Timp de secole, dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de o parte, în insulele britanice, pe de alta, fără contacte reciproce prea frecvente şi mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influenţă reală asupra celuilalt. S-au creat în felul acesta două medii juridice diferite, două lumi juridice închise, cea „continentală" şi cea „insulară".

Rolul jucat de dreptul englez în comerţul internaţional a fost şi este considerabil. Dominaţia pe care Anglia a exercitat-o timp de mai bine de un secol asupra comerţului mondial a impus în practica relaţiilor comerciale tipurile de contracte engleze chiar atunci când părţile aveau alte naţionalităţi precum şi competenta instanţelor arbitrale engleze.

Puternica influenţă economică din vremea noastră a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituţiilor de common-law.

Întregul drept al comerţului internaţional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze şi americane. Contractele de know-how, factoring, leasing, franchaising, practica trust-ului sau al agency-ului atât de răspândită în raporturile de cooperare economică internaţională, folosesc elementele tehnice ale sistemului de common-law.

Acest sistem juridic, foarte diferit sub raport tehnic de sistemele denumite „continentale", nu este uşor de cunoscut. El este produsul unei evoluţii îndelungate, petrecute în condiţiile specifice ale insulelor britanice, fructul unei mentalităţi juridice cu totul diferit de cea întâlnită pe continentul european, deosebită de traţionalismul cartezian, tributară unei gândiri pragmatice.

Common-law-ul reprezintă un sistem juridic ce guvernează încă teritorii întinse ce depăşesc cu mult limitele Marii Britanii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem, aspect asupra căruia vom reveni mai jos, dreptul englez s-a impus, datorită expansiunii coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia şi America. Desigur, imperiul britanic nu mai este astăzi decât o amintire. Cea mai mare parte a fostelor posesiuni coloniale şi-au dobândit în zilele noastre independenţa. Legăturile pe care le mai păstrează în cadrul Commonwealth-ului aşa numita „comunitate britanică de naţiuni" au mai degrabă un caracter economic, excluzând, în marea majoritate a cazurilor dependenţa politică.

Este interesant însă că toate aceste foste colonii au păstrat moştenirea sistemului de common-law. Aceasta este valabil nu numai pentru statele Commonwealth-ului, dar şi pentru altele, cum ar fi Statele Unite ale Americii.

Perenitatea sistemului de drept creat în insulele britanice, suprinzătoare la prima vedere, îşi găseşte însă explicaţii solide. In multe, chiar în marea majoritate a teritoriilor ce aparţinuseră altădată coroanei britanice, dreptul introdus de colonizatori a găsit un teren vid, căci aceştia reprezentau primele populaţii ce stăpâneau efectiv teritoriile în cauză, şi care au adus cu ele propriul lor sistem de drept. In alte teritorii, dreptul coloniştilor era confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice şi cutumiare, care erau departe de perfecţiunea common-law-ului, neputând reprezenta o soluţie de schimb. In sfârşit în alte ţări, cum ar fi India sau Pakistanul, din confruntarea dreptului englez cu sisteme juridice bine conturate şi profund înrădăcinate, cum sunt cel hindus sau cel musulman, au rezultat reglementări hibride, care au împrumutat atât din calităţile, cât şi din defectele ambelor sisteme.

Un rol însemnat în puternica implantare a dreptului englez a fost jucat de Comitetul judiciar al Consiliului privat britanic, care avea statutul de instanţă supremă peste toate jurisdicţiile din teritoriile coloniale, cu excepţia Indiei, Pakistanului şi Canadei, instanţă ce a desfăşurat o amplă şi profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după modelul englez.

Dreptul englez se aplică în Anglia, în Ţara Galilor şi în Irlanda, dar nu se întinde asupra Scoţiei, care rămâne supusă unui sistem juridic propriu. De asemenea, Common-law-ul nu-şi găseşte aplicare integrală nici în insulele Orkney şi Shetland. Insula Man este guvernată încă de o veche cutumă de origine scandinavă, datând din secolul al VIII-lea, în timp ce insulele Jersey şi Guernesey din Canalul Mânecii sunt supuse unor vechi legiuiri de origine franceză. In ceea ce priveşte teoriile extraeuropene, trebuie distins între două categorii de state. Cea dintâi este formată din dominioanele în care colonizarea britanică nu a succedat celei a vreunei ţări europene, cum ar fi Canada - cu excepţia provinciei Quebec care, astfel cum am arătat, aplică în continuare un sistem juridic de tip francez - Australia, Noua Zeelandă sau Terra Nova. In cazul acestor state, anul în care au devenit oficial colonii britanice are o însemnătate esenţială. Sistemul precedentului face ca atât common-law-ul, în sens restrâns cât şi equity sau statute-law, cu întregul lor cortegiu de hotărâri judecătoreşti, aplicabil în metropolă până la acea dată, să fie transplantat în noile colonii.

