Infracțiunea de escrocherie în Republica Moldova

Detalii
Categorie: Drept
Accesări: 232
Pin It

INTRODUCERE

Actualitatea temei: escrocheria are o lungă istorie în lumea interlopă, care a acumulat şi continuă să acumuleze experienţă în comiterea infracţiunii menţionate. Activitatea de escrocherie este legată mai des de hoţi profesionişti, şi anume – organizaţii criminale, ce rezultă din analiza utilizării documentelor bancare şi financiare contrafăcute, activităţii  frauduloase ale diverse fonduri, întreprinderi şi companii. Acest lucru se datorează profitul înalt în domeniul dat. O singură operaţiune executată bine gândit şi priceput, cu uşurinţă acoperă nu numai toate costurile de preparare a acesteia, dar şi nu merge în nici o comparaţie cu veniturile primite, din infracţiuni cum ar fi, spre exemplu - furtul. Tot un argument poate fi, că infracţiuni de escrocherie sunt mai puţin riscante decât alte crime împotriva proprietăţii.

Frauda este o crimă împotriva proprietăţii, care aduce pagube materiale cauzate proprietaru-lui în prezent, problema principală în procesul calificării infracţiunii care este prevăzută în articolul 190 CP RM, este problema distingerii infracţiunii de escrocherie de alte infracţiuni (furt, jaf, delapidarea averii străine, luare de mită ş.a), precum şi încălcări ale naturii civile în comiterea diferitor tipuri de tranzacţii ( vânzare-cumpărare, împrumut, comision, contract de împrumut, etc.).

Ca unul dintre obiectivele Codului penal, legiuitorul a definit - protecţia proprietăţii cetăţenilor. În această privinţă, responsabilitatea statului este de a dezvolta un sistem global de combatere a criminalităţii, inclusiv împotriva proprietăţii cetăţenilor. Dar până acum guvernul nu a elaborat mecanisme eficiente de protecţie a cetăţenilor împotriva escrocheriei. Răspunderea penală pentru escrocherie este doar una dintre măsurile luate, care se ocupă de combaterea acestui flagel. Cu toate acestea, normele existente îşi pierd eficacitatea lor din cauza latenţei faţă de infracţiunea menţionată, complexitatea dovedirii faptelor şi calificarea infracţiunilor date.

  1. Aspecte Generale

1.1 Scurt istoric privind infracţiunea de escrocherie

Din cele mai vechi timpuri, întreaga lume cunoaşte infracţiunile contra patrimoniului, din mulţimea căror şi face parte infracţiunea de escrocherie. Legislaţia penală a Republicii Moldova, ca şi legislaţia mai multor ţări moderne asigură în normele sale escrocheria, ca o formă de infracţiune contra proprietăţii. Însă, ca să apară în legislaţie, norme care privesc răspunderea penală pentru anumite acţiuni, este nevoie de a studia premisele istorice care ar putea justifica atribuirea caracterului ilicit al acelor fapte.

Escrocheria a provenit de la cuvântul francez „escroquerie”, care se traduce ca înşelarea unei persoane prin mijloace frauduloase, în scopul obţinerii unor profituri, adică faptă de escroc.[1] Doctrina franceză nu a putut stabili sensul exact al infracţiunii date, dar totuşi aceasta şi-a exprimat opinia precum că ea se realizează prin intermediul unor fapte exacte.

Încă în Roma Antică, legiuitorul a dat o definiţie a escrocheriei ca o metodă de sustragere a bunurilor. În dreptul roman principalul delict împotriva proprietăţii - furtum (furt) nu corespunde cu înţelegerea noastră de astăzi cu furtul sau inducerea în eroare.

