1. Introducere: Concepția statului

Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt. Probabil, această situaţie l-a determinat pe Mircea Djuvara să afirme că “realitatea, desigur cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionată de studiat, este statul”.^[1] Cuvîntul “stat” provine din latinescul status, ceea ce iniţial nu coincidea cu sensul lui adevărat, dar exprima o anumită poziţie, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Statul este cuvîntul care desemnează societatea organizată din punct de vedere politic şi, respectiv, este un termen relativ modern, care a apărut mult mai tîrziu decît realitatea pe care o ilustrează. Spre exemplu, grecii foloseau termenii de polis sau politea; romanii pe acela de res publica, civitatis. Locuţiunea status rei publicae şi altele asemănătoare, cum ar fi, de exemplu, status rei romanae, deja intrate în uzajul antichităţii, au dus în cele din urmă la adoptarea terme­nu­lui de STAT, în sensul pe care-l folosim aici.^[2]

Cert este că, la începutul veacului al XVI-lea, Niccolo Machiavelli îl folo­seşte în Principele (1515), chiar în prima frază a cărţii, cînd spune: “Toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”.^[3] De asemenea, acest termen îl regăsim în ger­mană – staat, în engleză – state, în franceză – l’état, în română – stat, devenind curent utilizat în secolul al XVIII-lea.^[4] Shakespeare îl pune în gura lui Hamlet: “Există ceva putred în statul din Danemarca”. Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, îl personifica identificîndu-l cu sine însuşi: „Statul sînt eu” (L’état c’est moi).

În limbajul cotidian contemporan cuvîntul “stat” circulă, mai ales, cu două sensuri. Într-un prim sens, pe care l-am putea numi istorico-geografic, prin “stat” înţelegem populaţia organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internaţional, prin relaţiile economice, politice, culturale ş.a. În acest sens noţiunea de “stat” este sinonimă cu cea de “ţară”. De exemplu, cînd spunem: “Republica Moldova este un stat unitar, democratic, locuit în majo­ri­tate de moldoveni, cu un relief variat, aşezat în Sud-Estul Europei”, terme­nu­lui “stat” îi atribuim sensul de ţară.

Un al doilea sens al termenului ar fi cel politico-juridic. Acest sens este mai restrîns ca sferă, dar mai profund, mai esenţial ca conţinut. Astfel, prin “stat” înţelegem numai prima latură din sensul istorico-geografic, respectiv numai orga­ni­zaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, în alţi termeni – ceea ce în ştiinţa dreptului se numeşte “putere publică” sau “autoritate publică”.

 Statul reprezinta principala institutie a sistemului politic, deoarece, prin intermediul sau, se realizeaza elementele esentiale ale organizarii si conducerii societatii. Datorita acestui fapt, problematica statului ocupa o importanta pondere in aria de investigatie a fenomenului politic.

Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si a altor oameni de stiinta inca din antichitate si care continua si in prezent. Exista o mare diversitate de pareri privind definirea statului, avand fiecare, luate in parte, elemente rationale care contribuie la elaborarea unei definitii cat mai corespunzatoare a conceptului de stat.Notiunea de stat provine de la    Diversitatea de pareri privind conceptul de stat se explica prin nivelul de cunoastere propriu momentului istoric dat, imprejurarilor istorice in care s-a gandit, diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Astfel, in antichitate, statul era considerat o forta de origine divina, conceptie care se va regasi si in urmatoarele formatiuni sociale. In optica lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazata pe caste, in care era inclusa intreaga populatie, cu exceptia sclavilor. Conducatorii erau filosofii, inteleptii, gardienii erau cei care indeplineau rolul de paznici, iar mestesugarii si agricultorii asigurau baza sociala.

In perioada Renasterii s-a remarcat in aceasta privinta N. Machiavelli, care considera statul o organizatie politica nationala,sub egida monarhiei absolutiste, inscrisa in limitele unui anumit teritoriu. In epoca luminilor, Montesquieu prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si structurata pe trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca.

J.J. Rousseau) defineste statul ca o putere contractuala, legitimata printr-un contract social, adica o organizatie politica separata de societate, careia i se cedeaza o parte din drepturile comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant intelege statul ca o grupare a oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu complet, pentru ca nu se explica scopul gruparii respective de oameni. El avea in vedere, prin urmare, numai latura juridica, dar nu si cea politica a statului.

