Introducere

Pentru a putea vorbi despre importanţa unei măsuri de protecţie socială pentru un copil aflat în situaţie de risc ( neglijare, abuz, abandon) este absolut necesar să pornim de la identificarea nevoilor copilului, în vederea creării unei corespondenţe între cerinţe şi soluţii, vizând pliarea nu doar pe nevoile copilului ci şi pe interesul superior al acestuia, mai ales când acesta se află în imposibilitatea de a decide pentru sine.

Există mai multe servicii de protecţie care răspund nevoilor copilului, atunci când propria familie (naturală sau biologică) nu este în măsură sau se retrage din acest rol şi anume: servicii care oferă suport familial (în preponderent asigurată de serviciile de asistenţă socială), servicii ce compensează îngrijirea copiilor de către părinţi (serviciile de zi) şi nu în ultimul rând, domeniul nostru de interes: servicii ce suplinesc îngrijirea parentală, atunci când copilul este scos din cămin sau şi-l pierde. În această categorie intră: instituţiile de protecţie a copilului (case de copii, centre de plasament etc.), plasamentul familial şi adopţia.  

Dintre aceste trei forme de protecţie interesul nostru se concentreză asupra ultimei: adopţia, în favoarea căreia vom încerca să argumentăm că este cea mai bună măsură, soluţie în asigurarea bunăstării copilului abandonat. Dar ce înseamnă abandonul copilului şi de când se practică? Ei bine, încă de la începutul omenirii, abandonul nou-născuţilor era o problemă, dintotdeauna copii (fără a avea, vreun merit sau vreo vină) au fost plasaţi în două categorii: copii doriţi şi cei consideraţi o greşeală. Definiţia abandonului este construită pe trei dimesiuni: juridic, medical şi psihologic. Din punct de vedere juridic: este considerat abandonat, copilul aflat în îngrijirea unei instituţii de îngrijire socială sau medicală de stat, instituţii de îngrijire private, sau încredinţat unei persoane juridice, poate fi declarat prin hotârăre judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinţii s-au dezinteresat de el, pe o perioadă mai mare de 6 luni (Legea 47/1993). Din punct de vedere medical, copilul este considerat abandonat dacă rămăne singur în unitatea sanitară mai mult de două săptămăni peste perioada necesară acordării îngrijirii specifice. Definiţa abandonului din perspectiva psihologiei, vizează orice formă de părăsire a copilului, orice formă de dezinteres faţă de acesta, indiferent dacă presupune sau nu în întreruperea completă a legăturii între copil şi familia acestuia.

Dragostea şi îngrijirea necondiţionată reprezintă un privilegiu pentru copiii care cresc în  familie.

Pentru a vedea ce impact are adopţia asupra bunăstării copilului abandonat, este bine să facem o scurtă radiografie a istoriei şi evoluţiei sale până în prezent, precum şi a nevoilor copilului pentru a înţelege de ce este potrivit să alegem această măsură de protecţie a copilului şi nu alta.

1. Istoria şi evoluţia adopţiei în context internaţional şi naţional

Ca formă de protecţie socială, adopţia are un trecut lung şi o istorie scurtă, practicându-se încă din antichitate, (celebrele cazuri ale lui: Sargon I din Babilon, Moise din Egipt, Oedip din Grecia; mai mult în perioada Imperiului Roman, adopţia reprezentând principala cale de acces la tron: cazurile faimoase ale lui Nero, Augustus Caesar, Caligula etc.) primul sistem legislativ în acest sens a fost Codul lui Hamurabi din Babilon, dar legislaţia modernă de reglementare a adopţiei apare cu un decalaj de nici mai mult nici mai puţin de trei milenii mai târziu: în a doua jumătate a secolului XIX în SUA, apoi răspândindu-se şi în Europa.

Înainte de al Doilea Război Mondial, adopţia nu era realizată în interesul superior al copilului dar după această perioadă începe o reconsidereare a rolului copilului în societate, atenţia îndreptându-se spre protecţia copilului, odată cu apariţia Declaraţiei Drepturilor Copilului, elaborat de ONU în 1959 (Roth-Szamoskozi, 1999, p: 15-16) ce vizează faptul că toţi copii indiferente de particularităţile: rasiale, culturale, sociale etc. au dreptul la protecţie socială şi oportunităţi de dezvoltare prin îndeplinirea nevoilor de dragoste, înţelegere, atmosferă şi securitate.