În actele legislative ce apar mai târziu, escrocheria devine o infracţiune independentă. Legislaţia din 1845 a descris mai detaliat compoziţia escrocheriei. I.Ia. Foiniţki, menţiona, că: “conceptul de escrocherie se reduce la acţiuni prin intermediul inducerii în eroare intenţionate, pentru preluarea bunurilor altei persoane în scopuri proprii. Diferenţa de furt şi jaf se exprimă în procesul de activitate, care constă în sustragere prin acţiunea de inducere în eroare”. [2]

Astăzi, în Republica Moldova există unica lege penală, care a intrat în vigoare la 12.06.2003.  În Capitolul VI “Infracţiuni contra patrimoniului” se regăseşte art.190, în contextual acestui articol observăm, că legiuitorul moldovean sa inspirat din art. 147 al Codului din 1961, dar actualmente în urma modificărilor LP 179 din 26.07.2018, articolul dat iarăşi a fost modificat esenţial: „Escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în privinţa naturii, calităţilor substanţiale ale obiectului, părţilor (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, ori dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean care a produs daune considerabile[3]” , unde au fost implementate o mulţime de noi termene, după cum avem:

Inducerea în eroare şi modalităţile ei:

  1. Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
  2. Prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate

În privinţa:

  1. Naturii şi calităţii substanţiale a obiectului
  2. Actului juridic nul sau anulabil

Sau încheierea actului juridic prin comportament dolosiv sau viclean.

  1. Analiza juridico-penală a infracțiunii de escrocherie

2.1. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii – generic sau special – îl reprezintă valoarea socială ocrotită de normele penale corespunzătoare şi relaţiile sociale generate de aceasta.[4]

Fiecare infracţiune are ca scop încălcarea, schimbarea sau distrugerea unor reguli stabilite de societate, interese sau alte bunuri publice. În ştiinţa dreptului penal ca un astfel de element al componenţei unei infracţiuni se evidenţiază obiectul. Se consideră, că sub noţiunea de obiect al infracţiunii se înţeleg relaţii sociale ce există obiectiv, indiferent de percepţia umană, care sunt ocrotite de Codul penal.

În dreptul penal este prezentă o distincţie în ceea ce priveşte mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, care se deosebesc prin diferite probleme teoretice, practice, determinarea gradului prejudiciabil, calificarea corecte. Doctrina penală cunoaşte următoarele categorii de obiecte: obiect juridic şi obiect material, obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (special), obiect juridic principal şi obiect juridic secundar.

Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor şi valorilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal. De fapt această categorie este prea general, şi de aceea, ea nu este folosită.

Obiectul juridic generic (de grup) – este format din o sumedenie de valori sociale de aceeaşi natură, care sunt apărate de dreptul penal, care pot fi încălcate prin acţiuni sau inacţiuni. Tocmai acest tip de de obiect a folosit legiuitorul pentru a clasifica infracţiunile din Partea special a Codului penal al Republicii Moldova. Anume după obiectul juridic generic sunt grupate toate infracţiunile din Codul penal, care sunt divizate în cele optsprezece capitol.

Obiectul juridic special – ne dă o viziune mai clară anume ce ţine de o anumită valoare contra căreia se îndeplineşte acţiunea sau inacţiunea infractorului. Valoare se caracterizează prin anumite trăsături specifice care servesc la individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceleiaşi grupe. Fiecare infracţiune dintr-un anumit capitol încalcă toate valorile din grupa respectivă, dar, în acelaşi timp, afectează un anumit aspect al acestor valori.

Obiectul juridic principal şi obiectul juridic secundar în literatura de specialitate constituie un obiect juridic complex, care este specific numai infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic principal se înţelege valoarea şi relaţiile sociale împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă, şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii principale din cadrul unei infracţiuni complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea şi relaţiile sociale corespunzătoare acesteia, împotriva cărora se îndreaptă fapta prejudiciabilă, şi care sunt apărate prin incriminarea acţiunii secundare sau adiacente din cadrul unei infracţiuni complexe.[5]

Obiectul material al infracţiunii constituie bunuri sau persoane fizice împotriva cărora se îndeplinesc acţiuni sau inacţiuni ilegale. Obiectul material poate fi întâlnit doar la infracţiuni material, care sunt infracţiuni de rezultat.

M.A. Hotca afirmă, că obiectul juridic generic este specia de obiect juridic al infracţiunii ce constă în valoarea socială care naşte un fascicul de relaţii sociale reprezentând criteriul folosit de legiuitor pentru asocierea mai multor infracţiuni într-un grup.[6] Adică, cu alte cuvinte, în Codul penal al Republicii Moldova nu ar exista cele optsprezece capitole, care, fiecare în parte reprezintă obiect juridic generic.