Cât priveşte cea de a doua categorie de teritorii, şi anume cele care înainte de a fi supuse coroanei engleze aparţinuseră altor puteri coloniale, cum ar fi Africa de Sud (stăpânită anterior de buri), Zimbabwe (de asemenea aflată înainte sub stăpânirea burilor), provincia Quebec (fostă colonie franceză) etc. Principiul de la care s-a pornit a fost menţinerea sistemelor juridice existente înaintea ocupaţiei britanice, cum ar fi aşa-numitul drept romano-olandez al burilor, în măsura în care nu au fost abrogate prin acte normative ale autorităţilor coloniale britanice sau printr-o regulă ulterior stabilită de organele locale.

Noile state independente au păstrat parţial aceste sisteme de drept, care au fost ulterior dezvoltate, potrivit aceloraşi reguli ale common-law-ului, de instanţele naţionale.

Pentru a caracteriza sistemul englez, elementul cel mai însemnat este modul de formare. După expresia lui Bentham, dreptul englez este o judge made law, o creaţie a jurisprudenţei.

Cu toate că locul ocupat, îndeosebi în zilele noastre, de dreptul scris este considerabil, dreptul englez rămâne, îndeosebi datorită mentalităţii juriştilor insulari, un drept al precedentelor. Precedentul judiciar reprezintă incontestabil, mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem. Este frecventă şi astăzi în faţa instanţelor engleze, invocarea unor decizii judiciare datând de secole. Lucrurile merg atât de departe încât, chiar în prezenţa unui text de lege sau a unei reguli de drept cutumiar, judecătorii preferă să invoce hotărârile judecătoreşti care au făcut anterior aplicarea acestora, decât să aplice în mod direct textul sau regula care stabileşte sediul materiei.

Acest drept al precedentului cuprinde, cel mai adesea, reguli extrem de tehnice şi de formaliste, accesibile doar specialiştilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justiţiabili.

Mecanismul de formare explică, în bună parte, caracterul original al dreptului englez. Influenţele din exterior nu sunt numeroase. Sunt rare sistemele de drept moderne care au rămas atât de puţin afectate de evoluţiile produse în dreptul altor ţări precum dreptul englez. Nici măcar dreptul roman - cu toată îndelungata stăpânire a insulelor britanice de către romani, nu a avut, la timpul său, o influenţă prea însemnată. Dreptul englez s-a arătat, de la primele sale începuturi, conservator şi nereceptiv.

Sistemul de drept common-law se caracterizează prin coexistenţa a trei subsisteme normative autonome şi paralele, care reglementează, fiecare, uneori în mod diferit sau chiar contradictoriu, relaţiile sociale: common-law (în sens restrâns), equity şi statute-law. Ele exprimă, de fapt, cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

Cel mai vechi dintre ele este common-law. (Termenul de ,,common-law" are, după cum se poate lesne înţelege, două accepţiuni de întindere diferită. Prin common-law în sens larg, este denumit marele sistem de drept de origine engleza. în sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare, ori subsisteme, sau mai precis ramuri de reglementări care sunt tipice marelui sistem de drept).

Common-law-ul (termenul provine din commune ley - legea comună) îşi găseşte originile în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute şi după aceasta, printr-o declaraţie a lui Wilhelm Cuceritorul. El reflectă opera de unificare a acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat.

După cucerirea normandă existau un mare număr de organe jurisdicţionale care aplicau, fiecare, cutume şi reglementări diferite. Regele nu exercita decât ceea ce se numea ,,o justiţie supremă", care nu opera, cel mai adesea, decât atunci când ,,pacea regatului" era ameninţată. Curia regis, instanţa regală reprezenta o jurisdicţie de excepţie. Cu timpul, din aceasta s-au desprins Curţile regale de justiţie, care şi-au lărgit competenţa şi, încetând să-l mai urmeze pe rege în deplasările sale, s-au stabilit la Westminster. în secolul al XlII-lea existau trei astfel de Curţi: a) Curtea eşichierului (Exchequer), competentă îndeosebi în materie financiară, b) Curtea plângerilor comune (Common Pleas), competentă îndeosebi în materia proprietăţii funciare şi a a posesiunii imobiliare şi c) Curtea băncii regelui (King's Bench), competentă în materia penală şi de tulburare a păcii „Regelui". Cu timpul diviziunea de competenţă dintre cele trei curţi a dispărut, fiecare din ele dobândind o competenţă generală. La mijlocul Evului Mediu, Curţile regale au rămas singurele organe judiciare din Anglia.

Organizarea Curţilor superioare a variat în decursul timpului. în anii 1873 şi 1875 aceste Curţi au fost reorganizate, legile purtând denumirea de Judicature Acts, creând o curte superioară unică, Supreme Court of Judicature, în anul 1971, o lege intitulată Courts Act a prevăzut organizarea, în cadrul Curţii Supreme, a trei entităţi judiciare distincte: High Court of Justice, Crown Court şi Court of Appeal.

Pentru a înţelege modul în care s-a creat common-law-ul este necesar să cunoaştem cum funcţionau Curţile regale.

