1. Introducere

Importanta temei: Principiul prezumţiei nevinovăţiei, este principiul ce stă la baza dreptului, şi acţiunilor efectuate de către organele de stat. Consider oportun de a analiza principiul dat prin prisma aplicabilităţii acestuia în jurisprudenţă, şi cunoaşterea în esenţă a prezumţiei de nevinovăţie, fapt ce este necesar să cunoască fiecare cetăţean al acestui stat, indiferent de domeniul din care provine, mai mult este reflectat în articolul 21 din Legea Supremă din stat.

Dacă ar fi să facem o incursiune în istorie, atunci primele elemente embrionare ale prezumţiei nevinovăţiei apar încă în sec. XVII într-o serie de documente cum ar fi: petiţia drepturilor din 1628 şi Habeas Corpus Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerilor şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus Act la cererea arestantului sau oricărei alte persoane tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărâ fie trimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune. Petiţia drepturilor avea ca obiect garanţia împotriva arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Aceste acte fiind formulate în termeni generali, de prevederile lor au beneficiat în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte garanţiile date nu se extindeau la crimele împotriva statului. Elemente ale prezumţiei nevinovăţiei se mai întâlnesc şi în cadrul declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului adoptate de către adunarea constituantă a Franţei la 26 august 1789.

În Statele Unite primele elemente ale prezumţiei nevinovăţiei cuprind documentele: Declaraţia de independenţă de la 4 iulie 1776, Constitutia Statelor Unite din 17 septembrie 1787, Corpul libertăţilor (Body of liberties), Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea din statul Virginia, la 12 iunie 1776. În teritoriile româneşti elementele prezumţiei nevinovăţiei a conţinut Constituţia carvunarilor din 1822. Această Constituţie pentru prima dată proclama dreptul la proprietate privată. De asemenea, proclama egalitatea oamenilor în faţa legii indiferent de rang, de starea socială etc., protecţia arestatului prin reprimarea oricărei asprimi care nu ar fi necesară asigurării de persoana prevenitului, dreptul persoanelor de a se adresa fără anumite îngrădiri în judecată. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este prezent în conţinutul Constituţiei României din1923. În perioada anilor 1924-1938 în teritoriul numit RSSM a fost total neglijat şi negat principiul prezumţiei nevinovăţiei             ca şi celelalte drepturi fundamentale

ale cetăţenilor. În acest sens la 10 mai 1925 Congresul Sovetelor din întreaga Ucraină a întărit Constituţia RSSM. Constituţia cuprindea 48 puncte expuse în 7 capitole. Constituţia din 1925 nu se referea la drepturi şi libertăţi ceea ce nu este compatibil cu denumirea de Constituţie modernă.

În perioada războiului II mondial a existat formal un sistem de drepturi şi libertăţi, aceasta doar la nivel declarativ.

Constituţiile din 1941 şi 1978 ale RSSM deşi pretindeau că asigura puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Dreptul la libertate şi la integritatea persoanei, prezumţiei nevinovăţiei, respectul vieţii intime, libertatea domiciliului, erau grav încălcate. Prezumţia nevinovătiei era temeiul desfăşurării oricărui proces penal în statele civilizate. Însa în RSSM era anihilat de un sistem procesual care nega dreptul la apărare în faza urmăririi şi punea pe judecatori în faţa unor dosare cât se poate de minuţios pregătite.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor omului din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în prezentul Cod (art.8).

Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale persoanei.

Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp ţi în o serie de instrumente de drept Internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea europeană a lumii este o prevedere importantă a Revoluţiei franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.

Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin prevederi a prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2 al Convenţiei Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2 al Pactului internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări primesc o confirmare şi în legislaţia internă a Republicii Moldova - Constituţia R.M. în art. 21 prevede că orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 - "Prezumţia nevinovăţiei" - stabileşte că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă.

2. Art. 21 privit sub aspect constituţional

Conform art. 21 din Constituţia Republicii Moldova "Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale."

Prezumţia nevinovăţiei^[1] este un principiu de drept recunoscut la scară internaţională, conform căruia acuzatul nu are sarcina de a-şi dovedi nevinovăţia. Această sarcină revine acuzatorului. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este enunţat în actele internaţionale la care Republica Moldova este parte, în special art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale", art. 14 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 6 alin. (2) al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită.".

Prezumţia nevinovăţiei este un drept intangibil, de origine cutumiară al dreptului public internaţional şi comportă aceeaşi valabilitate şi în perioada conflictelor armate internaţionale şi interne. Esenţa principiului în cauză constă în acceptarea de către legislator a prezumţiei nevinovăţiei indivizilor în favoarea drepturilor acestora. Prezumţia nevinovăţiei este aplicată în cadrul jurisprudenţei europene, fiind parte integrantă a dreptului la un proces echitabil. Acest principiu prevede, printre altele, şi obligaţia instanţelor judecătoreşti naţionale, precum şi a autorităţilor publice, de a nu susţine în niciun fel de circumstanţe că o persoană este vinovată de comiterea unei infracţiuni, dacă această infracţiune nu a fost dovedită pe cale judiciară. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat în cazul Minelli v. Elveţia (25 martie 1983) că prezumţia nevinovăţiei este violată în cazul în care decizia unei instanţe judecătoreşti exprimă opinia referitor la vinovăţia unei persoane în circumstanţele în care persoana în cauză nu a avut posibilitatea să se apere contra acuzaţiilor aduse ei. Astfel poate fi şi cazul absenţei unei decizii formale; este doar suficient să existe o aluzie că instanţa consideră vinovat acuzatul.^[2]

Obligaţia de a respecta prezumţia nevinovăţiei se aplică nu doar în cazurile penale. În comentariul la art. 14 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Comitetul Pactului a evidenţiat obligaţia tuturor autorităţilor publice „să se abţină de la prejudicierea rezultatelor procesului" .