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.190 al Codului penal al Republicii Moldova are un caracter complex. Există mai multe definiţii ale caracterului complex a obiectului juridic special, care în esenţă se reduce la faptul că pluriobiectualitaea , are loc atunci, când în acelaşi timp se încalcă mai multe obiecte juridice. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, oamenii de ştiinţă nu dezvăluie sensul pluriobiectualităţii infracţiunii, dar formulează caracteristicile specifice în ceea ce priveşte anumite tipuri de infracţiuni.

”Unele infracţiuni contra patrimoniului au un caracter complex, adică, în momentul săvârşirii lor, spre exemplu, poate fi dăunată viaţa şi sănătatea persoanei. În cazul acestor infracţiuni, obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la posesia asupra bunurilor mobile; obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei”.[7]

Pluralitatea (complexitatea) a infracţiunii de escrocherie prevăzute la art.190 CP RM, constă în faptul, că obiectul juridic principal îl formează relaţiile sociale cu privirea la posesia asupra bunurilor mobile; obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi minimum necesar de încredere.[8] E.S. Tenciov îşi exprimă opinia lui referitor la complexitatea infracţiunii de escrocherie: ” Specificul acestei forme de sustragere este condiţionat de caracterul complex al obiectului ei juridic special. Atingerea adusă obiectului juridic principal – proprietăţii – se realizează pe calea încălcării libertăţii de manifestare a voinţei de către proprietar sau alt posesor. Aceştia, fiind induşi în eroare de către făptuitor, îi transmit valorile patrimoniale, considerând că  făptuitorul are dreptul să le obţină”.[9]

Obiectul juridic secundar al infracţiunii de escrocherie (art.190) al Codului penal al Republicii Moldova, îl formează relaţiile sociale cu privire la libertatea manifestării de voinţă şi minimul necesar de încredere.

Obiectul material al infracţiunii de escrocherie (art.190) al Codului penal al Republicii Moldova, poate fi explicat prin cuvintele d-lui S. Brînză: „Obiectul material există nu la toate infracţiunile, ci numai la acelea la care valoarea socială vătămată prin săvârşirea lor se proiectează (nu constă, nici nu se exprimă) într-o entitate materială (corporală)”.[10]

Aşadar, obiectul material al escrocheriei, ca şi obiectul material al tuturor infracţiunilor săvârşite prin sustragere trebuie sa fie sub formă fizică, trebuie să fie obiect real, material al lumii exterioare, existent în spaţiu, create prin munca omului, trebuie să dispună de valoare materială şi cost determinat, să fie un bun mobil şi străin pentru făptuitor.

Concluzionând părerile expuse, putem evidenţia următoarele idei principale:

  • în acel timp când bunurile care formează obiectul material al infracţiunii cad sub incidenţa anumitor calităţi speciale, după cum a fost menţionat anterior atunci nu se va aplica art.190 CP RM ci alte articole precum: art.181, art.2174, art.222, art.290, art.295, art.360 etc.;
  • nu trebuie de confundat obiectul material al infracţiunii de escrocherie cu mijlocul de săvârşire a faptei prejudiciabile menţionate la art.190 CP RM. Această ordine de idei are loc în cazurile documentelor, care nicidecum nu pot forma obiectul material al infracţiunii;
  • bunurile imobile nu pot forma obiectul material deoarece merge în contrazicere cu principiile noţiunii de sustragere care este un caracter obligatoriu a infracţiunii de escrocherie.

2.2. Latura obiectivă a infracţiunii de escrocherie

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.190 din CP al RM are următoarea structură:

1) fapta prejudiciabilă constând din două acţiuni:

  1. a) acţiunea principală, care constă în dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane, adică sustragerea lor;
  2. b) acţiunea sau inacţiunea adiacentă, care constă, în mod alternativ, în inducerea în eroare;

2) urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv;

3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.[11]

În continuare ne vom referi la acţiuni adiacente în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie.

