Dreptul socialist nu poate fi pus pe acelaşi plan cu dreptul altor orânduiri sociale, deoarece el ar fi expresia unui tip istoric de stat care, bazându-se la rândul său pe un anume tip de relaţii de producţie, superioare celor din alte state, pentru că ele sunt ,,mai avansate" pe plan istoric, ceea ce ar face imposibilă o comparaţie între ele.
Sistemul juridic sovietic, în măsura în care mai este aplicabil în ţările din fosta URSS, completat cu dreptul câtorva state care nu au renunţat la sistemul politic şi economic socialist, reprezintă, alături de dreptul romano-germanic, de common-law şi de sistemele juridice religioase şi tradiţionale un mare sistem juridic în sine, nici superior, nici inferior celorlalte.
Încă din 1950, René David marca în tratatul său de drept comparat ideea că dreptul sovietic reprezintă un mare sistem de drept, deosebit de cel romano- germanic, idee reluată după aceea în lucrarea „Les grands systemes de droit contemporain". Alţi comparatişti de mare reputaţie, ca Leontin Jean Constantinesco în al său „Traite de droit compare" sau René Rodière în cursul său predat la Facultatea Internaţională de la Strasbourg, reiau această împărţire,
recunoscând în fond originalitatea dreptului sovietic.
Astfel, deşi a preluat - incontestabil - de la sistemul romano-germanic împărţirea pe ramuri, dreptul sovietic înlătură diviziunea în drept public şi drept privat, considerând, în virtutea unor raţiuni ideologice, că întreaga reglementare legală este de drept public.
In afară de aceasta, însă, dreptul sovietic cunoaşte toate ramurile de drept din sistemul romano-germanic cu următoarele deosebiri. Astfel, dreptul comercial e practic inexistent, deoarece în condiţiile unei economii planificate la un înalt grad de centralizare, raporturile juridice dintre întreprinderile de stat şi cele coopertiste sunt cuprinse în celebrul „drept economic".
Un alt aspect caracteristic constă în aceea că dreptului familiei i se recunoaşte statutul de ramură de drept de sine stătătoare. Deşi despre un „drept al familiei" ca o reglementare cu un grad de autonomie se vorbeşte şi în dreptul francez, în cel german şi în cel englez bunăoară, această particularitate legislativă nu este înţeleasă în nici una din ţările menţionate ca fiind expresia unei ramuri de drept de sine stătătoare.
O înfăţişare caracteristică prezintă şi organizarea judiciară. Procedura penală şi cea civilă sovietică nu cunosc decât două grade de jurisdicţie, calea de atac a apelului fiind înlăturată, iar recursul căpătând un caracter hibrid, referindu-se atât la problemele de fapt, cât şi la cele de drept.
Izvoarele dreptului „ socialist"
Actul normativ scris reprezintă, în aceste condiţii, izvorul principal de drept.
Actul normativ scris nu este însă singurul izvor în sistemul de drept sovietic. Importanţa celorlalte izvoare însă este minoră faţă de deosebita însemnătate pe care o are legea scrisă.
Un astfel de izvor este obiceiul juridic. Este de la sine înţeles, că, în orice societate modernă, obiceiul, izvor ce-şi găseşte explicaţia într-un mod de viaţă tradiţional, înapoiat, dominat cel mai adesea de economia naturală, nu poate juca un rol însemnat. Doar în dreptul internaţional şi în dreptul comercial legea face trimitere în anumite cazuri la uzuri sau la obiceiuri, de pildă, referitoare la rânduielile portuare.
In dreptul civil, locul obiceiului este infim.
In sistemele unor republici sovietice din Asia, obiceiul reprezintă un izvor de drept a cărui importanţă nu trebuie minimalizată.
O problemă amplu discutată este cea a caracterului de izvor de drept al practicii judiciare.
In majoritatea sistemelor juridice ale statelor europene, practica judecătorească nu reprezintă un astfel de izvor. Se admite totuşi că ea joacă un rol însemnat în semnalarea anumitor lacune legislative: oferind chiar organelor competente soluţii pentru completarea sau perfecţionarea dispoziţiilor legale.