În cazul Krause v. Elveţia (3 octombrie 1978), Comisia de la Strasbourg a explicat că în timp ce oficialii pot anunţa în public existenţa suspiciunilor, prezumţia nevinovăţiei va fi violată în cazul unor declaraţii formale din partea autorităţilor^[3].

În perioada regimului comunist totalitar, Republica Moldova s-a confruntat cu situaţia în care inculpaţii erau siliţi să-şi recunoască parţial sau total culpabilitatea. Prezumţia nevinovăţiei era ignorată flagrant, iar inculpatul trebuia să-şi demonstreze nevinovăţia. Recunoaşterea propriei vinovăţii avea şi ea un rol major. Instanţa de judecată şi acuzatorul de stat urmăreau un singur lucru - confirmarea vinovăţiei de către inculpat şi recunoaşterea probelor ce i s-au prezentat în cadrul anchetei preliminare. Respectiv, recunoaşterea, autoinculparea şi mărturisirile erau considerate drept probe suficiente, chiar dacă nu erau completate de alte probe. Aceste metode utilizate în procesele judiciare erau umilitoare pentru demnitatea deţinuţilor şi constituiau grave abateri de la normele democratice. Aceste mecanisme, prin exercitarea lor de-a lungul anilor, au condus la degradarea instanţei de judecată.^[4]

Un loc aparte în cadrul actelor legislative, care conţin norme ale instituţiei juridice comentate, este rezervat Codului de procedură penală al Republicii Moldova. Normele constituţionale referitoare la prezumţia nevinovăţiei şi normele concrete în această materie din Codul de procedură penală reprezintă coraportul dintre reglementarea constituţională generală şi cea ramurală particulară. Prevederile Codului de procedură penală reproduc dispoziţiile constituţionale. Pentru ilustrare, vom compara dispoziţiile constituţionale cu cele cuprinse în CPP al RM. În primul rând, prezumţia nevinovăţiei este formulată cu claritate în art. 8 alin. (1) CPP al RM: „Persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu va fi dovedită, în modul prevăzut de CPP al RM, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă". În al doilea rând, acţiunile permise de dreptul procesual penal sunt destinate tuturor participanţilor la relaţiile care fac obiectul de reglementare, permisiune exprimată deschis în alin. (2). De exemplu, nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa.

Este edificatoare aplicarea principiului prezumţiei nevinovăţiei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Funke v. Franţa^[5]. Este vorba de dreptul de a păstra tăcerea. În cazul respectiv, autorităţile vamale obligau bănuitul să aducă probele pe care anchetatorii nu le puteau găsi. Ele au încercat, prin diverse proceduri, să obţină ca Jean-Gustave Funke să prezinte documente, a căror existenţă o bănuiau fără să o poată demonstra. CEDO a declarat că protecţia art. 6 permitea unui acuzat să păstreze tăcerea şi să nu contribuie la propria incriminare.

Există şi alte circumstanţe care sunt direct legate de subiectul comentat. Orice acuzat are, în special, dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el, şi dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

În al treilea rând, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Respectarea acestei reguli are drept rezultat efecte juridice favorabile sau posibilitatea survenirii acestora în cazul în care toate dubiile privind probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate, în condiţiile CPP al RM, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. În cazul Popovici v. Moldova^[6] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc violarea art. 6 al Convenţiei, şi anume a pct. 2 - încălcarea principiului intangibil al prezumţiei nevinovăţiei.

3. Prezumţia nevinovăţiei privită sub aspect procesual-penal

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt pînă la proba contrarie) este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.

Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a­i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.

Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de judecată, care nu este ţinută de vre-un interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei^[7]. Sarcina probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP R.M., art. 64 al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7). Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la rămînerea definitivă a acesteia, inculpatul are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrînge şi în alte raporturi, decît cel Procesual-penal - pînă la rămînerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile constituţionale, participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.

Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile despre vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se presupunerile sau probele afectate de incertitudine. Legiuitorul stabilind chiar interpretarea dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau acuzării) despre aceeaşi circumstanţă arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe de vinovăţie.

În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii cînd nu este clară aplicabilitatea dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri Curtea Europeană pentru Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. În cazul Minelli c/Elveţiei (1983) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia cînd unei persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei hotărîri judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă un sentiment că persoana este vinovată.

În cauza Allenet de Ribemont a Franţei (1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în cazul cînd autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia unui individ pînă la anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.

Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea, totuşi urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele său. În o serie de cauze (A.P., MP. şi T.P. a (Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. - L. c/Elveţiei (1997), Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci cînd Guvernul a impus amenzi asupra urmaşilor persoanelor, care au fost declarate vinovate de fraude fiscale.

Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de operare.

Cu toate acestea nu este posibil şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut al acestei prezumţii pentru a nu ajunge într-o extremă cînd să nu fie permise nici o acţiune procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o sentinţă definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decît după o urmărire penală care implică şi măsurile proc4esuale de constrîngere cu respectarea prevederilor legii.

Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că nici o persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi justiţie, nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvîrşite^[8].

4. Reglementarea internaţională

Convenţia europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, elaborată ca o expresie a voinţei statelor europene de a asigura respectarea principiilor enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, cuprinde o dispoziţie similară, prevăzând în art. 6 parag. 2 că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită".