Axându-ne pe dispoziţiile art.190 al Codului penal al Republicii Moldova poate apărea o întrebare: de ce ne referim la acţiunea adiacentă în cadrul infracţiunii menţionate? Art.190 CP RM sancţionează anume pentru dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin inducerea în eroare, ci nu propriu-zis pentru faptul de inducere în eroare în scopul dobândirii bunurilor altei persoane. Acest joc de cuvinte, care din prima vedere nu este semnificativ, de fapt ne concentrează viziunea anume la locul acţiunilor adiacente care se exprimate inducerea în eroare, prin mai multe modalităţi. Corelaţia din cele două acţiuni (principală şi adiacentă) se stabileşte prin următoare forme:

  1. Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
  2. Prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate

  În privinţa:

  1. Naturii şi calităţii substanţiale a obiectului
  2. Actului juridic nul sau anulabil
  3. Sau încheierea actului juridic prin comportament dolosiv sau viclean

Noţiunea de inducere în eroare are următoare definiţie: este declararea a unei informaţii care se cunoştea de la bun început că este falsă, sau nedeclararea informaţiei care trebuia să fie pronunţată, în scopul de a înşela persoana, în proprietatea sau posesia căreia se află bunul, pentru ca în aşa mod a primi de la ea transmiterea bunului „cu bună credinţă” în folosul făptuitorului sau altei persoane.[12] „Dezinformarea conştientă a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii  sau în trecerea cu tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor şi a circumstanţelor care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimoniale ”[13].

Spre deosebire de alte infracţiuni, care sunt supuse procesului fizic (operaţional), în escrocherie modalităţile de acţiune poartă mai mult scop informativ, sau se bazează pe relaţii speciale de încredere care s-au dezvoltat între făptuitor şi partea vătămată. Unele infracţiuni pot fi caracterizate printr-o combinaţie de operaţii fizice şi informaţionale. De exemplu, în cazul escrocheriei, inducerea în eroare poartă scopul informaţional (acţiune adiacentă) pentru comiterea acţiunii fizice (acţiunea principală) – dobândirea bunului.

Pentru caracterizarea procesului de săvârşire a infracţiunii, adică a escrocheriei, se foloseşte expresia „prin inducerea în eroare”. Ceea ce, înseamnă că acele modalităţi menţionate, poartă un caracter obligatoriu în calificarea infracţiunii stabilite la art.190 CP RM, şi prezenţa lor este necesară pentru a stabili că infracţiunea este comisă în modul prevăzut de lege. Prin urmare, „inducerea în eroare” se referă la caracterul obligatoriu a infracţiunii studiate şi stabilirea lui este necesară. Absenţa acestuia v-a indica imposibilitatea de calificare a infracţiunii ca fiind escrocherie.

2.3. Latura subiectivă a infracţiunii de escrocherie

În conformitate cu art.17 CP RM putem cu siguranţă afirma, că în cazul infracţiunii stipulate la art.190 din legea penală infractorul conştientizează caracterul prejudiciabil al infracţiunii şi prevede urmările prejudiciabile sub forma prejudiciului patrimonial efectiv, dorind survenirea acestor urmări. Ca urmare, este indiscutabilă concepţia, că doar intenţia directă este tipul de vinovăţie care poate fi conceput în ipoteza infracţiunilor săvârşite prin sustragere, în general, şi a escrocheriei, în special. Este imposibil de perceput ca făptuitorul care dobândeşte ilicit bunurile altei persoane prin inducere în eroare şi paralel cu asta să nu dorească survenirea prejudiciului pentru victime. În cazul infracţiunii de escrocherie, făptuitorul mereu doreşte urmărilor prejudiciabile, dorinţa care apare inevitabil în procesul desfăşurării relaţiilor dintre infractor şi victimă.

factorul intelectiv presupune reprezentarea deplină a conţinutului, sensului şi finalităţilor urmărite sau acceptate prin săvârşirea faptei, precum şi prevederea întregii desfăşurări cauzale a acesteia;

factorul volitiv este elementul psihic care impulsionează şi comandă energia fizică a omului.