Îndeosebi în primii ani după instaurarea regimului sovietic şi după adoptarea celor dintâi acte normative de către acesta, practica judecătorească a adus o contribuţie substanţială la formularea unor noţiuni şi categorii juridice care sunt necesare pentru o corectă aplicare şi interpretare a dreptului.
Tipul istoric de drept „socialist" şi-a făcut apariţia după instaurarea puterii sovietice. Desigur, principiile care stau la baza acestui mare sistem juridic nu au apărut în mod spontan şi nici nu au avut întotdeauna semnificaţia pe care le-o acordăm astăzi. Dintre actele normative cele mai însemnate, adoptate după preluarea puterii sunt cele din perioada 1917 - 1918, purtând diferite denumiri - decrete, rezoluţii, dispoziţii etc. - din care mare parte nu au fost puse practic în aplicare dar care au reprezentat un moment crucial în procesul de formare a dreptului sovietic.
Dintre acestea, cel mai cunoscut este desigur decretul asupra păcii, redactat personal de Lenin şi emis la 26 octombrie 1917. Alături de el vom aminti decretul asupra pământului din 26 octombrie 1917, care a dispus trecerea fondului funciar în proprietatea statului, decretele asupra naţionalizărilor, adoptate în acelaşi an, care au trecut, de asemenea, în proprietatea statului, mijloacele de producţie din diverse ramuri ale economiei, băncilor, a marinei comerciale, a imobilelor de locuit. După ce decretul din 26 octombrie 1917 a naţionalizat marile proprietăţi funciare punând pământul la dispoziţia comitetelor agricole regionale şi a sovietelor raionale, un decret din 19 februarie 1918 a stabilit principiile fundamentale ale colectivizării agriculturii.
O altă măsură esenţială pentru crearea noului sistem de drept a constat în abrogarea întregii legislaţii prerevoluţionare. In acest sens, un prim decret, datând din 24 noiembrie 1917, a desfiinţat vechile tribunale, introducând o nouă organizare judecătorească. Instanţele erau compuse dintr-un judecător, care nu era în toate cazurile un magistrat de carieră, şi din doi asesori populari care - vechea legislaţie fiind abrogată - urmau să se pronunţe astfel cum le dicta „conştiinţa lor revoluţionară". Legile vechi nu puteau fi aplicate decât în măsura în care nu contraveneau acestei „conştiinţe revoluţionare".
Prin alte trei decrete, adoptate în 1918, a fost acreditată ideea de casare a hotărârilor judecătoreşti şi de control judiciar şi s-a stabilit că instanţele trebuie să aplice doar decretele guvernului revoluţionar pentru a se prevedea în final interzicerea oricărei referiri la vechile legi şi hotărâri judecătoreşti.
Un decret din 27 aprilie 1918 a suprimat instituţia succesiunii, atât sub aspect testamentar, cât şi ab intestat.
La 18 decembrie 1917 a fost emis primul decret privind materia dreptului familiei care introducea o serie de elemente revoluţionare în relaţiile de familie. Astfel, era abolită competenţa instanţelor ecleziastice In mateiie de căsătorie, singură căsătoria civilă putând produce efecte juridice. Printr-un decret din decembrie 1917 s-a realizat o considerabilă uşurare a procedurii divorţului, care putea fi obţinut acum printr-o simplă cerere adresată serviciului de stare civilă.
La 17 octombrie 1918 a fost adoptat primul cod al familiei. Din prevederile acestui însemnat act normativ, menţionăm deplina egalitate în drepturi a soţilor, care mergea până la dreptul de a fi separat numele său de familie, cetăţenia si domiciliul său.
Cu privire la desfacerea căsătoriei, codul admitea divorţul prin consimţământul mutual, cerci ea putând fi adresată fie tribunalului local, fie oficiului de stare civilă.
Un important moment, după formarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, a fost adoptarea la 31 ianuarie 1924 a primei Constituţii unionale.