Prezumţie de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 parag. 2 din Convenţie, produce, în principal, două categorii de consecinţe:

a)    în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să facă dovada imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă, judecătorul trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze, în mod obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale apărării la începutul şedinţei.

b)   în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14 parag. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia".

În lumina jurisrudenţei Curţii, prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 6 parag. 2 este o prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că ea va putea fi răsturnată oricând prin proba contrară.

Din principiul european al prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului la tăcere decurg, în mod direct următoarele reguli:

-   sarcina probei incumbă părţii urmăritoare;

-  îndoiala profită acuzatului;

-   dreptul acuzatului de a adopta o atitudine pasivă;

-  interdicţia recurgerii la detenţia preventivă pentru a exercita o represiune imediată.

Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi ale statelor lumii constituie o victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi, care au o predispoziţie patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi pentru care nu ar putea opera prezumţia de nevinovăţie.

Concepţiile şcolilor antropologică şi pozitivistă, au dominat o întinsă perioadă curentele criminologice , ele însă fiind învinse odată cu apariţia şcolilor criminologice care explică geneza criminalităţii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economică, biologică.

Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi semnificaţia ei, prezumţia de nevinovăţie iradiază în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei depăşind domeniul probelor, se impunea reevaluarea ei şi consacrarea ca regulă de bază în întregul proces penal.

În Constituţia României (art. 23 alin. 11) s-a statuat că „până la rămânerea definitivă hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este reglementată, mai întâi în Titul I, capitolul I referitor la „regulile de bază ale procesului penal" în art. 52 introdus prin Legea nr. 281/2003, după care „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă ".

5. Importanţa principiului prezumţiei nevinovăţiei

Derivând din scopul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie constituie baza drepturilor procesuale acordate învinuitului sau inculpatului. Astfel, numai acceptându-se ideea ce decurge din prezumţia de nevinovăţie că simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei şi că asupra acesteia se va statornici doar printr-o hotărâre judecătorească definitivă a instanţei de judecată, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie tratat ca un nevinovat şi aceasta nu se poate face decât recunoscându-i-se calitatea de parte în cauză^[9].

Funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie este mult mai largă decât aspectele faptice legate de probaţiune, care se manifestă în câteva direcţii principale:

1. Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în procesul penal împotriva arbitrarului în stabilirea şi tragerea la răspundere penală. Ceea ce dreptul poate acorda este garanţia juridică prin care asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni se va urma o procedură juridică prin care să se stabilească vinovăţia lui.

2. Prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal. În raporturile penale trebuie să se acorde protecţie juridică învinuitului sau inculpatului, în aşa fel încât acesta să nu fie pus în inferioritate nici faţă de organele judiciare şi nici faţă de părţi.

3. Prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de aflarea adevărului şi dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei, în aşa fel încât vinovăţia să fie stabilită cu certitudine. Acest principiu are o deosebită importanţă teoretică şi numeroase implicaţii practice legate de administrarea şi aprecierea probelor^[10].

O importanţă deosebită pentru consolidarea prezumţiei de nevinovăţie a avut-o consacrarea sa în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. Art.11 al Declaraţiei inserează prezumţia de nevinovăţie, şi anume: „Orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvîrşit o infracţiune este prezumată nevinovată atîta timp cît şi vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării dovedită." A fost o reacţie a comunităţii internaţionale, care avea în memorie crimele de război, crimele contra păcii şi crimele contra umanităţii comise sub regimul hitlerist, organizate de căpeteniile naziste şi înfăptuite de cei care au stat pe banca acuzării Nurenberg 1945-1946^[11].

Aşa cum am constatat, prezumţia de nevinovăţie s-a impus ca o reacţie împotriva regimurilor fasciste, după Al Doilea Război Mondial, pe plan internaţional fiind inclusă în mai multe documente, printre care se numără: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat de acelaşi forum la 16 decembrie 1966 etc. În 1950, în baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, membrii Consiliului Europei au adoptat Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, prezumţia de nevinovăţie fiind prevăzută în art. 6 pct. 2 al acesteia.

În unele ţări se consideră că semnarea convenţiilor în care se recunoaşte că prezumţia de nevinovăţie are rolul de drept fundamental şi, de regulă, a procesului penal, echivalează cu înscrierea prezumţiei în legislaţia internă, deoarece convenţiile au forţă juridică pentru părţile contractante. În acest sens invocăm doctrina belgiană şi franceză care recunoaşte prezumţia de nevinovăţie ca principiu fundamental. Acest principiu îl găsim şi în legislaţia internă a Republicii Moldova, şi anume în art.21 al Constituţiei care prevede: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Acelaşi principiu mai este prevăzut şi în art. 8 al Codului de procedură penală al RM^[12]. Inserarea legislativă a principiului prezumţiei de nevinovăţie în ţara noastră a fost determinată de integrarea Republicii Moldova în evoluţia generală a societăţii internaţionale privind protecţia juridică a drepturilor omului. Iniţial, prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată în Constituţie, iar mai apoi s-a impus înserarea ei şi în Codul de procedură penală.

Menţionăm că înscrierea prezumţiei de nevinovăţie în principiile Codului de procedură penală nu este necesară doar pentru aplicarea de către practicieni, ci obligă pe legiuitor să armonizeze toate prevederile Codului de procdură penală cu dispoziţia acestui principiu. În acest sens putem observa mai multe prevederi ale codului care evident derivă din obligativitatea respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie, una din principalele prevederi o constituie obligativitatea organelor de urmărire penală de a colecta probe care învinuiesc sau care dezvinovăţesc persoana.