Sesizarea acestor Curţi nu reprezenta, cel puţin până în anul 1875, un drept al justiţiabililor. Ea nu se putea face decât în temeiul unui privilegiu pe care justiţiabilii îl căpătau adresându-se Cancelarului - mare ofiţer al Curţii regale. Aceasta urma să-i acorde un writ (ordin) care atesta dreptul părţii de a sesiza Curţile regale. Cu timpul, writs-urile nu s-au acordat de la caz la caz, stabilindu-se în schimb o listă denumită brevia de cursu. Această listă prevedea anumite situaţii litigioase în care contra plăţii unei sume de bani, Cancelaria regală elibera writ-ul.

Puţin câte puţin, lista „writs-urilor creştea, lărgind în mod continuu competenţa Curţii regale în dezavantajul jurisdicţiilor senioriale. Aceasta a fost de natură să determine o reacţie a aristocraţiei care se vedea frustrată de puterea de a judeca şi de o importantă sursă de venituri.

După ce în anul 1215 regele Ioan fără Ţară fusese constrâns de nobili să acorde acel act denumit Magna Charta Libertatum, expresie a compromisului dintre regalitate şi nobilime, un document, după unii autori, de cea mai mare importanţă pentru istoria dreptului englez, cel de al doilea statut de la Westminster a exprimat, la rândul său, acelaşi compromis, pe baza unui statu quo. Nici un writ nou nu mai putea fi creat decât de Parlament; brevia de cursu era îngheţată. Curţile regale urmând a judeca numai potrivit categoriilor de writs-uri, în cosimili casu, în acele speţe ce prezentau o mare asemănare cu cele în care se eliberaseră deja writs-uri.

Evoluţia dreptului englez a continuat pe o cale nouă, aceea a acţiunilor on the case, în care instanţele se sesizau singure, în temeiul unei declaraţii făcute de reclamant. Totuşi, abia în anul 1875, o reformă importantă a recunoscut dreptul oricărui cetăţean de a se adresa în mod direct instanţelor judecătoreşti.

Privit din afară, common-law-ul apare ca o însumare de precedente. Regula precedentului a început să se contureze cu începere de la finele secolului al XVIII-lea. Deciziile curţilor de justiţie: înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor (instanţa supremă) se impun jurisdicţiilor de rang inferior. Curtea de

Apel - mai mare în grad - poate anula o decizie dată de înalta Curte, iar Camera Lorzilor poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.

Noul precedent îl anulează pe cel vechi. Deciziile date de Curtea de Apel o leagă pe ea însăşi, cu excepţia cazurilor în care sunt incompatibile cu cele ale Camerei Lorzilor sau în care au fost pronunţate per incuriam, deci sunt - în limbajul nostru - nelegale. Camera Lorzilor - organ judiciar suprem - este întotdeauna legată de hotărârile sale.

O dispută, care durează de secole, a apărut în jurul problemei privitoare la raţiunile autorităţii precedentului. Hotărârea dată reprezintă, ar reprezenta o mărturie a judecătorului asupra existenţei normei, pe care ceilalţi judecători sunt chemaţi a o urma.

Mai aproape de noi, Salmond şi Dacey propun abandonarea acestor teze, recunoscând că judecătorii au o putere legislativă proprie, pe care o exercită în mod deschis şi legal. Autorii moderni par totuşi să aducă anumite atenuări acestei afirmaţii. Arminjon şi colaboratorii săi subliniază şi ei că efectul principiului stare decisis constă în aceea că face, în fapt, din judecător un legiuitor. Ei subliniază însă că, în teorie, cel puţin, judecătorul nu are puterea de a modifica cutuma existentă. El este presupus doar că o declară, că o explică, că o dezvoltă. Cu toate acestea, autorii citaţi sunt nevoiţi să recunoască că în realitate judecătorul stabileşte reguli noi de drept.

Punând faţă în faţă avantajele şi dezavantajele acestui sistem de case law, un autor englez contemporan notează în rândul celor dintâi: a) corectitudinea pe care o oferă pentru rezolvarea fiecărui caz care este esenţialmente similar; b) posibilitatea de creştere, de adoptare permanentă a unor reguli noi de drept, adaptate noilor circumstanţe şi cerinţelor unei societăţi în continuă schimbare; c) bogăţia în reguli de detaliu; d) caracterul practic putând răspunde cu uşurinţă nevoilor cotidiene.

Printre dezavantaje sunt menţionate: a) rigiditatea o regulă odată fixată, nu mai poate fi modificată; pericolul unor distincţii nelogice, care să conducă la aplicarea anumitor reguli în situaţii pentru care nu sunt create; c) volumul şi complexitatea care îngreunează considerabil cunoaşterea normelor aplicabile.

Datorită acestor inconveniente - foarte grave - principiul stare decisis suferă în practică anumite atenuări. Judecătorii înşişi recurg uneori la anumite distincţii artificiale, la raţionamente de-a dreptul tendenţioase, pentru a ajunge la hotărâri diferite sau chiar opuse precedentului de la care pornesc. Ei sunt scutiţi să apeleze la asemenea manopere, atunci când precedentul este în mod manifest neraţional sau prezintă inconveniente (plainly unreasonable and inconvenient), ori dacă este în opoziţie cu o regulă socotită „cardinală" în dreptul englez. Aceste atenuări, de natură să elimine unele din dezavantajele semnalate, nu fac însă altceva decât să sporească puterea judecătorului care, practic, poate legifera neîngrădit.