Zamfir (1997, p: 9-12) remarcă, copilul ca fiind o valoare centrală în societatea românească, această perspectivă venind în întâmpinrea, clarificarea şi simplificarea procedurilor de rezolvare a situaţiei de abandon (politica de prevenire şi reducere a fenomenului de abandon, în interesul superior al copilului ia amploare după perioada comunistă, până atunci instituţiile erau principala formă de ocrotire) identificându-se posibilităţi de adopţie: naţională (în prrincipal) şi internaţională (în cazul insuficienţei primei forme). Accentul cade pe prevenirea plasării copilului in instituţii, în două direcţii (sprijin complex dat familiei care se află în situaţia de a-şi plasa copii în instituţii şi promovarea alternativelor la instituţionalizare: adopţie şi plasament familial- de urgenţă, termen scurt, mediu şi permanent).    

2. Nevoile copilului pliate la măsura adopţiei

La întrebarea pusă de C. Zamfir (1997) de ce copilul trebuie să fie în centrul atenţiei în colectivitate, răspunsul constă în faptul că: copilul are nevoile oricărei persoane, dar într-o configuraţie specială. Privind nevoile copiilor, Kellmer-Pringle citat de Smith (1993) identifică patru nevoi emoţională de bază care trebuie satisfăcute întrucât copii să ajungă adulţi independenţi şi anume: nevoia de dragoste şi securitate (asigurată numai de relaţiile continue şi stabile cu persoane semnificative, în cazul nostru potenţialii părinţi adoptivi), urmată de nevoia de explorare şi cunoştere (lucru ce ajută copilul să primească control în lumea în care trăieşte, să fie autonom şi încrezător în el însuşi, ex. joaca şi exprimarea nevoilor prin limbaj), a de-a treia nevoie fiind cea de laudă şi recunoştinţă (uneori în familia biologică copilul poate fi privat de aceste întăriri, dar în familia adoptivă, părinţii adoptivi pot fi antrenaţi de către asistenţi sociali) şi nu în ultimul rând nevoia de responsabiliatate prin independenţă personală, asigurarea simultană şi globală a acestor nevoi îl ajută pe copil să devină un individ pregătit, o piesă de bază pentru societate.

Ceea ce Zamfir (1997, p:15-16) aceentuează în vederea unei dezvoltări optime a copilului aflat într-o situaţie de risc, (gen abuz, abandon) este importanţa unei stabilităţi şi securităţi pe care numai o familie o poate oferi (familia adoptivă trebuie să se aproprie caracteristicilor familiei naturale, pentru a-şi îndeplini funcţiile) prin condiţii de dezvoltare: nevoie de formare, suport uman şi social, protecţie specială pliată pe nevoile fundamentale ale copilului: hrană; îmbrăcăminte; mediu uman suportiv, securizant; grijă, îngrijire; stimulare fizică, cognitivă, emoţională. În teoria ataşamentului, Bowlby citat de Roth (1999, p:154) porneşte de la teoria psihanalitică pentru a descrie importanţa formării în relaţia de familie a legăturii de ataşament, prin nevoia copilului de a simţi stabilitate, dragoste şi îngrijire de la o persoană apropiată, autorul demonstrînd că experienţa din copilăria timpurie are o mare influenţă în dezvoltarea personalităţii ulterioare a copilului. Copilul observă, simte nesiguranţă şi dacă se află într-un sistem care descurajează stabilitatea şi certitudinea (gen instituţii de ocrotire) va creşte nesigur de societatea care ar trebui să-l protejeze, caracterizat de: frică, lipsă de iniţiativă, stimă de sine scăzută etc. Aşadar, toate aceste nevoi nu pot fi satifăcute adecvat în instituţii de ocrotire, sau situaţii de instabilitate privind relaţia dintre părinţi şi copii, ex. plasamentul familial repetat consideră Kellmer-Pringle, citat de Smith (1993, p: 43).  Rutter citat de aceeaşi Smith este de părere că: ’’ mulţi copii se soldează cu retard mintal ca urmare a internării într-o instituţie de ocrotire inadecvată”, o perioadă îndelungată petrecută în astfel de condiţii are ca risc handicap intelectual. Probema cu copii ce trăiesc în instituţii este că au o viaţă întreruptă, discontinuă alături de sentimentul de identitate distrusă, neajutorare, izolare şi pierdere a copilăriei. De aceea adopţia apare ca o alegere realistă pentru copii care nu pot să crească în propriile lor familii.