Analizînd dispoziţia art.8 Cod de procedură penală, putem sublinia că principiul prezumţiei de nevinovăţie est constituit din 3 atribute:

• persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces ju­diciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă;
• nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa;
• concluziile despre vinovăţia persoanei de săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri, totodată toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în

condiţiile codului de procedură penală se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitu­lui, inculpatului.

Fiecare din atributele enunţate mai sus au un grad sporit de importanţă pentru respectarea drepturilor persoanei în procesul penal, iar excluderea cel puţin a unuia dintre acestea va ştirbi esenţial din aceste drepturi.

Atributele menţionate constituie garanţii procesuale ale bănuitului, învinuitului, in­culpatului, acordîndu-i acestuia posibilitatea de a se apăra efectiv în procesul penal, excluzînd condamnarea ilegală a acestuia.

O problemă care necesită a fi explicată în legătură cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie îl constituie faptul publicării în mass-media a informaţiilor privind tragerea la răspundere penală a unei persoane. În aceste situaţii apare întrebarea încălcării principiului prezumţiei de nevinovăţie de către mass-media.

Este necesar de menţionat că acceptarea ideii că informaţia, publicaţiile, dezvăluite de către mass media pot să încalce prezumţia de nevinovăţie, este periculoasă, deoarece aceasta dă posibilitate de a învinui practic orice sursă de informaţie de răspunderea penală care vine din presă sau de la televiziune, indiferent de faptul dacă e veridică şi corectă, situaţie în care sursele mass-media vor fi obligate să se limiteze la publicaţii neutre sau de laudă^[13].

Opiniăm că sursele mass-media de cele ami dese ori nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, deoarece publicarea informaţiei privind participarea unei persoane în procesul penal în calitate de bănuit, învinuit, inculpat conţine doar fapte reale, iar calitatea procesuală pe care o are persoana în cauză nu presupune faptul că anume aceasta a săvîrşit infracţiunea. În cazul în care considerăm că este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie prin publicarea acestor informaţii, atunci ar trebui să punem pe poziţie de egalitate şi faptul recunoaşterii persoanei în calitatea respectivă, ceea ce ar însemna că odată cu recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit, învinuit sau inculpat organele de drept deja încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţiei, fapt incaceptabil din mai multe considerente.

În primul rînd, dacă acceptăm acest fapt trebuie să recunoaştem că întreaga procedură prevăzută de Codul de procedură penală contravine principiilor fundamentale. În al doilea rînd, anume noţiunea de bănuit, învinuit şi inculpat arată faptul fie că se presupune că persoana respectivă a săvîrşit infracţiunea, fie că în privinţa acestei persoane există aumite probe că ar fi putut săvîrşi infracţiunea, adică nu se vorbeşte despre o certitudine privind faptul săvîrşirii infracţiunii. Certitudinea cu privire la faptul săvîrşirii infracţiunii apare odată cu devenirea definitivă a sentinţei judecătoreşti. Incertitudinea şi relativitatea nu pot fi compatibile cu o hotărîre judecătorească. De asemenea, orice probă odată făcută, nu înseamnă că este insurmontabilă, ea putînd fi răsturnată prin apărarea învinuitului sau inculpatului, care are dreptul de a proba lipsa de temeinicie a acesteia^[14].

Totodată, Comisia Europeană pentru drepturile omului consideră că persoanele cu funcţii de răspundere din cadrul statului pot informa societatea despre mersul urmăririi penale, să arate că o anumită persoană este bănuită de săvîrşirea infracţiunii sau a recunoscut faptul săvîrşirii infracţiunii, însă cu menţionarea că respctivul caz mai întîi trebuie să fie examinat de către instanţa judecătorească competentă, pentru ca afirmaţiile lor să nu încalce prevederile pct. 2 al art.6 al Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Dacă e să analizăm momentul din care îşi are aplicabilitate asupra persoanei principiul respectiv, putem constata că acesta se aplică doar după recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit prin modalităţile prevăzute expres în art.63 Cod de procedură penală, iar pe de altă parte, organele de urmărire penală resimt aplicabilitatea acestui principiu asupra activităţii lor din momentul începerii urmăririi penale, fapt care se datorează sarcinii probaţiunii, care stă pe umerii acestor organe.

O menţiune importantă care necesită a fi făcută în legătură cu aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie îl constituie faptul că respectarea acestui principiu este limitată în timp, comparativ cu alte principii. Astfel, prezumţia de nevinovăţie în timp este limitată de momentul devenirii definitive a hotărîrii instanţei judecătoreşti prin care s-a stabilit vinovăţia persoanei respective. Orice afirmaţie privitoare la vinovăţia persoanei după ce hotărîrea instanţei judecătoreşti este definitivă nu constituie încălcare a prezumţiei de nevinovăţie din motiv că aceasta reflectă o hotărîre a organului competent de a stabili vinovăţia persoanei.

6. Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească

În actualul Cod de procedură penală, sub denumirea de "principii ale aplicării legii procesuale penale" sunt consacrate următoarele principii: principiul legalităţii procesului penal, principiul separării funcţiilor judiciare, principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul "ne bis in idem", principiul obligativităţii acţiunii penale corelativ cu principiul subsidiar al oportunităţii, principiul asigurării caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal, principiul garantării dreptului la libertate şi siguranţă, principiul asigurării şi exercitării cu bună credinţă a dreptului la apărare, principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private, principiul desfăşurării procesului penal în limba oficială corelativ cu reglementarea dreptului la interpret.