Faţă de acest mod de elaborare a dreptului, norma de drept însăşi prezintă în sistemul englez un anumit specific. Legal rule prezintă un grad de generalitate mai redus decât norma de drept din sistemele continentale.

Equity reprezintă în fond un corectiv adus regulilor de common-law. Marea maladie a oricărui sistem de drept bazat pe precedente este perimarea. Perpetuându-se timp îndelungat, dreptul creat de precedente ajunge nereceptiv la impulsurile sociale, ostil oricărei societăţi în evoluţie.

La origine, equity dădea expresiei ideii că în faţa une legi nedrepte, supuşii pot face apel la rege care - bazându-se pe imperativele conştiinţei - putea acţiona contra legem, restabilind echitatea încălcată. In fapt, nu regele, ci funcţionarul său, Cancelarul, era cel care soluţiona plângerile.

Niciodată intervenţia Cancelarului n-a fost prezentată ca fiind de natură să modifice legea. Dimpotrivă, una din maximele cele mai cunoscute ale dreptului englez asupra căreia vom reveni mai jos este -„Equity follow the law" (equity respectă common-law-ul). Cancelarul se fereşte întotdeauna de a declara regula de drept inaplicabilă. Mijlocul său - în perioada iniţială cel puţin - era acela de a refuza eliberarea unui writ, împrejurare ce lipsea pe una din părţile de dreptul de a sesiza instanţa, întârziind pe calea unor ordine executarea anumitor acte sau impunându-i efectuarea altor de natură să anihileze intervenţia justiţiei. în caz de nesupunere, Cancelarul putea ordona întemniţarea celui nesupus ori sechestrarea bunurilor sale.

Curtea Cancelarului a desfăşurat în felul acesta o operă creatoare, îndeosebi în materie civilă. Cu timpul, ea a început să soluţioneze toate cazurile care - ca urmare a inexistenţei unor writs-uri speciale - nu puteau fi soluţionate de instanţele de common-law, precum şi, mai târziu, chiar cauze ce ar fi fost de competenţa acestora, când acţiunea era respinsă în drept, sau când remedy - soluţia dată de ele - nu era eficace.

S-a creat în modul acesta, în decursul secolelor, Curtea Cancelarului considerându-se, la rândul său, legată de principiul precedentului, o a doua reglementare legală, paralelă şi uneori contradictorie cu cea dintâi. Aplicarea uneia sau celeilalte reglementări a ajuns să depindă de faptul că reclamantul se adresa Curţilor de la Westminster sau Curţii Cancelarului.

Rolul equity-ului în dezvoltarea dreptului englez este enorm. E suficient să menţionăm că multe din instituţiile cele mai însemnate ale acestuia ca trustul, uses, injuctions au fost create de Cancelar. Equity a adus, de asemenea, o serie de perfecţionări şi completări esenţiale anumitor instituţii de common-law.

Totuşi, equity nu a reuşit să devină un sistem normativ complet care să acopere o arie de reglementare asemănătoare cu common-law-ul, rămânînd, mai curând, o colecţie de norme oarecum disparate, de corective aduse acestuia.

Aceste norme îşi găsesc coerenţă în lumina unor maxime, desprinse din practica seculară a instanţei de equity. Cunoaşterea lor permite înţelegerea sistemului pe care îl guvernează şi a raporturilor ce există între common-law şi equity.

Cea mai cunoscută dintre acestea stabileşte că ,,equity acţionează in personam, iar nu in rem" („Equity acts in personam, not in rem").

Principiul şi-a pierdut practic interesul. La origine, injonctions - ordinele date de Curtea Cancelarului - erau îndreptate contra persoanei debitorului, iar nu împotriva patrimoniului acesteia. Doar mai târziu, Curtea Cancelarului a început să emită un writ for sequestration, care dădea o acţiune asupra bunurilor.

O a doua maximă prevedea: "equity nu admite că o violare a dreptului să rămână fără sancţiune" (Equity does not suffer a wrong to be without a remedy"). Acest principiu conferă Curţii de equity dreptul de a recurge la remedii noi - sancţiuni sau soluţii inedite - atunci când apreciază că cele oferite de common-law nu sunt suficiente, în acest sens, de exemplu, Cancelarul poate ordona executarea efectivă a unui contract dacă consideră că daunele interese acordate potrivit soluţiei de common-law nu sunt eficiente.

"Equity urmează common-law-ul" ("Equity follows the Law") (Interesant de remarcat că termenul de law „lege" desemnează, prin excelenţă, în limbajul juriştilor englezi, common-law în sens restrâns) este principiul potrivit căruia common-law reprezintă baza jurisprudenţei Curţii de equity, de la care aceasta nu se depărtează decât atunci când comandamentele morale o impun. El exprimă, de asemenea, ideea după care Curtea de equity aplică, prin analogie, regulile de common-law. „Când din punctul de vedere al lui equity, părţile sunt într-o situaţie de egalitate, se aplică common-law" ("Where the Equities are equal, the Law shall prevail"). Potrivit acestui principiu, common-law-ul apare într-o poziţie oarecum subsidiară, în ipoteza în care ambele părţi litigante sunt, în egală măsură, titularele unor argumente trase din regulile de equity.