Seglow citat de Smith susţine că: ”adopţia este cea mai bună metodă de îngrijire alternativă pentru cei mai mulţi copii, ai căror părinţi nu sunt în stare, nu vor sau nu pot să ofere un cămin potrivit şi permanent” fiind mai bună deoarece are un grad scăzut de eşec decât îngrijirea realizată în unităţi de îngrijire sau încredinţarea.

O societate centrată pe copil, îl vede pe acesta ca pe un membru al umanităţii, un cetăţean, faţă de care familia are responsabilitatea principală, de aceea orice decizie care priveşte copilul, trebuie realizată în interesul său, deoarece copilul reprezintă ”resursa umană a viitorului” (Zamfir, 1999), şi deci trebuie tratat ca o investiţie vitală pentru societatea actuală; părintele psihanalizei Sigmund Freud, consideră ”copilul ca fiind părintele adultului”.

3. Adopţia: termeni definitorii, cadru legislativ, avantaje faţă de alte forme de protecţie

Trillat (1988, p: 91) consideră adopţia ca pendulare între contract şi instituţie, dar totuşi nefiind nici contract nici act judiciar, ci o imitaţie prin care societatea vrea să imite natura. O nouă specie de lege, la care nu-i pot găsi un cuvânt pentru a defini acest act...Se oferă sentimentul de fiu celui ce, nu a primit sentimentul de a avea un tată. (Bonaparte, tratatul precedent al Codului Civil).

A adopta înseamnă a opta, o alegere liberă de creare a unei filiaţii fără a procrea, ci doar prin calea unei singure decizii. Societatea legitimează o nouă categorie de părinţi: o altoire între un copil stăin şi o branşă  genealogică deja constituită. Dacă circulaţia copilului este simplă în Africa şi Oceania, de ce acest subiect ridică încă controverse?

Legea nr. 273/2004 (aici găsim toate condţiile, procedurile, formele, efectele adopţiei etc.)  privind regimul juridic al adopţiei defineşte adopţia, ca fiind operaţiunea juridică prin care se realizează legătura de filiaţie între adoptor şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (cap I, art. 1). Următorul articol  vehiculează următoarele principii privind procedura de adopţie: principiul interesului superior al copilului,

Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial, principiul continuităţii în educarea copilului, principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul de maturitate şi principiul celerităţii  în îndeplinirea actelor referitoare la adopţie.

Definiţia adopţiei, dată de Raportul Comitetului Departamentului pentru Adopţia Copilului apare ca: ”ruptură completă a relaţilor legale dinte părinţi şi copil şi stabilirea uneia noi între copil şi părinţii săi adoptivi” (Smith, 1993, p: 6).

Doi termeni asimilaţi adopţiei sunt: tutela şi curatela; primul concept se referă la ocrotirea copilului când este lipsit de ocrotirea părintească iar al doilea la ocrotirea temporară a copilului aflat într-una din situaţiile prevăzute de lege (Alexandrescu, 2002, p 51-54).

Smith (1993, p: 40) susţine că adopţia este o variantă realistă pentru copii care nu pot fi crescuţi de părinţii biologici, o a doua şansă la o viaţă normală. Cei implicaţi în procesul de adopţie iau decizii care să fie în concordanţă cu drepturile şi nevoile copiilor, atât asistenţii sociali căt şi părinţii au responsabilitatea de a asigura copilului adoptat un mediu cu oportunităţi normale de dezvoltare. În procesul de adopţie asistentul social joacă rolul de intermediar între părinţii adoptivi şi copilul adoptabil, rol care implică luare de decizii.

Copilul este adoptabil până la dobândirea deplină a exerciţiului (Alexandrescu, 2002, p: 51-58), iar în caz excepţional poate fi adoptat şi majorul dacă a fost crescut în timpul minorităţii de familia/ persoana care solicită  încuvinţarea adopţiei. Adopţiile interzise sunt: între fraţi, adopţia unui copil de mai multe persoane (exceptând cea realizată de soţ/soţie), persoanele care împuternicite să adopte sunt: persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi îndeplinesc condiţiile legale şi sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decăt cei pe care îi doresc să-i adopte, persoanele/familile care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesării asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Există o serie de acte necesare pentru adopţie şi anume: cererea persoanei şi familiei pentru elibererea atestatului în vederea adopţiei, copii după actele de stare civilă ale solicutanţilor, certificate medicale (diagnosticul medical în vederea plasării copilului în adopţie este deosebit de important, nu doar pentru copil ci şi pentru părintele adoptiv, Walkind, 1979), certificate de cazier judiciar, ancheta psihosocială, atestatul comisiei pentru Protecţia Copilului, dovada adoptabilităţii copilului, consimţământul fam/persoanei care doreşte adopţia, anchetă socială la domiciliul părinţilor natural, acte de sănătate penru copii, hotârărea Comisiei pentru Protecţia Copilului de încredinţare a copilului în vederea adopţiei, consimţământul copilului dacă acesta a împlinit zece ani, confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii (exceptând cazurile când, soţul adoptă copilul celulalt soţ, sau adoptorii sunt rude până în gradul IV cu copilul). 