Interesanta apare definitia data de Oppenheimer care, intr-o lucrare intitulata 'Statul, orginile sale si aparitia sa', in 1913, concepe statul ca un organism politic impus de catre un grup de invingatori, pentru a se apara de revoltele interioare si atacurile din afara, urmarind exploatarea economica a invinsului de catre invingatori.  In conceptia marxista, statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.

Dintre teoriile care s-au formulat in legatura cu geneza si continutul statului, si care au o larga circulatie, mentionam urmatoarele: teocratica, in lumina careia statul apare ca o creatie divina, respectul și supunerea fata de aceasta fiind apreciate ca o indatorire religioasa. Astfel de teorii intalnim in perioada antica, in feudalism si chiar in conditiile de astazi cand, in unele constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui Dumnezeu; patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar puterea monarhului, din puterea parinteasca. Elemente ale acestei conceptii se intalnesc, de asemenea, in antichitate, la Aristotel, dar si in epoca moderna, de exemplu, la politologul Robert Filmer, care (intr-o lucrare intitulata 'Patriarhul', aparuta in 1953) dezvolta aceasta teorie, sustinand ca monarhul detine puterea ca mostenitor al lui Adam, care a primit prin bunavointa lui Dumnezeu aceasta putere, ca si puterea parinteasca (conceptie combatuta de John Locke); contractuala, potrivit careia statul a aparut pe baza unei intelegeri intre putere si cetateni, ca o necesitate naturala, teorie sustinuta din antichitate, dar dezvoltata in epoca luminilor, in mod deosebit la Ch. Montesquieu si J.J. Rousseau; violentei, potrivit careia statul a aparut ca rezultat al starilor conflictuale dintre oameni, in care tribul invingator isi subordona tribul invins. Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi considerati Eugen Dühring, Oppenheimer etc. In cadrul acestei conceptii poate fi inclusa si teoria marxista, care sustine ca statul este rezultatul luptei de clasa; organicista, care transpune mecanic situatia din natura in societate, in care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura functionalitatea organismului social; rasista, ca varianta a teoriei violentei, in care o rasa trebuie sa domine o alta rasa; psihologica, care explica existenta statului prin factori de ordin psihologic si care se poate rezuma la faptul ca in societate exista doua categorii de oameni care, din punct de vedere psihic, unii sunt destinati sa conduca, si altii sa fie condusi; juridica, potrivit careia raporturile dintre oameni nu pot exista decat pe baza unor reglementari juridice.

Majoritatea acestor teorii contin un anumit adevar, dar sufera prin unilateralitate, data atat de contextul istoric al elaborarii, cat si de mobilurile ideologice.

Fara a opera o analiza minutioasa a tuturor acestor teorii, vom preciza ca, din punct de vedere stiintific, statul este considerat de catre mai multi analisti ca forma de organizare politica a societatii aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce conditioneaza existenta statului fiind: teritoriul, populatia si caracterul de organizare politica. In viziunea francezului Armand Cuvillier 'Statul este un ansamblu de organisme politice, administrative si judecatoresti, care se concretizeaza in societatea ajunsa la un anumit nivel de diferentiere, conducere si putere de constrangere a societatii).

Dupa M. Duverger, statul este si un mijloc de a asigura o anumita ordine sociala, o anumita integrare a tuturor in colectiv pentru binele comun).

Noi consideram ca statul poate fi definit ca principala institutie prin care se exercita puterea politica in societate, in limitele unui anume teritoriu, de catre un grup organizat de oameni care isi impun vointa membrilor societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia.

Statul, ca principala institutie politica, a aparut pe o anumita treapta a evolutiei istorice, raspunzand nevoilor de dezvoltare si progres ale societatii. In general, aparitia statului este situata in perioada de trecere de la organizarea gentilica a societatii spre oranduirea sclavagista. Necesitatea aparitiei statului este legata de nevoia comunitatii umane evoluate de a-si asigura functionalitatea printr-o organizare politica.