Cu principiul: „când potrivit lui equity, părţile sunt în situaţie de egalitate, primul în timp are câştig de cauză („ where the Equities are equal, the first in time prevails " ), dreptul englez exprimă principiul cunoscut din maxima: „prior tempore, potior jure" întâlnit pentru prima dată în dreptul roman.

Cel de al şaselea principui stabileşte că: ,,cel care doreşte un remediu de equity trebuie să acţioneze în equity" ("Who seeks equity must do equity"), ceea ce înseamnă că remediile (soluţiile de equity) nu pot fi obţinute folosind procedura de common-law. Pe acelaşi tărâm al analogiilor nu putem să nu ne reamintim principiul roman electa una via.

Insolit prin modul său de formulare este principiul: ,,cel care recurge la equity trebuie să o facă cu mâinile curate" ("Who comes into equity must come with clean hands"). Este un principiu dificil de explicat fără cunoaşterea temeinică a mecanismului dreptului englez. Se dă, pentru ilustrare, exemplu unui avocat care, după ce a dat clienţilor săi sfatul de a îndeplini anumite acte prin care să-şi încalce obligaţiile ce le reveneau dintr-un trust nu poate, ulterior, în calitate de parte în raporturile juridice ce se creează în cadrul aceluiaşi trust, să se îndrepte contra celor dintâi. Gândul ne poartă la principiul: „nemo censetur propriam turpitudinem allegans", cunoscut tuturor sistemelor de drept continentale.

Original prin modul în care îşi găseşte aplicaţia este principiul: „termenul anulează equity" („Delay defeats equity"), formulat, de asemena, şi în termenii: ,,equity ajută pe cel diligent, iar nu pe cel nepăsător" („Equity helps the vigilant and not indolent"). În limbajul cu care suntem obişnuiţi, principiul configurează ideea unei prescripţii extinctive. Ceea ce are caracteristic acest fel de prescripţie este faptul că nu operează în raport de un termen predeterminat, ci de anumite „limite raţionale" - care impun, aşadar, o apreciere de la caz la caz - în care dreptul trebuie exercitat.

Pentru o judecată în echitate, concepţia este foarte potrivită. Un alt principiu stabileşte că: "equity ţine seama de intenţie, iar nu de formă" ("Equity looks to the intent, and not to the form").

Cel mai interesant însă dintre aceste principii ni se pare a fi: „equity consideră a fi făcut ceea ce ar fi trebuit făcut" (Equity looks at that as done which ought to hare been done"). întâlnim în acest caz o concepţie judiciară analogă celei formulte de canonişti şi de alţi jurişti medievali - sunt citate în acest sens numele Papei Inocenţiu al IV-lea şi al lui Jaques de Revigny, cunoscută sub numele de doctrina lui „jus ad rem ". Potrivit acesteia, orice drept ce are ca obiect un bun individual determinat ar da naştere unui drept împotriva oricărui terţ dobânditor de rea-credinţă. în temeiul acestui principiu, de exemplu, dacă vânzătorul unui bun şi-a transferat dreptul de proprietate cumpărătorului, acesta, potrivit lui equity, este tratat ca şi cum transferul de proprietate ar fi operat.

Cel de al unsprezecelea principiu stabileşte că: „equity prezumă intenţia de a îndeplini obligaţiile" („Equity impute an intention to fulfill an obligation ").

Frauda la lege este interzisă în toate sistemele de drept. Dreptul englez cunoaşte principiul: "equity nu admite ca o lege scrisă să devină instrument de fraudă" ("Equity does not allow a statute to be made an instrument of fraud").

O altă maximă pe care o vom aminti în acest cadru este „equity înseamnă egalitate" („Equity is equality"), principiu cu însemnate aplicaţii în diferite domenii, îndeosebi în materie de proprietate şi obligaţii.

Principiile menţionate mai sus nu sunt desigur singurele ce pot fi desprinse din vasta jurisprudenţă pe care o reprezintă equity. Ele ni se par suficiente însă pentru a ne forma o imagine despre ce înseamnă acest sistem normativ, acest drept de excepţie, sumă a corectivelor ce se aduc unui alt sistem normativ.

Important de notat ni se pare faptul că equity însăşi a evoluat. De unde, la începuturile sale, ea dădea expresie unui sistem în care, în realitate, judecătorul inova de fiecare dată, nefiind ţinut practic de nici o regulă, din secolul al XVII- lea Curtea Cancelarului a început să se socotească legată de propriile sale hotărâri. Sistemul precedentului - mecanismul fundamental al dreptului englez - a început să acţioneze şi aici. Equity a devenit în consecinţă un sistem normativ paralel şi concurent cu common-law-ului.

În aceste condiţii era de aşteptat să se producă un conflict între cele două categorii de jurisdicţii care aplicau două reglementări diferite. în raport de instanţa căreia i se adresa reclamantul, soluţia putea fi într-un sens sau într-altul.

