O definiţie a terorismului, unanim acceptată de specialiştii din domeniul politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă. Singura zona unde aceştia se inţeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general-reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat - exercitat de agentii specializate, care detin monopolul coercitiei - şi terorismul politic - exercitat de „actori vremelnici", practicat la inceputurile sale la nivel intern, apoi la nivel internaţional si intercontinental. Acesta din urmă are ca autori indivizi sau grupuri bine pregătite si puternic motivate etnic, religios, politic.

Terorismul in sine foloseşte deliberat si sistematic mijloace violente ori ameninţari care trebuie sa aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă, panică, nesigurantă, ignorînd orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav atât structura socială cât şi individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de percepţie a imaginii societaţii de care membrii acesteia depind şi în care îşi pun toată încrederea.

Ca actul terorist să fie cât mai perturbant, el trebuie sa se remarce printr-o actiune masivă de groază, care sa producă rapid o mare ruptură psihologică şi afectivă între conducerea societaţii şi membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-media cu un impact social paralizant si destabilizator.

Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunţat simţ al frustrării, al unei nedreptăţi sau injustiţii sociale ori politice. El blamează de fiecare data o instanţă sau o autoritate politică, considerînd că înjustiţia nu poate fi înlăturată decât printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluţii".

Structura grupărilor teroriste

Analizînd organizarea, observăm că ea are o structură piramidală. În vârf se află liderul sau conducătorul organizaţiei. Acesta este un individ puternic motivat politic, făcând parte, în general, din clasa de mijloc, posedat până la obsesie de ideea nedrepăţii, cu o educaţie foarte bună (de obicei, în cadrul unor universitaţi de elită din statele foarte dezvoltate). Este un tip charismatic si comunicativ, bun specialist în strategii militare, în analiza şi prelucrarea informaţiilor. El este cel care defineşte politica organizaţiei şi-i stabileşte direcţiile de acţiuni. Următorul strat este ocupat de cadrele active şi executanţii, bărbaţi şi femei, care participă la antrenarea celorlalţi, dar şi la executarea atacurilor. Aceştia sunt recrutati la o vârstă fragedă, pentru a putea fi îndoctrinaţi, sunt posedaţi de un fanatism extrem, devotaţi până la sacrificiul suprem cauzei pentru care lupta, foarte bine pregătiţi în mânuirea armelor, în culegerea, analiza şi utilizarea informaţiilor, în criptarea, decriptarea şi interpretarea semnelor şi comunicatelor. În acest strat se regăsesc şi profesionişti care nu au ca „motor" o motivaţie ideologică.

Al treilea strat este ocupat de susţinatorii activi. Deşi nu se consideră membri ai organizaţiei, ei sprijină material si financiar acţiunile celor din stratul doi, asigură asistenta tehnică, logistică şi pot „interpreta" uneori şi roluri de mică importanţă în desfăşurarea unor acţiuni.

În ultimul strat se află susţinătorii pasivi sau complicii. Ei şltiu despre ce este vorba, dar se fac ca nu văd, nu aud, nu cunosc şi nu-i interesează fenomenul, care apare şi se dezvoltă, după cum putem constata, în state stăpânite de credinţe ori ideologii exclusiviste, în ţări care neagă libertăţile fundamentale ale omului şi care propagă crima şi violenta ca metode de convingere şi de impunere în lume a doctrinei politice sau religioase proprii.

Etapele actului terorist

Unii specialişti militari afirma că terorismul presupune următoarele etape (folosite de obicei şi în războiul informaţional):

• selectarea combatanţilor din categorii motivate social, ideologic sau religios, dedicate total uneicauze;
• pregătirea specială în centre, tabere sau şcoli organizate pe teritoriul unor state permisive şi binevoitoare;
• organizarea unor largi reţele informative pentru găsirea şi studierea obiectivelor atacurilor, cu eficientă maximă în planul propagandistic şi accesibile atentatelor;
• infiltrarea executanţilor in ţările şi obiectivele de atacat;
• executarea prin surprindere a atacurilor.

Clasificarea terorismului

O clasificare riguroasă este avansată de fostul director pentru Europa al Institutului American pentru Studierea Conflictelor într-o expunere, in fata Senatului S.U.A., din 14 mai 1975. Potrivit acestuia terorismul este:

• diversionist, care urmareşte publicitate, dobândirea de prestigiu, discreditarea şi demoralizarea unei autorităţi, provocarea acesteia în a lua măsuri de represiune excesivă, care ar avea ca rezultat înstrainarea populaţiei, accelerarea cheltuielilor de înărmare şi ar genera, în cele din urma, un volum mare de nemulţumire in rândul opiniei publice;
• coercitiv, care vizează demoralizarea populaţiei civile, slăbirea increderii acesteia în autoritati şi instaurarea unui sentiment de teamă;

După acelaşi autor, organizaţiile teroriste se împart în:

• grupuri etnice, religioase, naţionaliste;
• grupuri autoîntitulate revolutionare;
• grupuri anarhiste, cu ideologii confuze, eterogene;
• grupuri patologice sau individuale, care nu revendică scopuri definite, motivaţia lor constând în lipsa de acomodare într-un anumit mediu social, organizaţional sau familial;
• grupări neofasciste, de extremă dreapta (ex. Ordine Nero, Nucleele Armate Revoluţionare), care în unele ţări acţionează cu acordul tăcit şi sprijinul guvernelor (ex. Ojo per Ojo, in Guatemala, Escadroanele Mortii, în Brazilia). În ultimul timp, organizaţiile de extremă stânga s-au dovedit a fi mult mai sângeroase decât cele de extremă dreapta (ex. Brigazile Rosii italiene, RAF-ul german,

Armata Roşie japoneză);

• grupările de mercenari ideologici, care se întalnesc cel mai frecvent în organizatiile cu camp de activitate transnational (ex. Rengo Segikun din Japonia).