Latura subiectivă de asemenea îl constituie şi motivul infracţiunii, sub înţelesul cărui se are în vedere acea motivaţie care îndeamnă făptuitorul în procesul executării faptei prejudiciabile. Când are loc infracţiunea de escrocherie motivul, de regulă, este de cupiditate. Este firesc acest lucru, deoarece scopul şi motivul infracţiunii adesea poartă un caracter similar. În acelaşi timp motivul răspunde la întrebarea, ce o îndeamnă pe persoana să procedeze în aşa mod, iar scopul la ce a tins persoana.

Axându-ne pe cele menţionate, putem elabora următoarele concluzii:

  • Infracţiunea de escrocherie nu poate să fie manifestată prin intenţie indirectă, ci doar prin intenţie directă;
  • Infracţiunea de escrocherie poate fi săvârşită cu intenţie premeditată, sau cu intenţie supravenită;
  • Prezenţa scopul de cupiditate este obligatoriu în cazul infracţiunii de escrocherie, ceea, ce nu putem spune despre motiv, deşi el de asemenea constituie latura subiectivă a infracţiunii;
  • Delimitarea escrocheriei de încălcările normelor de drept civil nu este posibilă fără luarea în consideraţie a laturii subiective a infracţiunii

2.4 Subiectul infracţiunii de escrocherie

În conformitate cu art.21 din Codul Penal al Republicii Moldova, subiectul infracţiunii este considerată persoana fizică responsabilă care, în momentul săvârşirii infracţiunii, a împlinit vârsta de 16 ani. Art. 190 CP RM la alin. (2)-(5) prevede răspunderea penală pentru persoane fizice care au atins vârsta de 14 ani. Din cele menţionate putem evidenţia următoarele trăsături principale:

  • Să fie responsabilă;
  • Să fie persoană fizică;
  • Vârsta minimă trebuie să fie de 16 ani, în unele cazuri menţionate – 14 ani.

În afară de starea de responsabilitate şi dobândirea vârstei de 16 ani, legea stabileşte subiect special al infracţiunii de escrocherie: persoana care s-a folosit de situaţia de serviciu( art.190 alin.(2) lit.d) ). Subiecţii acestei infracţiuni sunt stabiliţi la art.123 şi art.124 CP RM. Este notabil faptul că astfel de escrocherii săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu admit faptul, că infractorul fiind în calitatea de funcţionar, predispune victima să creadă că se află în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, deşi în realitate nu se este împuternicit de exerciţiul acestor atribuţii. Dacă făptuitorul foloseşte atribuţiile sale de serviciu pentru săvârşirea unei escrocherii, infracţiunea săvârşită constituie un concurs ideal de infracţiuni (art.190 CP şi art.327 sau 335 CP).

Caracterul moral al escrocului, în primul rând, se caracterizează prin faptul săvârşit. Fiind act conştient de comportament, infracţiunea este întotdeauna asociată cu trăsăturile morale şi psihologice ale persoanei şi într-o anumită măsură, exprimă esenţa personalităţii sale. În caracterul individual a escrocului mereu este prezentă tendinţa de a simula, de a imagina, de a trişa etc.

Prin analiza punctului studiat, putem evidenţia următoarele concluzii:

  • Este justificată stabilirea vârstei minime de 16 şi în cazuri speciale de 14 ani pentru infracţiunea de escrocherie.
  • Art.190 alin.(2) lit.d) conţine o eroare deoarece persoana în vârsta de 14 ani nu poate fi angajată la loc de muncă, ca urmare nu poate săvârşi escrocherie folosindu-se de situaţia de serviciu.
  • Dacă făptuitorul foloseşte atribuţiile sale de serviciu pentru săvârşirea unei escrocherii, infracţiunea săvârşită constituie un concurs ideal de infracţiuni (art.190 CP şi art.327, 328 sau 335 CP).

