1. Noţiunea de artă

Provenit din latinescul ars, termenul de artă are următoarele semnificaţii:

– „activitate a omului care are ca scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte mijloace de exprimare cu caracter specific”;

– „îndemânare deosebită într-o activitate, pricepere, măiestrie”;

– „îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite cunoştinţe”.

O explicaţie a artei (în versuri) o întâlnim la scriitorul francez Victor Hugo (1802-1885):

„Arta e glorie şi bucurie;

E flacăra ce arde-n vijelie,

Arta-i un cântec minunat ce place

A celor ce-s îndrăgostiţi de pace.

Arta-i gândirea omenească

Ce orice lanţuri poate să zdrobească”.

În concepţia criticului literar George Călinescu (1899-1965), arta este: – o oglindire a vieţii; – expresia umanităţii; – mod superior de gândire şi acţiune prin creaţia de obiecte specifice.

Dramaturgul I.L. Caragiale (1852-1912) considera că „principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţie prin mijloace convenţionale de la om la om; încercarea de a realiza acea intenţie reprezintă opera de artă”4.

 „Arta nu este un dar al naturii, nu o găsim de-a gata, ci este o lucrare, un efort… care întâmpină greutăţi şi care necesită zbucium, pentru a combina după o serie de legi un număr de simboluri, care pot să fie cuvinte, culori, linii, pentru a ajunge la un mecanism cu principii de coeziune… Arta e frumosul şi frumosul e artă” (Mihai Ralea, 1896-1964, academician şi om politic). Citându-l pe scriitorul rus Alexandr Blok (1880-1921), „arta, ca şi viaţa, nu e de nasul celor slabi”.

„În artă şi numai în artă” – scrie Ion Slavici (1848-1925) – „se pot prezenta lucrurile în desăvârşirea fiinţei lor, şi cu cât întruparea dă mai mult iluziunea realităţii, cu atât mai încântătoare e”.

Şi poetul Alexandru Vlahuţă (1858-1919) menţiona: „Adevărata artă e aceea care are o valoare absolută, care face să bată toate inimile deodată – ce mare lucru e aceasta! – arta în care creatorul a condensat cea mai sinceră şi intensă viaţă, cea mai mare putere emoţională, ca să fie pentru toţi şi pentru toate momentele vieţii noastre”.

Scopul artei este aproape divin – mărturiseşte scriitorul francez Victor Hugo (1802-1885) – „a învia dacă este vorba de istorie, a vedea dacă este vorba de poezie”.

Probabil unii urăsc arta. Dar, astfel, s-a făcut un pas: Deja au recunoscut-o (Stanislaw Ferzy Lec, poet polonez, 1909-1960).

 „Doar datorită artei şi numai ei, cei care ne-au părăsit, plecând de pe lumea aceasta, rămân contemporanii noştri” (Vladyslaw Loranc).

Ars longa vita brevis, adică, viaţa e scurtă, arta rezistă în timp (Hipocrate, 460-370 î.Hr. , medic grec, supranumit „părintele medicinei”).

Aşadar, cuvântul artă desemnează atât o activitate a omului menită să creeze anumite bunuri, valori, opere, cât şi o îndemânare deosebită în acest sens, o măiestrie în actul de creaţie. Arta se poate manifesta în orice produs material (construcţii, sculpturi, picturi etc.) sau spiritual (scrieri de toate genurile, romane, poezii, lucrări ştiinţifice, compoziţii muzicale etc., inclusiv discursuri şi rostirea lor).

2. Specificul artei oratorice

2.1. Oratoria – arta de a vorbi

Arta oratorică este arta de a vorbi, dar nu oricum, de oricine şi oriunde, ci de un orator în faţa unui public, cu respectarea unor exigenţe şi având un anume scop.

De altfel, termenul oratorie (din lat. oratoria) semnifică:

– „arta de a compune şi rosti discursuri;

– arta de a vorbi convingător şi frumos în public”.

 În materia discutată se corelează şi se îmbină indestructibil termenii care formează aşa-numita triada aristotelică: ethos (orator), pathos (auditor) şi logos (limbaj, discurs) .

Cuvântul oratorie este apropiat, până la sinonimie, de elocvenţă (elocinţă).

Elocvenţa (din lat. eloquentia) sau elocinţa înseamnă:

– „însuşirea de a fi elocvent;

– arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător”.

