cel de common-law.

Numele de „sistem romano-olandez" i-a fost dat de Simon Van Leeuven în anul 1652. El este la origine acel drept „romano-olandez" aplicabil în metropolă până la 1 mai 1809, dată când a intrat în vigoare „Codul Napoleon" aranjat pentru Regatul Olandei, care de altfel a fost în vigoare o perioadă destul de .scurtă de timp. După această dată el a continuat să se aplice europenilor din coloniile olandeze. Englezii care între 1811 şi 1816, ca urmare a înfrângerii lui Napoleon, au stăpânit în fapt toate coloniile olandeze, nu au schimbat nimic în sistemul de drept aplicabil dar, astfel cum vom arăta mai jos, au pus bazele unei influenţe care s-a exercitat lent, dar care a dus la o serioasă schimbare de conţinut a sistemului însuşi.

Din numeroasele colonii olandeze care, una după alta au adoptat coduri de tip francez, dreptul romano-olandez nu a mai rămas aplicabil astfel cum am arătat, decât în Africa de Sud si Ceylon, până la dobândirea independenţei.

In părţile de Sud ale Africii (trebuie subliniat că fenomenul s-a petrecut nu numai în hotarele statului denumit azi Africa de Sud, ci şi dincolo de acestea, cum ar fi actualul Zimbabwe) dreptul romano-olandez a fost adus de buri, fermieri, colonişti olandezi şi a supravieţuit nu numai epocii în care formaţiile statale respective erau colonii britanice, dar şi ulterior, când ele şi-au dobândit independenţa, devenind membre ale commomvealth-ului. Aceste sisteme - şi ne referim în primul rând la cel sud-african - s-au îmbogăţit permanent. Sursa principală de îmbogăţire a fost common-law-ul. Legislaţia modernă din Africa de Sud reprezentată de legi de o ridicată factură profesională, dă expresie unei masive receptări a dreptului britanic, într-o formă legiferată. S-a creat în felul acesta o legislaţie eterogenă, ale cărei izvoare sunt, pe de o parte, dreptul roman, iar pe de alta - common-law.

Un rol apreciabil joacă în acest sistem şi cutuma. Ca în toate statele africane, dreptul consuetudinar a avut un rol important şi în lucrările de specialitate se dau exemple asupra modului în care anumite instituţii cutumiare înlocuiesc prevederile corespunzătoare din dreptul romano-olandez.

Influenţa dreptului englez s-a făcut resimţită şi pe calea jurisprudenţei, care a pătruns îndeosebi în dreptul procesual, instanţa supremă contribuind substanţial la această britanizare a dreptului romano-olandez.

Explicaţia acestei tendinţe constă în faptul că încă şi astăzi un mare număr de sud-africani îşi fac studiile în Marea Britanie, fiindu-le mai familiar common- law-ul decât dreptul roman.

Un aspect esenţial al acestui proces este aplicarea necondiţionată a principiului stare-decisis, adică al valorii absolute a precedentului judiciar.

O analiză mai aprofundată a reglementării juridice din Africa de Sud, ne arată cât de numeroase sunt instituţiile de common-law pătrunse în dreptul acestui stat.

Exemplul sud-african ne îndeamnă să afirmăm că în confruntarea dintre marile sisteme de drept întâlnim sisteme tari şi sisteme slabe. Cele tari, evident, înlătură aplicarea celor slabe. Gradul de tărie al unui sistem trebuie stabilit în concret de la un caz la altul, în raport de circumstanţele particulare fiecărei ţări. Dacă în cazul Africii de Sud common-law s-a dovedit mai puternic, nu tot astfel stau lucrurile în Quebeq sau Louisiana.