Obervăm astfel că, în actualul cod, pe lângă adăugarea unor noi principii fundamentale (cum ar fi: separarea funcţiilor judiciare, asigurarea caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal sau principiul ne bis in idem), se menţin, în continuare, principiile deja consacrate, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

În ceea ce priveşte reglementările la nivelul diferitelor state, prezumţia de nevinovăţie a apărut ca o regulă în procesul penal modern, fiind prevăzută pentru prima dată în legislaţiile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (legislaţia S.U.A., Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789).

Mai târziu, această prezumţie a dobândit caracter de principiu internaţional, prin înscrierea ei, ca drept fundamental, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11): "Orice persoană învinuită de a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată, atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor necesare apărării".

Totodată, în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ratificat de ţara noastră în 1974) este prevăzut că "Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal".

La nivel european, în 1950, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a recunoscut acest principiu (în art. 6 paragraf 2): "Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită".În acest context, al recunoaşterii importanţei acestui principiu, şi legislaţia noastră îl consacră expres, mai întâi în Constituţia adoptată în 1991 [art. 23 alin. (11) ] şi apoi în Codul de procedură penală de la 1968 , adăugat prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală_).

Astfel, în art. 23 alin. (11) din Constituţia României se stipulează că: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată".

În Codul de procedură penală adoptat în 1968, prezumţia de nevinovăţie a fost reglementată, iniţial, în art. 66 (în materia probelor). Prin Legea nr. 281/2003, de modificare a Codului de procedură, prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată expres, alături de celelalte principii fundamentale ale procesului penal, în art. 5² C. proc. pen..

Şi în actualul Cod de procedură penală, principiul prezumţiei de nevinovăţie este stipulat expres, alături de celelalte principii ale aplicării legii procesuale penale, în art. 4:

"(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Spre deosebire de Codul de procedură penală de la 1968, în reglementarea expresă a principiului prezumţiei de nevinovăţie din actualul Cod de procedură penală, s-a adăugat [în art. 4 alin. (2)] referirea la regula in dubio pro reo: "După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului". Prin urmare, principiul prezumţiei de nevinovăţiei se reflectă şi în modul de administrare şi apreciere a probelor, care pot fi considerate concludente numai în măsura în care oferă certitudinea aflării adevărului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare fiind în favoarea suspectului sau inculpatului.

Făcând o retrospective principalele direcţii avute în vedere de Curtea Europeană, constituie veritabile criterii jurisprudenţiale.

1) O primă problemă analizată de Curte se referă la relaţia dintre latura penală şi cea civilă într- un proces penal şi în ce măsură o soluţie de „condamnare" pe latură civilă ar putea aduce atingere prezumţiei, cât timp pe latură penală s-a pronunţat o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Altfel a spune, obligarea de a despăgubi victima unei infracţiuni ar putea fi calificată ca o acuzaţie în materie penală? Curtea a statuat că latura civilă este autonomă faţă de latura penală, putând fi dispusă „condamnarea" din punct de vedere civil, chiar dacă răspunderea penală nu mai poate fi angajată^[15]. Conform dreptului naţional, cererea de despăgubiri se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, iar răspunderea penală nu reprezintă o condiţie pentru a se angaja răspunderea civilă.

Acţiunea civilă îşi păstrează natura civilă, chiar şi după ce a fost alăturată procesului penal. Din acest punct de vedere nu poate exista o acuzaţie în materie penală^[16] atunci când vorbim de acţiunea civilă alăturată procesului penal. Victima are dreptul să ceară compensaţii fie că a intervenit sau nu condamnarea penală, evaluarea despăgubirilor fiind supusă unei evaluări legale distincte, bazate pe criterii şi standarde probatorii ce diferă în aspectele esenţiale de cele aplicabile răspunderii penale. Altfel, ar însemna că achitarea pe latură penală ar atrage automat respingerea cererii de despăgubiri, ceea ce ar afecta dreptul victimei la un judecător în sensul art. 6 paragr. 1.

2) O altă chestiune ce a reţinut atenţia instanţei europene a vizat calitatea limbajului folosit în informările publice cu privire la derularea cauzei penale şi importanţa esenţială ce trebuie acordată termenilor în care se redactează şi se exprimă autorităţile judiciare. Curtea a reamintit că art. 6 paragr. 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul în legătură cu procesele penale pendinte, cu atât mai mult cu cât este vorba de subiecte sensibile, dar impune ca informarea să se facă cu toată discreţia şi rezerva necesară pentru ca prezumţia de nevinovăţie să fie respectată. Curtea a evidenţiat, într-o speţă^[17], că arestarea reclamantului, preşedinte al secţiei penale a unei curţi de apel, reprezintă o foarte bogată sursă de informaţii şi speculaţii, cu atât mai mult cu cât era vorba de prima arestare în România a unui magistrat.

Curtea a considerat că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii uneori severe din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contestă moralitatea persoanelor numite să facă dreptate. Curtea a subliniat importanţa pe care trebuie să o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor, precum şi sensibilităţii crescute a publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii. Ea a reamintit^[18] şi faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil.

Curtea a trasat următoarele distincţii: - este recomandabilă o reţinere a autorităţilor în a releva elemente ce ar putea fi interpretate ca o confirmare a vinovăţiei unei persoane, la momentul la care urmărirea penală abia a început şi cu atât mai mult dacă aceasta nu a început, iar investigaţiile se află în stadiu incipient, în faza actelor premergătoare. Curtea a apreciat că actele pregătitoare efectuate în vederea începerii urmăririi penale trebuie avute în considerare ca aparţinând fazei de urmărire penală, chiar dacă la acel moment punerea sub acuzare nu era încă decisă^[19]. Declaraţiile neconforme efectuate de procuror în faza actelor premergătoare au o legătură directă cu ancheta incipientă şi, prin urmare, pot conduce la violarea prezumţiei (G.C.P., § 42). A contrario, dacă declaraţiile au fost făcute după condamnarea penală a reclamantului în primă instanţă şi în apel de către instanţele naţionale, chiar în afara cadrului procesului penal, şi anume prin intermediul unor interviuri acordate presei naţionale de către procurorul-şef PNA, Curtea a concluzionat^[20] că nu a avut loc o violare a Convenţiei.