2.5. Formele circumstanţiale agravante ale infracţiunii.

Săvârşirea escrocheriei de două sau mai multe persoane este circumstanţă agravantă stipulată la art.190 alin.(2) lit.b). Din prevederile articolului menţionat se face clar că infracţiunea trebuie să fie săvârşită de cel puţin două persoane, anume săvârşită, ci nu săvârşită de o persoană şi a doua persoană doar contribuie la săvârşire. Însă, considerăm că circumstanţa agravantă specificată la lit.b) alin.(2) art.190 CP RM operează nu doar în cazul de săvârşire a escrocheriei de către doi sau mai mulţi coautori. Ea operează şi în alte două cazuri:

1) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne;

2) escrocheria e săvârşită de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.[14]

O altă circumstanţă agravantă este stipulată la art.190 alin.(2) lit.d), adică răspunderea pentru escrocherie cu folosirea situaţiei de serviciu, folosirea situaţiei de serviciu presupune comiterea de către persoana publică, respectiv, de către persoana cu funcţie de demnitate publică, a unor acţiuni sau inacţiuni prejudiciabile, care derivă din atribuţiile sale de serviciu, fiind în limitele competenţei sale funcţionale. Printre altele, se referă:

- refuzul de a angaja o persoană, care a promovat concursul pentru ocuparea postului;

- participarea cu drept de vot sau de decizie, la examinarea şi soluţionarea problemelor ce vizează un interes personal, inclusiv cel al persoanelor cu care persoana publică sau persoana cu funcţie de demnitate publică se află în raporturi de rudenie, afinitate ori în relaţii ostile;

- acordarea, fără just temei, a preferinţei unor persoane fizice sau juridice, la elaborarea şi emiterea deciziei;

- beneficierea de privilegii, pentru a obţine credite şi împrumuturi, procurarea hârtiilor de valoare, a bunurilor imobile şi a altor bunuri, profitând de situaţia de serviciu, etc.

O altă formă agravantă este prevăzută la art. 190, alin (21), adică dobândirea prin escrocherie a bunurilor de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic, presupune faptul că obiectul material îl reprezintă bunurile de patrimoniu cultural din siturile arheologice sau din zonele cu potenţial arheologic. Până la intrarea în vigoare a Legii nr.75/2016, o asemenea calitate specială a bunurilor sustrase nu era relevantă în planul diferenţierii răspunderii pentru infracţiunile prevăzute la art. 190 CP RM[15]

La art.190, alin(3), este prevăzută escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, în ceea ce priveşte grupul criminal organizat, ca formă a participaţiei penale prevăzută la lit.c) art.43 CP RM.

Conform legiuitorul în art.2 al Legii privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, nr.50 din 22.03.2012, potrivit căruia criminalitatea organizată reprezintă fenomenul social care cuprinde grupurile şi organizaţiile criminale, activitatea criminală a acestora, faptele infracţionale comise de membrii grupurilor şi organizaţiilor criminale, actele preparatorii ale grupurilor şi organizaţiilor criminale şi ale membrilor acestora în vederea comiterii de infracţiuni, precum şi alte infracţiuni care, conform Codului penal, se consideră comise de un grup sau o organizaţie criminală. În aşa mod, stabilim că simplul fapt al comiterii în comun a uneia sau mai multor infracţiuni, chiar dacă făptuitorii se întâlnesc în prealabil şi discută cum să procedeze, determinând şi aportul fiecăruia, nu justifică reţinerea agravantei „săvârşirea infracţiunii de către un grup criminal organizat”. În astfel de cazuri ne aflăm doar în prezenţa participaţiei simple sau complexe, iar înţelegerea anterioară săvârşirii faptei dintre făptuitori, cu privire la locul, metoda, mijloacele de săvârşire a infracţiunii, la contribuţia fiecăruia, încă nu semnifică că pluralitatea de făptuitori reprezintă un grup criminal organizat. Această înţelegere demonstrează intenţia făptuitorilor de a săvârşi infracţiunea.

În ceea ce priveşte organizaţia criminală, ea constituie o reuniune de grupuri criminale organizate  într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice”. Astfel, numărul de grupuri criminale organizate va avea importanţă doar la individualizarea pedepsei penale.