Capitolul I. Atributele statului

Analiza atributelor statului, numite şi elemente componente ale acestei cate­gorii logice, care reprezintă “suprema putere rînduitoare a tuturor activi­tă­ţilor umane” ^[5], dezvăluie mai mult şi mai profund conţinutul său complex.

Atributele (elementele) statului. Potrivit teoriei tradiţionale, statul este alcătuit din trei elemente: poporul, teritoriul şi puterea publică exercitată de un guvern independent, care nu pot fi concepute altfel decît într-o ordine juridică. Deşi de la un autor la altul există nuanţe, mai ales în ceea ce priveşte cel de-al treilea element, nici unul dintre ele nu pot lipsi din cadrul analizei şi interpre­tă­rii conceptului de stat. În viziunea cea mai generală, statului contempo­ran îi sînt caracte­ristice şase atribute, sau elemente, şi anume:

• Puterea publică
• Populaţia
• Teritoriul
• Elaborarea şi aplicarea dreptului
• Sistemul de impozite
• Suveranitatea.

1. Puterea publică, element indispensabil, definitoriu al statului, adesea înfăţişată ca unitate “politică şi juridică”, “coeziune politică” (Marcel Prélot), “legătură juridică şi suveranitate” (Giorgio del Vecchio), este acea putere care îi dă statului forma şi caracterul propriu. Teritoriul oferă cadrul, populaţia fur­nizează substanţa căreia statul îi dă forma sa. Potrivit adagiului scolastic, “sicut materia appetit formam”, aşa cum materia tinde spre formă, societatea aspiră la stat, care însă nu se naşte decît sub influenţa acţiunilor umane deliberate.^[6] 

“Statul nu este niciodată un dat”, cum sînt populaţia, teritoriul, mediul natural, „statul este întodeauna creat” (Lucien Febvre) sau, după cum spunea un jurist, discipol al lui Fr.Gény, “statul nu este niciodată dat, el este întot­deauna construit”. Această construcţie se realizează de către putere, prin forţele sale de convingere şi de constrîngere, iar puterea, adăugăm noi, rămîne un atribut ine­rent al statului.

Puterea de stat, puterea publică se distinge de alte raporturi prin faptul că este reglementată juridic, adică indivizii care exercită puterea cu titlu de guvern – lato sensu – al statului sînt abilitaţi printr-o ordine juridică să exercite puterea prin crearea şi aplicarea normelor juridice; altfel spus şi mai concis, puterea de stat are un caracter normativ.^[7]

- Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a comanda, de a da ordine, iar obligaţia celui care le primeşte este de a se supune acestor comenzi. Această autoritate există încă din cele mai vechi timpuri. La început ea a fost personificată în şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib etc.) care îşi impunea autoritatea prin calităţile sale. Cu timpul autoritatea s-a desprins, instituindu-se ca o realitate distinctă de per­soana celui care deţinea puterea sau care o exercita. S-a constituit, aşadar, un aparat, s-a creat un sistem de organizare mai complex. În felul acesta, autoritatea s-a organizat ca o instituţie de sine stătătoare, devenind ceea ce astăzi numim stat.

- Puterea de stat este o putere politică. Asupra conceptului de politică avem multiple accepţiuni, unele controversate. În general, politica este denumită ştiinţa guvernării statelor, ea reprezintă tot ceea ce se referă la arta de a guverna un stat. Fenomenul politic fundamental care trebuie studiat în legătură cu statul şi puterea politică îl reprezintă distincţia dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre cei ce deţin puterea, care comandă şi cei care sînt conduşi, care se supun acestei conduceri. Pentru a cunoaşte caracterul puterii este esenţial a cunoaşte cine deţine puterea, cum o dobîndeşte (cucereşte) şi cum o exercită. Aceasta depinde de struc­tura social-economică a societăţii, de condiţiile istorice, politice etc. Pute­rea politică determină conducerea societăţii în direcţia politicii preconizate de forţele politice şi sociale care se află la guvernare, care deţin puterea.