Abia atunci când se îndeplinesc toate condiţiile pentru ca adopţia sa poată fi încuvinţată, Comisia pentru Protecţia Copilului poate încredinţa încredinţa copilul spre adopţie.

Printre efectele adopţiei regăsim: copilul preia numele celui ce l-a adoptat (dacă adopţia se realizază de soţi care nu au un nume de familie comun, aceştia sunt obigaţi să declare instituţiei, numele pe care copilul urmează să-l poarte), se întocmeşte un nou act de naştere a copilului, în care părinţii adoptivi sunt trecuţi ca părinţi naturali, vechiul act de naştere păstrându-se, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

În ceea ce priveşte desfacerea adopţiei, nu se poate realiza decât dacă: copilul a îndeplinit zece ani şi cere acest lucru, Comisia pentru Protecţia Copilului face acest demers în interesul copilului, părinţii fireşti redobândesc drepturile şi obligaţiile părineşti, dacă instanţa nu decide altă măsură de protecţie. Obligaţiile părinţilor adoptatori sunt: de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al copilului permit acest lucru, de a notifica informarea la Comisia pentru Protecţia Copilului şi de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti. La secţiunea sancţiuni apare: faptele părintelui/tutorelui/ocrotitorului legal al copilului care pretinde sau primeşte: bani sau alte foloase materiale(pentru sine, sau pentru altul) în scopul adopţiei copilului, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani; fapta persoanei care în vederea obţinerii unui folos material necuvenit, intermediază sau înlesneşte adoptarea unui copil se pedepseşte tot cu închisoarea de la 1 la 5 ani; banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. (OUG cu privire la adopţie 1997).

În legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în capitolul II, secţiunea 1, redă drepturile şi libertăţile civile ale copilului, în secţiunea 2 afirmă mediul familial şi îngrijirea alternativă (art. 31-42).

4. De ce adopţia e preferată altor măsuri de protecţie a copilului?

La întrebarea pusă de Marc Grivel, ”de ce să milităm pentru adopţie” (Trillat, 1988, p: 167) aflăm că: adopţia este un demers individual, iar părinţii adoptivi sunt comparabili cu asociaţiile pentru care militează. Campania pentru adopţie este o campanie de tip altruistic, având un ţel fix şi anume: fiecare copil, trebuie să aibă o familie. A milita pentru adopţie înseamnă a te gândi la copii care pot fi adoptaţi, la încrederea mobilizării în acest sens, înseamnă inacceptarea de a vedea copii monitorizaţi în instituţii, inacceptarea de a lăsa procedura de adopţie neterminată pe motiv că situaţia juridică este neclară etc. Militarea pentru adopţie se referă şi la: angajamentul pentru optimizare, atunci când apare în joc situaţia unui copil, astfel încăt totul trebuie întreprins pentru copil: indiferent de vârsta, culoare, handicap mental sau motor al copilului deviza fiind : ”orice copil trebuie adoptat pentru că este adoptabil” (Enfance et familles d’ adoption, Fédération nationale des Associations de fozers adoptifs, 35, rue Saint-Georges, 75009 Paris).

”A accepta să intri în universul copilului abandonat, înseamnă a pătrunde într-o lume plină de suferinţă şi de aşteptare, dar fără perspectivă şi dragoste”  (Trillat, p: 18)

Această lume e dominată de suferinţa celor ce aşteaptă părinţi şi afecţiune, suferinţa cuplurilor sterile: aşteptările pentru adopţie, pentru proceduri şi pentru cel ce va deveni copilul lor.