Departamentul de Stat al S.U.A. aprecia, dupa anii '90, ca fenomenul poate fi regasit şi sub urmatoarele forme de manifestare:

• terorism organizaţional , materializat prin grupuri mici, omogene politic, însă incapabile să dezvolte simpatia şi sprijinul popular în favoarea poziţiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la acte violente pentru a-şi câstiga influenta (ex. 17 Noiembrie, din Grecia, Grapo, IRA-ULTZA şi ETA din Spania, RAF-ul, din Germania, Celulele Combatante, din Belgia etc.). Unele grupări au devenit între timp transnaţionale (ex. Abu Nidal, din Palestina, Armata Roşie japoneză);
• terorismul insurgent, practicat de separatiştii etnici, de rebelii politici etc. Acţiunile acestora sunt de natură paramilitară sau de gherilă. Deseori, prin actele lor, erodează puternic credibilitatea grupului, legitimitatea şi sprijinul acestuia (ex. Armata Populară - aripa comunistă, din Filipine);
• terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea grupărilor şi a activitaţilor acestora de către state suverane (ex. grupările sponsorizate de state precum Irak, Iran, Libia, Afganistan etc.), sponsorizarea de stat putând atinge mai multe grade de implicare: directă, încurajare asistată logistic şi material, dotare şi acoperire ideologică, asistenta instrucţională etc.

În literatura de specialitate se întalnesc fel de fel de clasificări, care încearcă să explice mai bine fenomenul. În opinia noastră terorismul ar putea fi clasificat astfel:

• terorism patopolitic, reprezentat de grupări nationaliste (ex. ANE, în S.U.A.) care „apără" interesele etniei sau culorii din care provin; acţionează iraţional, violenţa fiind singură şi cea mai uzitată formă de exprimare;
• terorism psihotic, reprezentat de persoane care provin de obicei, din familii dezorganizate, de indivizi cu probleme de adaptabilitate socială, de comportament care s-au aflat mult timp în somaj sau n-au fost integrati organizaţional. Acestea, în general, atacă personalitaţi politice;
• terorism „autorizat", în care caracteristic este abaterea de la reguli, cutume sau înţelegeri internaţionale (ex. folosirea armelor atomice, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, asupra Japoniei, implicarea personalului CIA în asasinate politice în America Latina etc.);
• terorism criminal sau pirateria, prin care se fortează obţinerea unei recompense importante, dupa care se retrag sub „protecăţia" ostaticilor luaţi;
• terorism endemic sau al batei, caracterizat prin anarhie, masacre intertribale, între grupările mafiote; acte care se petrec numai într-o anumită zonă;
• terorism practicat de „vigilenţi", aprobat tacit de către un regim politic ameninţat şi exercitat asupra dizidenţilor;
• terorism organizaţional, practicat de organizaţii revoluţionare sau de tip Mafia, faţă de care statul de drept foloseşte măsuri drastice pentru a putea menţine linistea socială;
• terorism pragmatic, unde folosirea violenţei are ca scop obţinerea sprijinului populaţiei pentru acte de extorcare de fonduri sau în declansarea unor greve;
• terorism funcţional, prin care o organizaţie - folosind violenta - poate obtine avantaje strategice într-o anumită zonă, structură sau domeniu;
• terorism manipulativ, cel care creează unele situaţii de negociere prin mijloace specifice, folosinduse de mass-media pentru manipularea sentimentelor de simpatie ale opiniei publice;
• terorism simbolic, în care victima ce trebuie distrusă reprezintă un simbol deosebit pentru partea adversă şi prin a cărei eliminare se încearcă obţinerea de avantaje etnice, politice sau de altă natură.

De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu excepţia regimurilor totalitare). Unii analişti ai fenomenului au ajuns la concluzia că subiectul este în declin. Naţionalismul, patriotismul, interesele etnice sau proletarismul, în epoca modernă, datorită globalismului, devin desuete şi, deci, nu mai pot constitui „motorul" actelor teroriste. În cazul unui declin progresiv şi durabil al cauzei, terorismul poate deveni însă un scop în sine, o activitate fără motivaţii explicite şi justificabile la nivelul analizei şi al grupului, apărînd ca o anomalie ce trebuie eliminată din viaţa socială. Va fi însă greu de anihilat, tocmai datorită faptului că disimularea practicanţilor fenomenului este perfectă în mediul pe care-l vor distruge la momentul potrivit, nelăsînd nici o urmă de îndoială asupra bunelor lor intenţii faţă de cetăţenii printre care se amestecă.

Terorismul ramîne, în esentă, o problemă politică. Politicienii, diplomaţii, structurile forţelor informativ-operative trebuie să ţină cont de impactul produs de orice tip de răspuns la un act terorist, de consecinăţele asupra intereselor politice şi naţionale şi, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică amploarea răspunsului preconizat ca pedeapsă. Contraatacurile excesive aplicate organizaţiilor teroriste, uciderea unor oameni nevinovaţi prin amploarea pedepsei au dovedit deseori că duc la rezultate opuse dorinţelor de eradicare a fenomenului. De aceea, este nevoie de a studia foarte bine fenomenul, motivaţiile care stimulează acţiunile teroriste, izvoarele acestuia şi numai dupa aceea să se treacă la măsuri coercitive.