CONCLUZIE

În urma elucidării conceptului infracţiunii de escrocherie prin prisma analizei istorico-evolutive, am constatat că infracţiunea de escrocherie pe care o cunoaştem astăzi s-a dezvoltat de-a lungul timpului, şi a suferit multe schimbări datorită cărora societatea contemporană poate folosi bagajul de cunoştinţe care a fost pus la baza studierii acestei infracţiuni. Analiza la care am apelat în această lucrare ne arată că escrocheria are o lungă istorie în lumea interlopă, care a acumulat şi continuă să acumuleze experienţă în comiterea infracţiunii menţionate. Ca argument poate fi, că infracţiunile de escrocherie sunt mai puţin riscante decât alte crime împotriva proprietăţii.

Criminalii în zilele noastre şi-au dat seama că, pentru ca afacerea să prospere, este mai sigur să nu folosească forţa, ci minciuna şi viclenia - au schimbat practica forţată de extorcare a banilor pe una mai „blândă”, „delicată” - adică dobândirea banilor prin diferite modalităţi ale inducerii în eroare.

În prezent, problema principală în procesul calificării infracţiunii care este prevăzută în articolul 190 CP RM, este problema distingerii infracţiunii de escrocherie de alte infracţiuni (furt, jaf, delapidarea averii străine, luare de mită ş.a), De asemenea, în procesul investigării şi judecării cazurilor care implică infracţiuni comise în sfera activităţii economice, inevitabil, apar probleme de delimitare acestor cu escrocherii şi de calificare suplimentară în cadrul altor articole din Codul Penal. Rezolvarea corectă a acestora are o semnificaţie importantă teoretică şi practică. Cele menţionate mai sus duc la concluzia că astăzi problema escrocheriei este foarte relevantă.

În teoria generală a dreptului este stabilit, că orice sferă de activitate este reglementată de relaţii sociale. Prin urmare, infractorii, la momentul săvârşirii unei oricărei infracţiuni, în primul rând, atentează relaţiile sociale, care sunt obiectul încălcării oricărei infracţiuni, inclusiv infracţiuni împotriva proprietăţii, în special, şi a escrocheriei.

Dreptul penal prezentă o distincţie în ceea ce priveşte mai multe categorii de obiecte ale infracţiunii, care se deosebesc prin diferite probleme teoretice sau practice, determinarea gradului prejudiciabil, calificarea corectă. Următoarele categorii de obiecte sunt cunoscute de doctrina penală: obiect juridic şi obiect material, obiect juridic generic (de grup) şi obiect juridic specific (special), obiect juridic principal şi obiect juridic secundar. Este de remarcat, că uneori pot apărea dubii în legătură cu noţiunea de ”patrimoniu”. Aceste neclarităţi se datorează art.2 alin.(1), CP al RM : ” Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept”. Observăm, că în articolul menţionat nu se spune despre patrimoniu, se utilizează noţiunea de proprietate.

În scopul de a rezolva problemele teoretice şi practice legate de reglementarea juridică a răspunderii penale pentru infracţiunea menţionată, este necesară dezvoltarea şi îmbunătăţirea dreptului penal şi continuarea cercetărilor.

Ca unul dintre obiectivele Codului penal, legiuitorul a definit - protecţia proprietăţii cetăţenilor. În această privinţă, responsabilitatea statului este de a dezvolta un sistem global de combatere a criminalităţii, inclusiv împotriva proprietăţii cetăţenilor. Dar până acum guvernul nu a elaborat mecanisme eficiente de protecţie a cetăţenilor împotriva escrocheriei. Răspunderea penală pentru escrocherie este doar una dintre măsurile luate, care se ocupă de combaterea acestui flagel. Cu toate acestea, normele existente îşi pierd eficacitatea lor din cauza latenţei faţă de infracţiunea menţionată, complexitatea dovedirii faptelor şi calificarea infracţiunilor date.

