Potrivit noţiunii din Legea nr. 121, prin deetatizarea proprietăţii publice se înţelege activitatea, care include transmiterea patrimoniului public în proprietate privată (privatizare), precum şi transmiterea în concesiune, administrare fiduciară, transmiterea ÎS în proprietatea UAT, alte activităţi orientate spre diminuarea participării statului la administrarea proprietăţii. Respectiv, privatizarea reprezintă transferarea proprietăţii publice a statului în proprietate privată. În acest context se cere să subliniem că procesele privatizării nu sunt specifice doar pentru ţările exsocialiste. Actualmente, asemenea procese se produc în peste 50 de ţări, printre care se numără şi unele state înalt dezvoltate, cum sunt Anglia,
Franţa, Germania, Japonia. Statul înstrăinează cotele sale parţial sau total în întreprinderile care din diferite motive urmează să fie gestionate de capitalul privat. De exemplu, Germania privatizează parţial sectorul de telecomunicaţii, liberalizează sectorul energetic şi poşta. Austria privatizează parţial /complet întreprinderile din sectorul bancar şi din sectorul petrolului şi gazelor; căile ferate, poşta şi electricitatea sunt în curs de restructurare. Belgia privatizează întreprinderile din sectorul bancar şi al asigurărilor. Serviciile de utilitate publică au devenit întreprinderi publice autonome (telecomunicaţii, poşta, căile ferate) etc.
Privatizarea este în mod general acceptată ca fiind o măsură de îmbunătăţire a modului de gestionare a agentului economic sau activelor privatizate, iar justificarea teoretică a acestui fapt se regăseşte în literatura de specialitate, potrivit căreia deţinătorul dreptului de proprietate urmează să fie motivat în a întreprinde acţiuni eficiente din punct de vedere economic în procesul de gestionare a proprietăţii.
Din punctul de vedere al rentabilităţii întreprinderilor, în funcţie de proprietar, a fost efectuat un studiu în RM, care a stabilit, că în ansamblu, rezultatul financiar până la impozitare s-a înrăutăţit pentru întreprinderile proprietate publică şi s-a înregistrat în perioada 2006-2010 o diminuare a acestui indicator exprimat în formă relativă ca pondere din total de la 17% la doar 5%, în condiţiile în care ponderea indicatorului vizat pentru sectorul privat a crescut de la 48% la 63% în 2010. Astfel, rezultatul financiar până la impozitare pentru întreprinderile proprietate publică a fost în 2010, în medie, de 5 mii de lei pentru fiecare salariat, întreprinderile proprietate privată au înregistrat o valoare de 26 mii de lei, iar cele proprietate străină - 67 mii de lei.[1]
Din perspectiva acestor indicatori de eficienţă, activitatea întreprinderilor proprietate publică este net inferioară celor proprietate privată, care asigură o rentabilitate şi o bază pentru impozitare mai mare. Respectiv, ar fi recomandabilă privatizarea rapidă a acestora. Dar este totuşi această concluzie corectă? Oare sarcina acestor societăţi este de a genera venituri şi de a plăti impozite? Experienţa statelor din regiunea Asiei de Sud-Est constată că anume întreprinderile de stat au contribuit la dezvoltarea economică şi socială a cetăţenilor săi. Astfel, deşi acestea deseori nu produc venit, scopul acestor întreprinderi este, de regulă, de a favoriza dezvoltarea economică a sectorului privat. Statul poate decide a investi în sectorul privat când acesta este insuficient de bine dezvoltat, este neatractiv din punctul de vedere al rentabilităţii şi recuperării investiţiei. Procesul de administrare a proprietăţii publice în sectorul privat, precum şi procesul de privatizare este un instrument de politică economică eficient al statului.
Aceste particularităţi deseori nu sunt luate în calcul şi sunt evaluate greşit perspectivele privatizării anumitor societăţi. De aceea, fiind adoptată decizia de a privatiza, urmează de elaborat minuţios şi ulterior de monitorizat etapa post-privatizare, care este o etapă indispensabilă de privatizarea propriu-zisă.