Conflictul a fost în mare parte evitat prin reformele judiciare din anii 1873 şi 1875, cînd Divizia Cancelariei a devenit, astfel cum am arătat, una din secţiile înaltei Curţi de Justiţie, cuprinsă la rândul său în Supreme Court of Judiciare.

Pe planul dreptului substanţei el nu a fost însă tranşat definitiv decât în 1873, când printr-o lege specială, s-a stabilit că, în ipoteza unui conflict între equity şi common-law, va prevala cea dintâi.

O altă trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaşte nici abrogarea implicită şi nici desuetudinea: ca urmare, rămâne în vigoare un număr enorm de acte normative care n-au fost niciodată abrogate expres şi care datează de secole. Aceasta face extrem de dificilă cunoaşterea exactă a legii pentru judecător, care nu are niciodată certitudinea că a aplicat exact dispoziţiile legale în vigoare. Pentru a se facilita cunoaşterea statutelor, s-au alcătuit, în decursul secolelor, culegeri de statute. Menţionăm dintre acestea The Statutes of the Real, care includ legile editate între anii 1011 şi 1713, The Public General Acte (de la 1714), The Rivised Statutes (1870-1897), The Statutes at Large (1815-1870), Halsbury's Statutes of England etc. Statutele contemporane sunt publicate în fascicole suplimentare ale lui Law Reports.

Aceste colecţii de statute nu trebuie înţelese ca fiind nişte condificări. Dreptul englez a rămas timp de secole ostil ideii de codificare.

Cu toate acestea, există în Anglia câteva codificări parţiale în materie de societăţi pe acţiuni, de efect de comerţ, de transporturi maritime etc., apreciate ca foarte reuşite.

Trebuie menţionat că în zilele noastre, importanţa legii scrise nu face decât să crească. După cel de al doilea război mondial îndeosebi asistăm la o însemnată mişcare legislativă. In anul 1966 a fost creat chiar un organ - Law Commission - ale cărui sarcini amintesc de cele ale Consiliului Legislativ de la noi.

Astfel, Comisia este însărcinată să cerceteze reformele ce trebuie făcute în dreptul englez şi să alcătuiască, în acest sens, proiecte de legi.

Se vorbeşte adesea, în Anglia, despre o cutumă generală imemorială, care ar reprezenta temeiul common-law-ului întrucât deciziile judecătoreşti şi-ar găsi în ea fundamentul juridic şi autoritatea morală.

Privit astfel, întreg dreptul englez ar apărea ca având o origine cutumiară.

Teza este desigur inexactă. Această cutumă imemorială n-a fost în realitate decât o simplă ficţiune, destinată să îndepărteze bănuiala că judecătorii ar proceda arbitrar.

Dreptul englez n-a avut caracter cu adevărat cutumiar decât înainte de cucerirea normandă când într-adevăr, pe întreg teritoriul insulei se aplica dreptul consuetudinar anglo-saxon. Apariţia common-law-ului este legată tocmai de procesul de consolidare a puterii regilor normanzi, care au ţinut să înlocuiască vechile cutume cu un drept al precedentelor - operă a Curţilor regale - care să devină dreptul comun al Angliei.

Cutumele aplicabile în prezent rămân, în continuare, cutume locale. Nu există, aşadar, o cutumă generală, aplicabilă pe întinsul întregii ţări. Două condiţii este necesar să îndeplinească o cutumă spre a fi luată în considerare de justiţie: să provină din timpuri imemoriale şi să fie raţională.

Spre deosebire de dreptul altor ţări, care recunoaşte valoarea cutumelor dacă ele sunt stabilite de un timp îndelungat, dreptul englez cere mai multj ca ele să fie imemoriale. Regula a fost stabilită printr-o lege datând din anul 1265, care este încă în vigoare. Potrivit acestei legi este imemorială o cutumă care exista deja în anul 1189. Legea amintită produce însă consecinţe judiciare însemnate, prin faptul că oferă o fine de neprimire categorică în cazul în care se dovedeşte că o cutumă nu putea exista la data amintită. Regula imemorialităţii este astfel de natură să înlăture aplicarea unui mare număr de cutume.

Locul ocupat de cutumă nu este câtuşi de puţin neglijabil. E drept însă că cea mai mare parte a cutumelor în vigoare operează în alte domenii ale dreptului decât în cel civil.

Ideea că raţiunea reprezintă un izvor de drept a avut întotdeauna circulaţie în dreptul englez. In faţa unei lacune a jurisprudenţei şi a legii, judecătorul poate, şi trebuie să apeleze la raţiune, spre a da o soluţie echitabilă.

Raţiunea stă în fond la baza celor mai multe jurisprudenţe. Ea a avut pe această cale un rol considerabil în formarea sistemului de drept englez.

Un mare jurist medieval, Coke, arăta că, deşi common-law nu este altceva decât raţiunea însăşi, aceasta trebuie înţeleasă ca o ,,raţiune artificială a legii" (artificial reason of the law ), cu alte cuvinte, este raţiunea astfel cum e înţeleasă de judecători, cu precuparea esenţială de a construi un sistem de drept coerent.