Elocvent (din lat. eloquens) semnifică:

– ca adjectiv, persoană „care are darul de a expune frumos şi convingător;

– (adesea adverbial) plin de înţeles, grăitor, demonstrativ, expresiv, semnificativ”.

Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că oratoria conţine două categorii de activităţi, şi anume:

– aceea de a compune discursuri;

– pe cea de a vorbi, şi nu oricum, ci convingător şi frumos, în faţa unui public, de a rosti discursuri.

Este posibil, mai ales în privinţa discursului politic, ca autorul acestuia să fie o altă persoană decât vorbitorul (care citeşte ori învaţă discursul). Regula, însă, constă în aceea că oratorul este şi autorul discursului, care-l pregăteşte anterior sau îl improvizează atunci când îl rosteşte.

2.2. Conţinut

Prin urmare, oratoria este o formă a artei, care se supune tuturor regulilor şi exigenţelor acesteia. Ca în orice alt domeniu, ea nu poate fi practicată cu succes decât de persoanele cu aptitudini în această artă a cuvântului rostit14 şi care s-au pregătit temeinic în acest sens. Dar, spre deosebire de celelalte arte (sculptura, pictura, poezia, muzica, dansul etc.), oratoria are ca mijloc al exerciţiului cuvântul, oralitatea lui; mijlocul prin care se realizează această artă este discursul, înţeles ca o organizare a ideilor prin intermediul cuvintelor şi al legăturilor dintre acestea .

Asemănător tuturor celorlalte arte şi oratoria „se manifestă în numele ideii de frumos”. Într-adevăr, prin discurs nu se urmăreşte doar informarea auditoriului, argumentarea celor spuse de orator, ci el trebuie să-şi impresioneze prin armonia frazelor şi stilul de compunere şi expunere a lui. Celebrul om politic, avocat şi orator roman, Cicero (106-43 î.Hr.) a fixat cele trei condiţii care trebuie îndeplinite de orator (prin discursul său): să convingă, să mişte, să placă

  Un alt specific al artei oratorice: ea se realizează instantaneu, direct în faţa unui auditoriu; este arta de a vorbi în public18 . Scopul său este de a convinge ascultătorii în sensul urmărit de orator.

Despre acest scop sau obiectiv, filozoful şi profesorul de retorică Aristotel (384-322 î.Hr.), mintea enciclopedică a Antichităţii, referindu-se la retorică, a scris19: „Fie, deci, retorica o facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte, ceea ce poate fi capabil de a convinge. Iar aceasta nu este funcţia niciunei alte arte; căci fiecare din celelalte arte este instructivă şi persuasivă în ceea ce priveşte obiectul ei propriu, ca, de exemplu, medicina relativ la stările de sănătate şi de boală, sau geometria cu privire la schimbările survenite în rândul mărimilor, sau aritmetica referitor la numere şi, la fel, toate celelalte arte şi ştiinţe; în schimb, retorica pare să aibă, ca să spunem aşa, facultatea de a cerceta în privinţa unei chestiuni date ceea ce este capabil de convingere, şi de aceea afirmam noi că ea nu are o tehnică privitoare la un anume gen de obiecte propriu şi determinat. Dintre dovezi, unele sunt extratehnice, altele – tehnice. Numesc extratehnice toate câte nu au fost procurate de noi, ci existau înainte, ca, de exemplu, martorii, mărturisirile smulse sub tortură, scrierile şi altele de acest fel, pe de altă parte, numesc tehnice toate câte pot fi elaborate cu ajutorul metodei şi al nostru, astfel încât, în privinţa dovezilor, trebuie să le folosim pe primele, să le inventăm, în schimb, pe ultimele. Există trei feluri de dovezi procurate cu ajutorul discursului: primul constă în caracterul vorbitorului, al doilea – în punerea auditoriului într-o anume dispoziţie, al treilea – în discursul însuşi, datorită faptului că el demonstrează sau pare a demonstra”.

De aceea, oratoria este arta de a practica discursul după regulile retorice ale frumosului în vederea persuasiunii auditorului.

Având în vedere că oratoria este ea însăşi o artă (a vorbirii), se poate aprecia că sintagma arta oratorică, adesea utilizată, este o formulă redundantă, pleonastică chiar. Dar ea credem că se impune fiind în măsură să sublinieze caracteristica esenţială a oratoriei: aceea de a fi o artă, şi anume arta vorbirii.