- o distincţie fundamentală trebuie făcută între o declaraţie prin care se exprimă doar suspiciunea că s-a comis o infracţiune şi afirmaţia clară şi neechivocă, în absenţa unei condamnări definitive, că o persoană a comis infracţiunea în discuţie. Curtea a reţinut că afirmaţia instanţei de recurs care l-a declarat pe reclamant „vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost în mod corect trimis în judecată", deşi a dispus achitarea, reprezintă o încălcare a prezumţiei (Diacenco, § 64).

În mod similar^[21], afirmaţiile instanţei „că rezulta în mod sigur" din probele deja administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie şi că reclamantul comisese infracţiunile de fals şi uz de fals constituie o încălcare a prezumţiei în condiţiile în care s-a dispus încetarea procesului penal pentru intervenţia regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În speţă, instanţa nu s-a limitat la a descrie o „stare de suspiciune" sau un pronostic, ci a prezentat ca fiind stabilite anumite fapte enunţate în rechizitoriu. Prin închiderea procedurii, instanţa a pus sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului şi a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de judecată, în baza principiului conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cărei recurs a fost respins.

Într-o altă cauză^[22], Curtea a reţinut că procurorul desemnat cu ancheta penală împotriva reclamantului a afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu prilejul unei conferinţe de presă, că reclamantul era vinovat de trafic de influenţă, în condiţiile în care vinovăţia sa nu a fost stabilită legal decât la data de 15 mai 2002, data hotărârii definitive în cauză. De asemenea, acesta nu s-a exprimat nuanţat şi nici nu a avut grijă să-şi plaseze afirmaţiile în contextul procedurii în curs împotriva reclamantului. În aceste împrejurări, Curtea a considerat că această declaraţie făcută de procuror a putut fi percepută drept o declaraţie oficială în sensul că reclamantul era vinovat în condiţiile în care vinovăţia sa nu fusese încă stabilită legal, ceea ce echivalează cu o violare a art. 6 paragr. 2 al Convenţiei.

De asemenea, Curtea a sancţionat ca fiind afirmaţii clare şi neechivoce declaraţiile unor oficiali (procurorul de caz şi ministrul de interne) ce făceau referire expresă la numele reclamantului şi la comiterea de către acesta, fără nicio rezervă, a unor acte nelegale (G.C.P., §57, 60): „Am luat împotriva lui G.C.P. măsura obligării de a nu păsări localitatea, măsură ce se dispune în mod obişnuit împotriva unei persoane faţă de care există suspiciunea că a comis o infracţiune. Cu toate acestea, pe baza controalelor efectuate de Garda Financiară, în speţă s-au comis infracţiuni, nefiind doar suspiciuni în legătură cu comiterea lor" sau „Deşi există probe cu privire la comiterea mai multor infracţiuni, G.C.P. este anchetat doar pentru două, iar urmărirea penală durează suspect de mult timp" sau „Astfel, între 1994 şi 1997, acesta s-a folosit de Bancorex S.A., bancă a statului, pentru a obţine anumite avantaje financiare în cuantum de 202,6 milioane de dolari în vederea rambursării unor credite contractate de firma sa G.C.P. SA. Aceste fapte au condus la tulburarea activităţii Bancorex S.A. şi în consecinţă la subminarea economiei naţionale".

Într-o altă cauză^[23] , Curtea a considerat că declaraţiile făcute de procuror au adus atingere prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, întrucât precizau clar că reclamantul se făcuse vinovat de corupţie, încurajând publicul să creadă în vinovăţia acestuia şi prejudecau aprecierea faptelor de către instanţele competente. În speţă, procurorul anchetator, informând ziariştii cu privire la arestarea preventivă a reclamantului, a afirmat că toate probele converg spre stabilirea cu certitudine a vinovăţiei reclamantului şi că nu putea fi evitată condamnarea acestuia, având în vedere că „nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală".

Curtea a concluzionat, într-un alt context^[24], că expresiile folosite de procurorul anchetator indicau clar că reclamanţii se făcuseră vinovaţi de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăţia lor şi prejudiciau aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi. Declaraţiile incriminate au fost pronunţate într-un context independent de procesul penal în sine, şi anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat, în următorii termeni: „Arestarea preventivă a fost dispusă deoarece, în opinia noastră, deşi sumele respective nu au fost foarte ridicate [1000 mărci germane], ordinea publică (...) a fost grav afectată; încrederea în poliţie, care este prima verigă a lanţului care asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie să fie absolută şi neviciată de asemenea comportamente. Al doilea motiv menţionat în ordonanţă este faptul că au încercat să împiedice descoperirea adevărului influenţând, ba chiar ameninţând martorii.

Exact în acest moment avem un martor care a dat o declaraţie mincinoasă şi care este interogat de ofiţeri. Dacă nu revine asupra declaraţiei, sunt hotărât să-l acuz, să-l arestez şi să-l trimit în faţa instanţei".