Trecând de la comparaţia aşa-zis formală, care ia în considerare izvoarele dreptului, la comparaţia structurală, care are în vedere instituţiile sistemelor de drept, vom face numai două precizări.

Menţionăm, faptul că dreptul englez nu cunoaşte împărţirea pe ramuri, atât de obişnuită sistemelor de pe continent. Sistemele dreptului, cu ramurile sale, este fructul unei gândiri carteziene, nepotrivită pragmatismului funciar al dreptului englez. Nici măcar împărţirea în drept public şi drept privat, fundamentală pentru sistemul romano-germanic, nu este operantă în dreptul englez.

Termenul de ,,ramuri" îşi găseşte adesea utilizare în dreptul englez numai că prin el nu se înţeleg dreptul civil, comercial, penal etc., ci cele trei sisteme normative paralele tipice: common-law, equity, statute-law. Fiecare dintre acestea va cuprinde norme din ceea ce suntem obişnuiţi să denumim dreptul civil, penal, comercial etc.

In doctrina engleză contemporană există, de asemenea, - astfel cum ne arată Schmithoff - o tendinţă de a împărţi dreptul după ciiteriile cunoscute pe continent. Se vorbeşte, astfel, despre o family law (termen ce s-a impus îndeosebi datorită tratatului lui Bromley cu acest titlu), despre o mercantile law (drept comercial) sau despre un criminal law (dreptul penal) ori o labour law (dreptul muncii).

Cea de a doua precizare priveşte proeminenţa dreptului procesual asupra celui material. „Remedies precede rights", acest principiu fundamental al dreptului englez exprimă tocmai o astfel de proeminenţă. Pentru juristul englez este mai important să găsească calea procedurală care poate promova un anumit interes decât dreptul substanţial care îl guvernează.

Ideea dominantă, chiar în zilele noastre, este aceea că persoana chemată în judecată - în penal sau în civil - trebuie să aibă un fair trial, să fie deci judecată în mod loial, ceea ce nu este posibil, în concepţia juriştilor englezi, decât în temeiul unui due process of law, adică cu respectarea strictă a formelor procesuale.

Dacă forma de procedură este respectată întocmai, soluţia la care ajunge judecătorul nu poate fi decât cea bună.

O atare mentalitate se explică, evident, prin condiţiile istorice ale formării dreptului englez. Neexistând un sistem de norme de drept substanţial bine precizat, judecătorul fiind deci cel chemat să degaje norma de drept aplicabilă, era firesc ca modul în care procedează acesta să devină factorul prelevant.

Particularităţi importante se pot constata şi cu privire la căile de executare. Dreptul englez este infinit mai operativ din acest punct de vedere decât cel al multor ţări de pe continent. Refuzul de a executa o hotărâre judecătorească este de neconceput. Procedura executării silite, îndelungată şi costisitoare, este necunoscută.

Astfel, de exemplu, anulând un act administrativ - contenciosul administrativ este curent în dreptul englez - instanţa va ordona organului administrativ printr-un ordin de mandamus să adopte o anumită măsură. Printr- un writ de habeas corpus ea poate, tot astfel, să ordone poliţiei să pună în libertate o persoană deţinută în mod ilegal.

Peisajul vieţii judiciare engleze este deosebit de viu şi colorat. El confirmă faptul că profesiunea juridică reprezintă o carieră bine cotată, foarte bine retribuită şi care permite accesul pe cele mai înalte culmi ale societăţii engleze.

Instituţii caracteristice pentru common-law

Unele dintre acestea, cum ar fi trust-ul, au fost exportate, ele devenind astăzi instituţii frecvent utilizate în dreptul multor state. Altele însă sunt atât de legate de tradiţiile juridice britanice şi, mai adânc chiar, de stratificarea socială caracteristică Marii Britanii, încât au rămas ca adevărate elemente de identificare ale sistemului de common-law. Cea mai tipică pentru această din urmă categorie este reglementarea dreptului de proprietate.

Conservatorismul dreptului englez a condus la păstrarea unei structuri de tip feudal a proprietăţii. Această structură este însă numai aparentă, deoarece sub formele medievale se ascund modalităţi foarte propice de apărare a proprietăţii privat-capitaliste. Property law, dreptul proprietăţii, cuprinde o tehnică considerabil diferită de protecţie a drepturilor reale, faţă de cea care poate fi întâlnită în oricare din sistemele juridice de pe continent. Principala distincţie pe care o face common-law în această privinţă este cea dintre real property şi personal property. într-o explicaţie considerabil simplificată, real property ar cuprinde acele drepturi subiective care sunt ocrotite prin acţiuni reale, în timp ce personal property ar acoperi sfera drepturilor protejate prin acţiuni personale. Conceptul de personal property presupune două categorii de bunuri. Unele sunt aşa-numitele choses in possession - bunurile susceptibile de a fi posedate - cum ar fi bunurile corporale şi cele incorporale, celelalte purtând denumirea de choses in action, fimd excluse de la protecţia pe care o conferă acţiunile specifice primei categorii. Aici întâlnim creanţele, acţiunile, mărcile de fabrică şi de comerţ, drepturile de autor şi inventator.