Situaţia criminală în Republica Moldova în ultimul timp, continuă să fie destul de complicată. Factorii economici, sociali, politici, morali şi psihologici, au un impact negative asupra siguranţei personală şi publică. Infracţiunile săvârşite prin sustragere  sunt printre cele mai răspândite infracţiuni contra proprietăţii care tradiţional se regăsesc în viaţa de zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE

  1. Legi şi alte acte normative
  2. CODUL PENAL al Republicii Moldova, Nr. 985, din 18.04.2002
  3. CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA, Nr. 122 din  14.03.2003
  4. Codul Civil al Republicii Moldova, Nr. 1107 din  06.06.2002
  5. Manuale, monografii, cursuri, tratate
  6. Botezatu I. .Răspunderea penală puntru escrocherie. Chişinău: CEP USM, 2010
  7. Brânză S., Ulianovschi X, Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chişinău: 2005
  8. И. Я. Фойницкий “Курс уголовного права. Часть особенная. Посягательства личные и имущественные”
  9. Manualul Judecătorului pentru cauze penale / Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana
  10. Hotca M.A. Codul Penal. Comentarii şi explicaţii. Chişinău: C.H. Beck, 2007
  11. Brînză S. Raporturile dintre noţiunile ”patrimoniu” şi ”proprietate” în contextul apărării penale. Chişinău: CEP USM, 2003
  12. И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П. Новоселов. Уголовное право. Особенная Часть: Учебник для вузов. Москва: Норма, 2001
  13. Brînză S. Stati V. Tratat de Drept penal Partea Specială. Vol.I. Chişinău: 2015
  14. Л.Л. Кругликова. Москва: Волтерс Клувер, Уголовное право России. Часть Особенная, 2005
  15. Хмелева. М. Ю. Уголовная ответственность за мошенничество: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук. Омск: 2008

 

III. Ediţii periodice, culegeri, articole

  1. Solomon M. Escrocheria ca formă de sustragere a avutului proprietarului. Legea şi viaţa, Chişinău, 2007
  2. Botezatu I. Brînză S. Analiza juridico-Istorică a reglementărilor privitoare la infracţiunea de escrocherie. Chişinău: Revista Naţională de Drept, 2010
  3. Botezatu I. Brînză S. Examinarea unor probleme legate de latura subiectivă şi subiectul escrocheriei (art. 190 C.pen. RM)(Partea I). Chişinău: Revista Naţională de Drept, 2010

 

  1. Surse web:
  2. https://ru.wikisource.org, Уголовный кодекс РСФСР 1922
  3. http://lex.justice.md/md/331268/, CP al RM
  4. http://www.legis.md- , CP al RM

 

[1] Solomon M.  Escrocheria ca formă de sustragere a avutului proprietarului. Legea şi viaţa, Chişinău, 2007

[2] Фойницкий И.Я. Курс уголовного права: (Часть особенная): Посягательства личные и имущественные. Спб., 1907.

[3] CP al RM   http://lex.justice.md/md/331268/,  (vizitat la 03.03.2020)

[4] Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chişinău: CEP USM, 2010, p. 105.

[5] Botnaru S. Şavga A. Grosu V. Grama M. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. Chişinău: Cartier, 2005, p.132

[6] Hotca M.A. Codul Penal. Comentarii şi explicaţii. Chişinău: C.H. Beck, 2007, p.212.

[7] И.Я. Козаченко, З.А. Незнамова, Г.П. Новоселов. Уголовное право. Особенная Часть: Учебник для вузов. Москва: Норма, 2001 р. 258

[8] Brînză S. Stati V. Tratat de Drept penal Partea Specială. Vol.I. Chişinău: 2015, p. 907.

[9] Л.Л. Кругликова. Москва: Волтерс Клувер, Уголовное право России. Часть Особенная, 2005, p. 120.

[10] Brînză S. Obiectul infracţiunilor contra patrimoniului: Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chişinău: 2005, p.21.

[11] Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Ţurcanu, Vladimir Grosu. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chişinău: 2005 p. 281

[12] А.И. Бойцов. Преступления против собственности. Издательство «Юридический центр Пресс». СПб: 2002, p. 324.

[13] Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Ţurcanu, Vladimir Grosu. Drept penal. Partea Specială. vol. II, Chişinău: 2005 p. 282

[14] Botezatu I. Răspunderea penală pentru escrocherie. Chişinău: CEP USM, 2010, p. 257

[15] http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/11.-p.81-92. – vizitat la 03.03.2020