Pentru a vedea importanţa măsurii adopţiei, nu trebuie decât să vedem cum a fost în absenţa ei, şi un exemplu concludent a fost: situaţia copiilor din instituţile din sistemul de ocrotire de stat şi mediatizarea prin 1990 a realităţii cutemurătoare din acele instituţii: case de copii, leagăne, şcoli speciale pentru copii cu deficienţe etc. În  perioada ” epocii de aur”, plasarea copiilor în instutuţii era considerată o soluţie pentru copii abandonaţi şi fără familie (stare atribuita politicii agresive pro-nataliste ceauşiste). Imagini şocante, condiţii de viaţă precare, hrană insuficientă; personal insuficient, necalificat, prost plătit, deficinţă cronică a mediului uman şi social, bazat pe o organizare rudimentară de tip armată- închisoare; clădiri imense, impersoanle, supra aglomerate (cu sute de copii ce trăiau în condiţii inacceptabile, 30-60 de copii într-o cameră cu paturi metalice iar educaţia era confundată cu supravegherea,  unde copii erau frecvent uitaţi, ignoraţi, abuzaţi, pedepsiţi, umiliţi şi lista poate continua (Zamfir, 1997, p: 96). Aceşti copii au fost nenorociţi pe viaţă, marcaţi şi dezamăgiţi pentru a doua oară, prima dată de proprii părinţi iar a doua oară de societate.

De aceea adopţia apare ca măsură salvatoare, pentru că faţă de alte măsuri de protecţe precum: instituţiile de ocrotire a copilului (care au avut un eşec total) şi plasamentul familial care creează instabilitate pentru copil, adopţia prezintă un viitor stabil şi sigur pentru copil şi chiar dacă nu poate schimba trecutul copilului poate oferi garanţi reale pentru viitorul acestuia, spărgând cercul vicios al reinserării copilului în familie prin permiterea copilului de aş-i reîncepe viaţa cu părinţi (Geneviene Deschamps citat de Walkind, p: 35) care să-l iubească sincer şi dezinteresat, Kadushin citat de Smith remarcă că: nu există nicio diferenţă între părinţii biologici şi cei adoptivi, pentru că ambii sunt angajaţi în acelaşi tip de comportament şi rol social. Din perspectiva copilului, avantajele adopţiei constă în: siguranţa şi continuitatea relaţiei cu părinţii psihologici, care oferă recunoaştere socială şi legală  paternităţii. Părinţii adoptivi pregătiţi pentru rolul lor, trebuie să se percepă ca părinţi adevăraţi (părintele adevărat nu este cel care face copilul ci cel care-l creşte) ai copilului, să aibă încredere în a vorbi cu copilul despre părinţii săi biologici, despre provenienţa lui, să-i ofere copilului un cadru deschis, sincer, fiindcă doar o astfel de relaţie părinte-copil adoptiv este ”sănătoasă” din toate punctele de vedere. Katz, citat de Rosenthal şi Groze ( 1992) consideră că adopţiile de succes se recunosc după: toleranţa la sentimentele ambivalente sau emoţiile negative puternice , abiliatea de a te ridica la nevoile copilului, inexistenţa refuzului părintelui de către copilul adoptiv, flexibiliatea în rolul părintesc, stabilire de limite şi control şi nu în ultimul rând existenţa unui sistem familial deschis, cooperant.  

Bibliografie

1. Alexandrescu, G.(coord). 2002. Ghid juridic privind protecţia copilului şi a familiei.Organizaţia Salvaţi Copii. Bucureşti, p: 51-58.
2. Rosenthal, J. A., Groze, V. K. (1992). Special-Needs Adoption. A study of intact families. New York. 
3. Roth-Szamoskozi, M.(1999). Protecţia copilului, dileme, concepţii şi metode, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, p: 15-16, 154, 217-218, 220-222.
4. Smith, C.R. (1993). Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce? Alternative, Bucureşti
5. Trillat, B. (coord). 1988. Abandon et adoption. Série mutations - N 96 - Février 1988 - 95 F. Paris, p: 8, 17, 55, 91, 167.
6. Zamfir, C. (coord.). 1997. Pentru o societate centrată pe copil, Alternative, Bucureşti, p: 9-111 (9-12, 15-16, 48, 86, 96-97, 106-107, 110-111)
7. Walkind, S.(1979). Medical aspect of adoption and foster care. London: Spastics International Medical Publications, p: 1-35.
8. http://www.adoptiiromania.ro/afisareact.aspx?id_act=145
9. http://www.anpdc.ro/
10. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php
11. http://medic.pulsmedia.ro/article--x-Studiu_Clinic-Nou-nascutul_abandonat--1748.html
12. http://www.scribd.com/doc/14230436/Elemente-de-Istoria-Familiei