2.3. Oratorul – „subiectul” artei oratorice

Termenul provine din latinescul orator. Denumit şi retor (din lat. rhetor), el este:

– „persoană care compune şi rosteşte un discurs;

– persoană care are talentul de a vorbi frumos în faţa unui public”.

Deci, oratoria este o activitate umană, având ca autor o anumită persoană fizică care îşi compune şi îşi rosteşte un discurs, şi nu oricum, ci vorbind frumos în faţa unui auditoriu dispus (sau nevoit) să asculte.

La romani oratorul (retorul) era denumit şi magister dicendi, adică maestru în elocinţă. De asemenea, tot ei utilizau termenul de eloquens (elocvent) pentru oratorul desăvârşit, înzestrat cu o bogată pregătire culturală, prin excelenţă filozofică, iar cel de disertus, pentru a-l caracteriza pe cel care se exprimă corect şi convingător în ochii mulţimii”. Cicero utiliza şi termenul de doctus orator, înţelegând prin acesta tipul ideal de orator care trebuie să stăpânească un ansamblu de cunoştinţe în afara celor oferite de retorica propriu-zisă.

Una dintre cele mai vechi definiţii date oratorului aparţine omului politic şi scriitorului roman Cato cel Bătrân (234-149 î.Hr.). Orator este vir bonus dicendi peritus (Oratorul este un om integru care ştie să vorbească). Dar, în timp ce poeţii se nasc, oratorii se fac (Nascuntur poetae, fiunt oratores – Quintilian 30-90 d.Hr., om politic, avocat şi profesor roman). Cu alte cuvinte, chiar dacă oratorii nu sunt înzestraţi cu calităţi de la naştere (ca în cazul poeţilor), prin studiu şi pregătire intensă ei pot ajunge să fie denumiţi astfel.

Interesante sunt diferenţierile şi caracterizările făcute de omul politic şi de cultură Titu Maiorescu (1811-1864) între diferite categorii de vorbitori: „Atât oratorul, cât şi retorul şi limbutul au darul vorbirii; dar oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi. Motivul oratorului este precizarea unei situaţii publice, afirmarea sau combaterea unei idei, convingerea unui auditoriu; mobilul retorului este de a trece de orator sau înfrângerea erudiţiei, sau încântarea de sonoritatea propriilor sale cuvinte; pornirea limbutului este de a se amesteca şi el în vorbă oriunde şi oricum. Pe orator îl stăpâneşte scopul, pe retor – deşertăciunea, pe guraliv – mâncărimea de limbă. De aceea, oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – niciuna”

3. Începuturi ale oratoriei

Istoria oratoriei se confundă cu istoria omenirii, fiind strâns legată de devenirea omului în societate şi de dezvoltarea acesteia. Probabil că primul om care a comunicat cu semenul său a făcut, fără să ştie, retorică.

E limpede – notează profesorul-avocat şi om politic roman Quintilian (35-96 î.Hr.) – că omul a primit facultatea de a vorbi odată cu naşterea sa (căci fără îndoială aceasta este începutul vorbirii), că nevoia l-a împins să o cultive şi să o dezvolte, iar metoda şi exerciţiul i-au dat desăvârşirea. Dacă începutul vorbirii ni l-a dat natura, începutul artei – observaţia. De pildă, în cazul medicinei oamenii, văzând multe lucruri folositoare, altele dăunătoare sănătăţii, au făurit din observarea acestora o artă; la fel, surprinzând în vorbire unele procedee utile, altele de prisos, au notat ce trebuie imitat ori evitat şi au adăugat ei înşişi unele precepte în spiritul celor constatate; acestea au fost confirmate de uz; după aceea, fiecare a transmis altora cunoştinţele sale.

Quintilian a observat că Cicero a atribuit originea elocinţei întemeietorilor de cetăţi şi legiuitorilor şi a comentat: „Este sigur că ei stăpâneau arta cuvântului, totuşi nu înţeleg de ce consideră el acest lucru ca început al elocinţei, fiindcă există şi astăzi populaţii nomade, fără oraşe şi legi care au totuşi în sânul lor oameni care îndeplinesc anumite solii, acuză sau apără, într-un cuvânt, care cred că unul vorbeşte mai bine decât altul”.