Crearea Uniunii Sovietice şi împărţirea competenţelor legislative între, organele unionale şi cele republicane au avut drept consecinţă apariţia uneia dintre caracteristicile cele mai însemnate, ale sistemului juridic sovietic - federalismul. Aceasta presupunea că de la data adoptării Constituţiei se puteau întâlni în Uniunea Sovietică două trepte legislative: o legislaţie unională, emanată de la organele care în limitele stabilite de Constituţie puteau legifera pentru întreaga Uniune Sovietică şi o legislaţie republicană a fiecărei Republici unionale sau autonome, a fiecărei regiuni sau ţinut autonom, emanând de la organele puterii ale acestor entităţi statale.
In cel de al treilea deceniu al secolului trecut, dreptul sovietic a avut parte de câteva codificări. Menţionăm astfel, Codul civil al Republicii Socialiste Federative Ruse adoptat la 21 octombrie 1922.
Intrucât conceptul de proprietate socialistă nu fusese încă acreditat, codul opera cu termenul de „proprietate publică", prin care înţelegea ceea ce mai târziu avea să se numească „proprietate socialistă de stat".
Codul reglementa in detaliu anumite contracte speciale şi restabilea în anumite limite (10.000 ruble aur) dreptul de succesiune. Erau chemaţi la succesiune, potrivit codului, descendenţii, soţul supravieţuitor, ca si persoanele ee nu aveau capacitatea de muncă sau cei lipsiţi de venituri care erau în întreţinerea completă a de cuius-ului, de cel puţin un an înainte de deces. In lipsa persoanelor din categoriile de mai sus, moştenirea revenea statului. Element interesant, obligaţia la plata datoriilor se transmiterea asupra succesorilor numai intra vires hereditatis.
Menţionăm, de asemenea, unele soluţii tehnice specifice acelui moment: marele accent pus pe răspunderea obiectivă sau consacrarea răspunderii bazate pe echitate, în cazul căreia, subliniind întinderea daunelor, instanţa trebuie să ia în considerare atât situaţia materială a victimei, cât şi cea a autorului, localizând paguba în patrimoniul celui care are venituri superioare.
Codul civil al Republicii Ruse a servit drept model pentru elaborarea codurilor celorlalte republici din fosta Uniune Sovietică, şi din acest punct de vedere a prezentat interes pentru comparatişti.
Constituţia din 1936 a marcat un alt moment important în evoluţia legislaţiei sovietice. Textul constituţional consacră existenţa proprietăţii socialiste - de stat si cooperatiste - a proprietăţii individuale, a ţăranilor si muncitorilor şi a proprietăţii personale a cetăţenilor sub forma bunurilor de consum.
Începând din anul 1958 s-a trecut la generalizarea unui sistem legislativ corespunzător structurii federale a statului sovietic. Potrivit acestui sistem, la nivelul întregii Uniuni sunt emise, pe de o parte, acte normative purtând denumirea de Baze (Osnovî) ale legislaţiei dintr-o anumită ramură, care cuprind principiile generale ce urmează să-şi găsească reglementarea pe întreg teritoriul Uniunii, iar pe de altă parte, în fiecare dintre republicile unionale sunt adoptate coduri care, pornind de la acele principii generale, adoptă în concret reglementări corespunzătoare particularităţilor si tradiţiilor republicilor.
Astfel, la 8 decembrie 1961 au fost adoptate Bazele legislaţiei civile, care au intrat în vigoare la 1 mai 1962. Ele au fost urmate de adoptarea codurilor civile din republicile unionale.
Importante elemente cu caracter inedit întâlnim în reglementarea materiei succesiunilor, reprezentând, în esenţă, o întărire a dreptului succesoral.
Dreptul sovietic nu a fost singurul sistem juridic care dădea expresie ideologică materialismului dialectic şi istoric. Până în anul 1989, vorbindu-se despre ceea ce se numea „sistemul mondial socialist", era firesc să se afirme existenţa unui mare sistem de drept al statelor socialiste, creat, de altfel, prin receptarea, mai mult sau mai puţin masivă, a dreptului sovietic în statele cu un sistem identic.
Evenimentele petrecute în anii următori, în toate statele din estul Europei, despărţirea Uniunii Sovietice, au dus la abandonarea modelului sovietic de dezvoltare, statele la care ne referim revenind spontan la principiile lor tradiţionale, ataşate toate marelui sistem juridic romano-germanic, desigur adaptând legislaţia la standardele internaţionale, universale şi regionale actuale.