Cadrul normativ din domeniul privatizării în RM este format din Legea nr. 121 din 04.05.2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, Legea nr. 1308 din 25.07.1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, Legea nr. 1324 din 10.03.1993 privind privatizarea fondului de locuinţe, precum şi alte acte normative.
Experienţa demonstrează, că statul nu este cel mai eficient agent economic şi cel mai bun gestionar al patrimoniului, astfel, nu există raţionamente serioase pentru menţinerea unor active cu potenţial economic înalt în proprietatea statului. Totuşi, nu este binevenită privatizarea totală.
E cunoscut faptul că apogeul privatizării a fost atins în primii câţiva ani după declararea independenţei RM. Actualmente, obiectivele Guvernului sunt orientate spre continuarea procesului de privatizare a patrimoniului de stat în baza licitaţiilor deschise şi transparente, cu implementarea metodelor progresiste de deetatizare şi administrare a proprietăţii publice. De exemplu, APP a desfăşurat la 16 decembrie 2013 licitaţia „cu strigare" unde au fost privatizate acţiunile statului din 3 societăţi pe acţiuni, la un preţ de 33 506 635 de lei din cele 39 expuse, preţul total iniţial al cărora este estimat la suma de 413.622.836,41 de lei. Au fost privatizate acţiunile statului în S.A. "Cerealeproiect" unde statul deţinea 56,413%, S.A. "Întreprinderea Mixtă Jolly Alon" - 34,962% şi S.A. "Car- mez" - 0,11%.[2]
Legislatorul a stabilit lista bunurilor din RM nepasibile de privatizare, din care fac parte:
- obiectivele care asigură capacitatea de apărare şi securitatea statului, ordinea publică;
- obiectivele care fac parte din patrimoniul cultural naţional, înscrise în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat, cu excepţia celor stabilite de lege;
- valorile materiale incluse în rezervele de stat şi în rezervele de mobilizare;
- obiectivele a căror activitate constituie monopolul statului;
- bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
- terenurile din fondul apelor, inclusiv terenurile de sub apele folosite în interes public, fondul forestier, fâşiile forestiere de protecţie a apelor şi cele din zonele sanitare, terenurile expuse riscului de alunecări;
- căile de comunicaţie, pasajele subterane pentru pietoni;
- oenotecile care, potrivit legislaţiei în vigoare, fac parte din patrimoniul cultural naţional;
- publicaţiile periodice Monitorul Oficial al Republicii Moldova, monitoarele oficiale ale raioanelor, ale municipiilor şi monitorul UTAG, precum şi publicaţiile periodice publice incluse în lista bunurilor nepasibile de privatizare;
În funcţie de obiectivele care trebuie atinse în urma privatizării, legislatorul a evidenţiat separat etapa post-privatizare. Activităţile post-priva- tizare se desfăşoară în următoarele direcţii principale:
- executarea obligaţiilor contractuale, inclusiv a obligaţiilor investiţionale, sociale şi de altă natură asumate de cumpărători prin contracte de vânzare-cumpărare;
- exercitarea de către vânzători a controlului asupra executării obligaţiilor asumate de cumpărători prin contracte de vânzare- cumpărare;
- monitoringul activităţii economico-financiare a întreprinderilor privatizate;
- modificarea sau încetarea contractelor de vânzare-cumpărare, după caz;
- soluţionarea litigiilor de privatizare;
- întreprinderea altor acţiuni din domeniu, prevăzute de lege.
Activităţile post-privatizare sunt coordonate de vânzător. Pentru efectuarea controalelor post-privatizare şi expertizelor, precum şi pentru soluţionarea litigiilor privind privatizarea, statul sau UAT pot să antreneze specialişti cu experienţă din domeniile respective.
[1] (sursa "Politici publice în domeniul privatizării: abordări şi perspective" Policy Brief nr. 9, martie 2012, editată de IDIS „Viitorul" şi Fundaţia Friedrich Ebert (FES) .
[2] (http://www.app.gov.md/md/comunicate/2794/1 / 3462/ ).