-    obiectul declaraţiilor este, de asemenea, important. S-a apreciat (G.C.P., § 58) că relevarea potenţialului probator al mijloacelor de probă administrate împotriva reclamantului nu poate fi înţeleasă ca o atingere a prezumţiei de nevinovăţie, cât timp nu furnizează opiniei publice o certitudine absolută asupra vinovăţiei acestuia, ci doar evaluează asupra măsurilor procesuale ce s-ar putea lua împotriva inculpatului (de ex. trimiterea în judecată).

-   cadrul în care se fac declaraţiile a fost reţinut de Curte ca fiind relevant pentru calificarea unei informări ca violare a prezumţiei. S-a arătat^[25] că declaraţia primului-ministru referitoare la comiterea în flagrant de către reclamant (ofiţer de poliţie) a infracţiunii de luare de mită a avut loc într-o videoconferinţă cu prefecţii, fără să fie adresată publicului şi în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităţilor faţă de probitatea persoanelor care lucrează în instituţiile de poliţie. Curtea a admis că afirmaţiile primului-ministru, ce nu au menţionat numele reclamantului, pot fi înţelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată, corespunde mai degrabă unei informaţii privind desfăşurarea unei anchete, şi nu echivalează cu o afirmaţie privind vinovăţia.

-    se recunoaşte o anumită libertate în declaraţii dacă acestea provin de la politicieni (G.C.P., § 59), iar nu de la reprezentanţi ai autorităţilor publice cu atribuţii în materie de prevenire şi combatere a criminalităţii. Astfel, postura de politician legitimează un anumit grad de exagerare şi o utilizare mai liberală a judecăţilor de valoare în lupta politică cu adversarii politici. Într-o altă speţă (Păvălache, § 117), Curtea a considerat, în ceea ce priveşte comentariile diverşilor oameni politici (primul-ministru, preşedintele României, preşedintele Senatului), că acestea sunt legitime, fiind necesar să fie plasate în contextul luptei anticorupţie, un subiect de preocupare pentru întreaga societate românească. Într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii în presă, uneori severe, mai ales dacă este vorba de o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului - secretar general al guvernului, contesta moralitatea unor înalţi funcţionari.

-   nu are importanţă în ce context este utilizat limbajul inadecvat, existând o violare a Convenţiei chiar dacă afirmaţia se găseşte în considerente, iar nu în dispozitivul hotărârii (Diacenco, § 63).

Motivarea instanţei (considerentele) are acelaşi efect juridic ca şi dispozitivul, în condiţiile în care formează suportul său logic.

- Curtea a refuzat să recunoască admisibilitatea angajării responsabilităţii statului pentru opiniile exprimate în mass-media şi care aparţin în exclusivitate autorilor respectivelor articole (G.C.P., § 46, 48). O campanie virulentă de presă poate conduce în anumite condiţii la o condamnare în faţa opiniei publice, anterior pronunţării unei soluţii legale, situaţie ce poate tulbura serios activităţile comerciale sau profesionale ale unei persoane sau chiar şi starea sa de sănătate. Procesul penal reflectat în mass-media poate afecta sever caracterul său echitabil, atunci când influenţează opinia publică şi implicit juraţii chemaţi să decidă asupra vinovăţiei inculpatului.

În procesul penal român, acest gen de riscuri nu au putut fi identificate, cât timp soluţiile penale sunt pronunţate de judecători profesionişti, care se pronunţă şi asupra vinovăţiei, astfel încât riscul ca aceştia să fie influenţaţi de o campanie de presă este mult redus datorită pregătirii lor profesionale şi experienţei (Jiga § 95; V. Burzo § 166), cu atât mai mult atunci când se interpune un interval de timp considerabil între finalizarea campaniei de presă şi pronunţarea hotărârii. Curtea a refuzat să accepte o relaţie între încălcarea prezumţiei şi arestarea preventivă, statuând că această relaţie există doar în raport cu condamnarea^[26].

Astfel, riscul de sugestibilitate a judecătorilor, prin existenţa unei campanii de presă, nu poate fi luat în considerare la momentul arestării (Begu, § 130), chiar situată în proximitatea comiterea faptelor, cât timp interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa acesteia pentru opinia publică rezultau din poziţia ocupată de reclamant, ofiţer de poliţie, în contextul combaterii corupţiei, motiv de îngrijorare atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru public. 3) Consecventă jurisprudenţei sale de a asigura garantarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, precum şi necesităţii de a respecta rangul preeminent al dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică, Curtea a privilegiat o interpretare substanţială, în dauna uneia formale în legătură cu prezumţia de nevinovăţie, considerând că acest gen de interpretare serveşte mai bine domeniul acoperit de art. 6 paragr. 2 din Convenţie. Astfel, Curtea a considerat că prezentarea reclamanţilor în faţa instanţei îmbrăcaţi în costumul locului de detenţie şi refuzul preşedintelui de a autoriza folosirea îmbrăcămintei personale sunt lipsite de orice justificare şi că putea întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăţie a reclamanţilor (Samoilă şi Cionca § 100; Jiga § 101).

Devine astfel evident că nu numai declaraţiile nepotrivite pot genera violări ale Convenţiei, ci şi anumite practici nonverbale neconforme, chiar dacă nu au legătură cu un discurs din contextul penal. Analiza întreprinsă mai sus relevă faptul că autorităţile judiciare române nu par a fi preocupate de găsirea justului echilibru între dreptul publicului de a fi informat şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Dimpotrivă, se constată că acestea şi-au asumat o libertate discreţionară de a vehicula orice informaţii în legătură cu presupusa săvârşire a unor fapte penale de către cetăţeni, atitudine cenzurată de instanţa europeană.

