Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos, care înseamnă „metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi privită din diferite puncte de vedere (o bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a conştiinţei sociale, o componentă a culturii spirituale, o componentă a forţelor de producţie) şi care este definită prin cele mai diferite formule. Ştiinţa îşi dezvăluie conţinutul dacă vom spune că este „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate de practică”, „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”, „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează previziuni ştiinţifice”.
Metodologia juridică poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, dar şi artizanul dreptului, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său. Într-o exprimare plastică, Mircea Manolescu considera că metodologia juridică ar fi sistemul care organizează legăturile dintre apele adânci – uneori liniştite, alteori tumultuoase - din diferite regnuri juridice, aflate la atât de deosebite niveluri şi cu mare accidente de teren între ele. Spre deosebire de alte concepţii care consideră că metodologia juridică este, de fapt, filozofia unei metodologii juridice autonome, în sensul independenţei de orice concepţie filozofică (“fără a se subordona unei anumite icoane de lume şi viaţă”).
Ca şi în orice domeniu, cercetarea ştiinţifică juridică se bazează pe folosirea unei metodologii, a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorul cărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale s-au dezvoltat şi perfecţionat şi ele în contextul general al impulsului dat cunoaşterii ştiinţifice de noua revoluţie ştiinţifică contemporană, evidenţiat mai ales prin folosirea noilor cuceriri ale informaticii şi tehnicii de calcul.
Dacă natura operează spontan, gândirea, în mod special cea ştiinţifică, acţionează pe bază metodică. Metoda deci apare ca un mijloc eficace al gândirii. Modul în care cugetarea omenească se desfăşoară reproduce pe cel al realităţii.
Din momentul în care s-a stabilit, că drumul către adevăr este mai preţios decât însăşi stăpânirea lui, problema căilor pe care cugetarea le urmează şi a mijloacelor pe care le foloseşte a devenit aproape chinuitoare.
Problema metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale este deosebit de complexă în condiţiile dezvoltării contemporane, a întrepătrunderii diferitor ştiinţe, inclusiv a apariţiei a aşa-numitor discipline de graniţă sau de intersecţie. De aceea, pe lângă metodele specifice fiecărei ramuri de ştiinţe sociale sau ale naturii – se recurge azi la generalizarea şi extinderea unor metode, altădată proprii altor ştiinţe. În această ordine de idei, menţionăm extinderea cercetărilor interdisciplinare cu folosirea evident şi a unor metode complexe. Ştiinţele juridice nu au fost nici ele scutite de această orientare, deşi din păcate, în acest domeniu s-a făcut destul de puţin pentru cercetarea teoretică a noilor metodologii şi, ca o consecinţă firească a acestei stări de lucruri, nici utilizarea practică a noilor metode nu a înregistrat progresele necesare.
În condiţiile revoluţiei actuale ştiinţifice şi tehnologice se produc profunde transformări – de structură, de viziune – ce determină ca cercetarea ştiinţifică să treacă printr-o mutaţie fecundă. Această mutaţie aduce în prim plan un spaţiu privilegiat – acela al întâlnirii ştiinţelor, al dezvoltării unor cercetări la confluenţa, la limita ştiinţelor.
În plan metodologic asistăm la importante “împrumuturi”, la o adevărată contaminare metodologică. Fenomenul este resimţit şi în domeniul cercetării dreptului, în care se îmbină metodele tradiţionale cu cele moderne.
Vorbind de metodele de cercetare ale Teoriei generale a dreptului avem în vedere de fapt metodele de cercetare ale ştiinţei juridice, în general, şi abordarea lor teoretică, sarcina ce revine Teoriei generale a dreptului.
Preocuparea pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia ştiinţei despre metodă – metodologia.
Metodologia reprezintă sistemul celor mai generale principii de investigaţie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective.
Metoda – priveşte fie un anumit principiu metodologic (metodă particulară), fie un procedeu tehnic oarecare (metodă individuală).
O metodă în sensul adevărat al cuvântului, trebuie să fie determinată de însăşi obiectul cercetării ştiinţifice, trebuie să corespundă legilor acestuia. Între diversele trepte metodologice – generala, particulara, individuala – se stabilesc raporturi complexe, în cadrul cărora se pot distinge aspecte caracteristice legături dintre general şi particular, dintre parte şi întreg, dintre proces şi moment, etc.[1]
O bună cunoaştere, explicare şi interpretare a dreptului (a fenomenului juridic) reclamă o metodologie corespunzătoare în baza căreia să se realizeze o înţelegere ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a dreptului, a funcţiilor lui, a esenţei conţinutului şi formei sale, a legăturilor sale multiple cu societatea.
Aşa deci, arătăm că prin metode înţelegem un ansamblu de operaţii intelectuale (ce pot consta din principii, norme) care sunt folosite pentru atingerea unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen. În acest scop, pot fi folosite şi anumite procedee tehnice, care sunt unelte auxiliare ale metodelor şi nu trebuie confundate cu acestea.
Studiul metodelor de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice, a valorii lor euristice pentru descoperirea unor cunoştinţe noi, revine teoriei generale a dreptului. Aceasta nu elimină însă posibilitatea ca şi celelalte ramuri ale ştiinţei dreptului să-şi aducă contribuţia la perfecţionarea metodologiei juridice în domeniul lor de investigaţii.
[1] N. Popa. Lucr. citată, p 14