Posesiunea - instituţie guvernată exclusiv de common-law în sens restrâns ,conferă ca şi în dreptul francez, o adevărată prezumţie de proprietate acea prima facie evidence of ownership. Principala acţiune de care se bucură posesorul este cea de trespass. Acţiune delictuală la origine, trespass-ul a devenit cu timpul un concept foarte larg, destinat să sancţioneze orice atingere adusă proprietăţii printr-un act fizic, indiferent de modul în care ar avea loc. Acţiunea de trespass se continuă şi se completează în cea de trover, care, spre deosebire de cea dintâi, poate fi îndreptată nu numai împotriva autorului, ci şi împotriva oricărui dobânditor subsecvent, fie el de bună, sau rea-credinţă.

Este de remarcat că termenul de possesion se foloseşte numai în legătură cu bunurile mobile, în timp ce pentru cele imobile se foloseşte cel de seisin.

Nici o materie nu ilustrează atât de bine caracterul feudal al structurii dreptului de proprietate şi nici nu pune în evidenţă cu aceeaşi acuitate raportul dintre aparenţă şi esenţă în dreptul englez, ca acel real property law, sistemul drepturilor reale imobiliare.

Structura proprietăţii imbobiliare nu poate fi însă înţeleasă fără a cunoaşte ceea ce se numeşte doctrina estates-urilor, o altă importantă reminiscenţă feudală.

Instituţia de drept englez care a format cel mai mult obiect de receptare, dincolo de limitele marelui sistem de common-law, este trust-ul. Succesul acestei instituţii se explică prin funcţiunile pe care le îndeplineşte. El ţine astfel loc de donaţie sau legat cu sarcini de regim dotal, de regim de tutelă sau de curatelă, e destinat ocrotirii intereselor patrimoniale ale unei alte persoane (aspectul ocrotirii intereselor nepatrimoniale îl fac să difere de instituţiile corespunzătoare din dreptul continental), îndeplinind, în acelaşi timp, funcţiunile unui executor testamentar. Trust-ul poate fi folosit, de asemenea, pentru evitarea unui faliment sau a constituirii unei garanţii reale (ipotecă sau gaj). Un trust for sale se poate constitui în vederea facilitării vânzării unor bunuri, un charitable trust îndeplineşte funcţiile unei fundaţii, un business trust ţine locul unei societăţi de capitaluri.

Trust-ul constă în încredinţarea unor bunuri către o anumită persoană, cu o destinaţie specială, bunurile trebuind folosite într-un scop anume. Raportul juridic presupune trei subiecţi. Fiecare dintre aceştia este un personaj cu o poziţie bine stabilită în executarea trust-ului, purtând un nume distinctiv. Astfel, settlor este persoana care constituie trust-ul, înstrăinând proprietatea bunurilor, trustee este cel care urmează să execute trust-ul, primind proprietatea acestor bunuri şi, în sfârşit, beneficiary este cel în fondul căruia se acţionează. Cu alte cuvinte, el nu este liber să dispună cum crede de cuviinţă de aceste bunuri, ci trebuie să le folosească, să le administreze sau chiar să le înstrăineze în interesul lui cestui que trust şi în sensul în care a fost constituit trust-ul.

De fapt, operaţia juridică constă în afectarea unor bunuri în vederea realizării unui anumit scop, bunuri care, în mod formal, ies din patrimoniul constituitorului spre a intra în cel al lui trustee, fără însă ca acesta să devină un adevărat proprietar, ci rămânând în fond un simplu executant. raporturile ies şi mai limpede în evidenţă atunci când settlor se confundă cu cestui que trust. In patrimoniul lui trustee ele nu se confundă cu bunurile proprietatea acestuia, rămânând să formeze două mase patrimoniale distincte. De altfel - şi aceasta este de natură să accentueze ideea că trustee nu este un adevărat proprietar - el are dreptul să fie indemnizat din valoarea bunurilor ce formează obiectul trust-ului de pagubele pe care le-a suferit din cauza executării. El nu are însă dreptul la retribuţie, deoarece trust-ul este o sarcină gratuită.

Unul dintre elementele specifice ale instituţiei este că trust-ul nu reprezintă un contract şi, ca atare, nu reclamă un acord de voinţă. El izvorăşte din voinţa unilaterală a constituitorului.

O a treia instituţie asupra căreia ne vom opri în dorinţa de a prezenta elementele cele mai caracteristice pentru sistemul juridic englez este aşa-numita adjective-law. Desigur, un drept procesual există în orice sistem juridic. Sub acest aspect, adjective-law, care nu este altceva în esenţă decât reglementarea procedurii judiciare, nu reprezintă nimic specific.

Secolul al XX-lea a însemnat pentru procedura judiciară engleză momentul simplificării şi sistematizării. Cu toate acestea ea se prezintă, încă, observatorului străin ca o procedură complicată, îndelungată şi, în comparaţie cu tendinţele moderne ale ştiinţei dreptului procesual, învechită.