Concluzie

În concluzie pot spune că principiul prezumţiei nevinovăţiei este un principiu general, ce garantează cetăţeanului Republicii Moldova, drepturi fundamentale prevăzute de Constituţie, şi anume dreptul la libertate şi accesul la justiţie.

Principiul dat este valabil pentru toate persoanele, în dependenţă de legislaţia fiecărui stat în parte. Principiul prezumţiei de nevinovăţie este în vizorul Uniunii Europene şi a fost examinat de către Curtea Europeană sub mai multe aspecte.

Menţionăm în primul rând Directiva(UE) 2016/343 din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale(Pnc.16) unde se indică că prezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată în cazul în care declaraţiile publice ale autorităţilor publice sau deciziei judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăţiei, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăţia persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declaraţii şi decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăţia persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, şi nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiţia respectării dreptului la apărare.

De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autorităţile judiciare sau de alte autorităţi competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiţia că aceste hotărâri să nu se referea la persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, dar hotărârea poate conţine referiri la aceste.

Bibliografie

1. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale:
2. HCC nr. 10 din 03.1998, MO nr. 28-29/16 din 02.04.1998
3. HCC nr. 21 din 04.2001, MO nr. 49-50/19 din 03.05.2001
4. HCC nr. 26 din 11.2010, MO nr. 235-240/27 din 03.12.2010
5. Constituţia Republicii Moldova (Comentariu), Chişinău 2012
6. "Tratat de Procedură penală" Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001
7. https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum
8. Nistoreanu, M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
9. Ф. Кравченко, «Презумпция невиновности в свете газетных и журнальных публикаций», în Российская юстиция, № 10, 1997 г.
10. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană", în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.
11. Ioan Doltu, „Prezumţia de nevinovăţie în Legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor Europei", în Dreptul,
12. Nicolae Volonciu "Tratat de Procedură penală" partea generală, vol. I, Ed. Juridică.
13. http://justice.md/md/jud_gen/
14. Mircea c. României, Hotărârea din 29 martie 2007, § 74-75, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro.
15. Begu c. României, Hotărârea din 15 martie 2011, § 128, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare Begu.
16. Samoilă şi Cionca c. României, Hotărârea din 4 martie 2008, § 94-95, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare Samoilă şi Cionca.
17. Păvălache c. României, Hotărârea din 18 octombrie 2011, § 120-121, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare Păvălache.
18. C.P. c. României, Hotărârea din 20 decembrie 2011, § 41, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare G.C.P.
19. Jiga c. României, Hotărârea din 16 martie 2010, § 91, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare Jiga.
20. Didu c. României, Hotărârea din 14 aprilie 2009, § 41, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 740 din 30 octombrie 2009.
21. Vitan c. României, Hotărârea din 25 martie 2008, § 70, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro.
22. Constantin Florea c. României, Hotărârea din 19 iunie 2012, § 44, 57, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro.
23. Diacenco c. României, Hotărârea din 7 februarie 2012, § 56-57, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare Diacenco.
24. Viorel Burzo c. României, Hotărârea din 30 iunie 2009, § 155, nepublicată, disponibilă pe csm1909.ro, în continuare V. Burzo.
25. Rupa c. României nr. 1, Hotărârea din 16 decembrie 2008, § 23, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 562 din 10 august 2010.

 

^[1] Lat. Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat.

^[2] Constituţia Republicii Moldova (Comentariu), Chişinău 2012, p.105

^[3] https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum

^[4] Constituţia Republicii Moldova (Comentariu), Chişinău 2012, p.105

^[5] https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum

^[6] http://justice.md/md/jud_gen/

^[7] "Tratat de Procedură penală" Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001, p. 42.

^[8] Nicolae Volonciu "Tratat de Procedură penală" partea generală, vol. I, Ed. juridică, p. 122.

^[9] D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană", în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.

^[10]D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană", în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.

^[11] Ioan Doltu, „Prezumţia de nevinovăţie în Legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor Europei", în Dreptul, 1998, pag.75

^[12] D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană", în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.

^[13] Ф. Кравченко, «Презумпция невиновности в свете газетных и журнальных публикаций», în Российская юстиция, № 10, 1997 г.

^[14] Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.

^[15] Constantin Florea c. României, Hotărârea din 19 iunie 2012, § 44, 57, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro.

^[16] Diacenco c. României, Hotărârea din 7 februarie 2012, § 56-57, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Diacenco.

^[17] Viorel Burzo c. României, Hotărârea din 30 iunie 2009, § 155, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare V. Burzo.

^[18] Rupa c. României nr. 1, Hotărârea din 16 decembrie 2008, § 23, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 562 din 10 august 2010.

^[19] G.C.P. c. României, Hotărârea din 20 decembrie 2011, § 41, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare G.C.P.

^[20] Jiga c. României, Hotărârea din 16 martie 2010, § 91, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Jiga.

^[21] Didu c. României, Hotărârea din 14 aprilie 2009, § 41, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 740 din 30 octombrie 2009.

^[22] Vitan c. României, Hotărârea din 25 martie 2008, § 70, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro.

^[23]  Păvălache c. României, Hotărârea din 18 octombrie 2011, § 120-121, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Păvălache.

^[24] Samoilă şi Cionca c. României, Hotărârea din 4 martie 2008, § 94-95, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Samoilă şi Cionca.

^[25] Begu c. României, Hotărârea din 15 martie 2011, § 128, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Begu.

^[26] Mircea c. României, Hotărârea din 29 martie 2007, § 74-75, nepublicată, disponibilă pe www.csm1909.ro.