Tacitus (55-120 d.Hr.), om politic, avocat şi istoric roman, considera că elocinţa nu s-ar fi născut ori nu s-ar fi dezvoltat dacă nu s-ar fi săvârşit jafuri şi crime. El se întreba: „cine ne cheamă pe noi, apărătorii, dacă nu cel vinovat sau cel nenorocit?”, „Care municipiu (cetate) vine în rândurile clienţilor noştri, dacă nu acela pe care un popor din vecinătate sau o dezbinare lăuntrică îl tulbură?” „Ce fel de provincie apărăm, dacă nu una jefuită şi apăsată? Sigur că ar fi mult mai bine ca nimeni să nu aibă de ce să se plângă decât să caute răzbunare, dar întâmplându-se să fie încălcate legea şi omenia, oratorul (apărătorul) şi elocvenţa trebuiau ca necesitate să apară”

 În acelaşi sens, Plinius cel Bătrân (23-79 d.Hr.), om de cultură roman (a scris Istoria Naturală), socotea că elocvenţa a fost condiţionată de alterarea gravă a relaţiilor umane: „dacă s-ar găsi întâmplător un stat în care nimeni să nu greşească ar fi de prisos oratorul în mijlocul unor oameni nevinovaţi, întocmai ca medicul în mijlocul unor oameni sănătoşi”. Acolo unde „disciplina era cât se poate de severă şi legile cât se poate de aspre” sau în cele în care guvernarea era „statornică”, la macedoneni sau la perşi bunăoară, „nu aflăm nimic despre elocvenţă”.

4. Retorica – artă şi ştiinţă

4.1. Sensuri ale termenului

Derivând din latinescul rhetorica, termenul în discuţie are semnificaţiile:

– „arta de a vorbi frumos;

– arta de a convinge un auditor prin măiestria argumentaţiei, frumuseţea stilului şi a limbii;

– ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte;

– (peiorativ) stilul sau felul de a vorbi al cuiva”.

Retorica este deci arta oratorului de a convinge auditoriul cu privire la justeţea ideilor sale.

Din păcate, în vorbirea curentă termenul de retorică circulă, având, în principal, sensuri peiorative sau neconforme cu esenţa sa.

De exemplu, se foloseşte sintagma întrebare retorică cu semnificaţia unei întrebări căreia i se cunoaşte deja răspunsul ori e pusă doar de dragul de a fi auzită. Se mai foloseşte terminologia retorica lui x (sau a lui y), desemnând stilul de exprimare, de vorbire al acelei persoane.

Mai sunt întâlnite expresiile retorica disperării cu sensul de nemulţumire acută, mâhnire profundă faţă de greutăţile vieţii sau cea din retorica dintre x şi y, având semnificaţia unei dispute, neînţelegeri, certuri între x şi y.

Am întâlnit şi sintagma retorica politică, în următoarea afirmaţie: „Nenorocirea este că viaţa şi retorica politică nu sunt dominate numai de batjocură, ci şi de demagogie şi tupeu”. Aşadar, conform acestei afirmaţii, politicienii de azi vorbesc mult şi fără rost, fac promisiuni zgomotoase irealizabile, nu le este jenă de atitudinile lor, adesea schimbătoare, ceea ce reprezintă o batjocură (la adresa poporului român, probabil).

Aceeaşi semnificaţie dispreţuitoare, cu nuanţe negative, o are şi expresia retorică de chibiţ; „chibiţează” acei ziarişti „care populează ecranele”, fiind invitaţi la „tocşouri”

 Un cunoscut comentator politic (Emil Hurezeanu), referindu-se la o remaniere guvernamentală (din septembrie 2010), a exclamat: „Retorică pură fără substanţă!”.

Alt sens al cuvântului retorică este cel de disimulare a realităţii, de minciună chiar

Alte formulări întâlnite în spaţiul public: – „retorica electorală”; – „retorica naţională sau retorica ultranaţionalistă”;

– „retorica patriotardă”;

– „retorica inflamată a vorbitorului”;

– „retorica antiromânească”;

– „retorica antiamericană”;

– „retorica comportamentală”;

– „retorica războinică”;

– „retorică a compătimirii” etc.

Criticul Nicolae Manolescu, referindu-se la „propoziţiile” filozofului Constantin Noica, „invocă o retorică inversă”.

Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a afirmat la un moment dat că „retorica publică a celor care spun că România e un stat poliţienesc este exagerată. O sintagmă folosită de cei care au probleme penale” şi „vor să acţioneze după bunul-plac!”.

