Ştiinţa dreptului îşi afirmă statutul epistemologic printr-o preocupare constantă şi veche pentru perfecţionarea mijloacelor gândirii obiectului său.
În ultimul timp, această preocupare este concentrată în cadrul teoriei şi sociologiei juridice.
Preocupări de definire a metodologiei juridice şi de analiză a metodelor cercetării ştiinţifice a dreptului sunt prezente în literatura juridică.[1] Aşa cum s-a reţinut într-un şir de lucrări, metodologia juridică, poate să apară ca o ştiinţă despre ştiinţa dreptului, care dezvăluie aspecte din cele mai importante şi pasionante, cum ar fi: modul cum lucrează omul de ştiinţă, regulile ştiinţei dreptului, caracterul său.
În ce ne priveşte definim metodologia juridică ca sistem al acelor factori de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul cunoaşterii fenomenului juridic.[2]
Factorii de relativă invarianţă într-un număr suficient de mare de metode sunt în acest caz principiile, normele sau criteriile metodologice, ele formează conţinutul metodologiei juridice.
Raporturile, legăturile, relaţiile ce se stabilesc între diferitele metode, fie înainte, fie în timpul, fie după încheierea actului de cercetare ştiinţifică alcătuiesc obiectul metodologiei juridice. Acest obiect nu-l formează deci metodele în sine, ci raporturile multiple dintre acestea.
Întrucât metodele diferă ca grad de abstractizare, ca arie de aplicare, ca grad al preciziei pe care o pot oferi cercetării ştiinţifice, se justifică dezvoltarea unei metodologii juridice, ca un ansamblu de norme de selectare, de cooperare şi apreciere a avantajelor şi, eventual, dezavantajului aplicării diverselor metode.
Este de remarcat şi faptul că analiza sistemului metodelor de cercetare a fenomenului juridic nu se vrea în nici un fel un “clasament valoric”, în sensul că nu poate fi absolutizată valoarea uneia în raport cu alta. Totodată trebuie combătut extremismul metodologic. Se impune o strânsă colaborare, o combinare a metodelor de cercetare întrucât fiecare are vocaţia de a sesiza universalul.[3]
[1] S. Popescu, D. Iliescu. Probleme actuale ale metodologiei juridice. Bucureşti, 1979.
[2] N. Popa, lucr. citată, p. 15
[3] N. Popa, lucr. citată, p. 15