 Termenul a fost şi mai este utilizat şi în analiza sau critica literară. De exemplu, o lucrare poartă denumirea „Retorica parodiei”, în care se analizează creaţiile artistice ale unor autori ce imită în scrierile lor opere literare sau maniera de a scrie cuiva cu intenţii satirice ori pentru a obţine efecte comice. Se vorbeşte chiar de „mecanisme retorice de realizare a discursului parodic”, adică de „modul în care parodistul se foloseşte de figurile de stil”.

Constatăm, aşadar, că termenului de retorică i se atribuie sensuri diverse, cu un conţinut eminamente precar, ce nu au legătură cu această artă şi ştiinţă, totodată. Astfel, este ignorată şi dispreţuită adevărata retorică. Este demonstrată poate, în acelaşi timp, emfaza ori preţiozitatea exprimării acelor autori.

4.2. Definiţii ale retoricii

Cele mai multe definiţii ale retoricii au fost date în Antichitate, în condiţiile apariţiei şi înfloririi ei, atunci când i s-a acordat o maximă importanţă pentru rolul său în funcţionarea democratică a societăţilor greceşti şi romane.

O analiză critică a acestor definiţii, formulate până la el, o face însuşi Quintilian (35-96 d.Hr.), celebrul profesor roman de retorică, în nu mai puţin celebra lui lucrare „Institutio Oratoria” (Arta oratorică)43: „... unii au numit retorica o simplă forţă, alţii ştiinţă, dar nu virtute; unii i-au zis exerciţiu, alţii artă care nu are nimic comun cu ştiinţa şi cu virtutea; alţii în sfârşit au numit-o chiar stricare a artei, adică gust greşit. Aproape toţi, însă, au fost de acord că menirea oratorului este să convingă sau să vorbească în aşa fel încât să convingă”, definiţia cea mai răspândită în Antichitate fiind „retorica este forţa de a convinge”. Quintilian adaugă că ceea ce el numeşte „vis” (forţă), mulţi o denumesc potestas (putere) sau facultas (uşurinţă de vorbă). La fel, Cicero a scris că datoria oratorului este „să vorbească în aşa fel încât să convingă”. Metaforic, el definea retorica „lumina care dă strălucire minţii”.

Un oarecare Athenaeus considera retorica „arta de a înşela”. Iar celebrul filozof Platon (427-347 î.Hr.) avea o atitudine contradictorie. El afirma că retorica este „o iscusinţă de a fermeca şi plăcea”, dar şi „un simulacru de politică şi al patrulea fel de înşelătorie”. Retorica, în concepţia lui, „manipulează cuvintele, datorită cărora se poate spune orice oricui, un lucru şi contrariul lui, în pofida adevărului, care este unic şi indivizibil, în orice caz, univoc… Pentru a-l manipula, oratorul se foloseşte de cuvinte, îl seduce, îl captează, îl farmecă şi, în sfârşit, poate ajunge să-l facă să creadă ce vrea de la el”.

Isocrate (436-338 î.Hr.), celebru orator grec, întrebat ce este elocvenţa a răspuns: „Este arta de a amplifica lucrurile mici şi de a diminua lucrurile mari”.

Chiar şi acum, în contemporaneitate se arată: „Retorica… termen peiorativ… De ce această discreditare? Mai întâi, pentru că retorica apare ca artă, dacă nu de a minţi, cel puţin de a manipula oamenii prin discurs, un discurs tendenţios şi deschizător de capcane, precum o pledoarie, un manifest electoral, apologie…” .

Quintilian a apreciat definiţia dată de Cleonte (unul din fondatorii stoicismului, contemporan cu Zenon, născut la 331 î.Hr., scriitor fecund, autorul poemului „Imn lui Zeus”): „retorica este ştiinţa de a vorbi bine”. Concluzia marelui profesor este: „dacă retorica însăşi este ştiinţa de a vorbi bine, scopul ei suprem şi ultim este de a vorbi bine”.

Desigur că, în acelaşi timp, retorica este ştiinţa ce cuprinde totalitatea conceptelor, principiilor şi ideilor utilizate pentru convingerea auditoriului (ascultătorilor, publicului).

BIBLIOGRAFIE

1. Vorbirea şi arta oratorică – Prof. Alexandru Ţiclea, editura Universul Juridic