- Puterea de stat este o putere organizată (instituţionalizată) în sensul că ea se desprinde de persoana care o exercită;

- Puterea de stat este o putere de comandă, ea instituie norme obligatorii, dis­poziţii obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispozi­ţii­lor concrete;

- Puterea de stat este unică, ea deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să folosească constrîngerea, dispunînd în acest sens de un apa­rat specializat;

- Puterea de stat are vocaţia globalizării, în sensul că ea se aplică în socie­ta­tea respectivă asupra tuturor aspectelor, în toate domeniile vieţii, ea singură îşi stabileşte limitele. Aşadar, statul este o instituţie politică cu o personalitate juridică deosebită, în care puterea politică este instituţionalizată prin stat şi în felul acesta statul, exercitîndu-şi puterea suverană, determină organizarea socie­tăţii potrivit unei anumite concepţii, conform unei anumite ordini de drept în societate, asigură apărarea acesteia.^[8] Această putere, ca formă a instituţiilor publice prin care ea se realizează, devine vizibilă şi concretă: parlament, preşedinte sau rege, guvern, justiţie, armată, poliţie, închisori etc. Ea înseamnă autoritate şi forţă.

2. Populaţia (poporul, cetăţenia). Fără populaţie, puterea statală asupra unei colectivităţi umane (de regulă, o naţiune) nu poate fi exercitată. Între stat şi fie­care individ al colectivităţii statale se stabilesc anumite relaţii specifice, drep­turi şi obligaţii reciproce cuprinse în statutul cetăţeanului fiecărui stat. Puterea statului nu se limitează numai la cetăţenii respectivi, ea se exercită, într-un mod specific, şi asupra cetăţenilor străini sau fără cetăţenie aflaţi într-o anumită perioadă de timp pe teritoriul respectivei ţări.

O primă trăsătură a statului, ca formă specifică a vieţii sociale, este că se prezintă, mai întîi, ca o colectivitate umană, care grupează bărbaţi şi femei, în diverse etape ale vieţii lor: copilărie, adolescenţă, maturitate, bătrîneţe. Aceştia se află deja reuniţi în familie, în sate, în tîrguri, în oraşe. De aici se desprinde o primă trăsătură a statului. El nu este o societate primară, ci, după o formulă consacrată, el reprezintă “o unitate de suprapuneri”.

A doua trăsătură a statului, prin care el se diferenţiază de alte colectivităţi, este aceea de a fi un fenomen de masă. Din acest punct de vedere, el se deose­beşte vădit de cetatea antică care era puţin populată. Astfel, Atena, în timpul splendorii sale, nu avea mai mult de jumătate de milion de locuitori, dintre care numai 40000 de atenieni, restul erau femei, copii, străini şi sclavi.^[9]

Este adevărat că unii autori pun pentru existenţa acestui element – popu­la­ţia – anumite criterii numerice (spre exemplu, existenţa unui minim necesar de 10000 de indivizi), care sînt însă considerate “pur empirice şi, din punct de vedere raţional, inadmisibile”. Este totuşi necesar, ştiinţific vorbind, de un număr de oameni destul de mare pentru a permite mulţimii să aibă o organizaţie desă­vîr­şită şi o viaţă autonomă, independentă de puterile externe, deoarece statul are în mod esenţial caracterul de autoritate, adică trebuie să fie suficient sie însuşi.

Două noţiuni sînt folosite adesea ca sinonime, anume: este vorba de terme­nii “popor” şi “naţiune”. Şi nu o dată se fac trimiteri exagerate, ca să nu zicem demagogice, la popor, precum: “aleşii poporului”, “prin voinţa poporului”, “la sfat cu poporul” etc. Cei care apără conceptul de naţiune, deosebind-o de popor, consideră că ea se întemeiază pe două elemente esenţiale. Primul este un element psihologic, adică unitatea profundă şi înnăscută de gîndire şi senti­men­te care alcătuieşte conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun, cimentată de o istorie proprie. Al doilea element este limba, care constituie exte­riorizarea sensibilă a celui dintîi. Limba este dovada unei seculare vieţi comune care uneşte comunităţi umane, înlesneşte raporturile sociale între membrii aces­tei comunităţi, fixează, păstrează şi transmite întreaga spiritualitate a unui popor ca temei al culturii sale.

Pe scurt, naţiunea a fost definită ca “o mare comunitate umană, cel mai ade­sea instalată pe acelaşi teritoriu şi care posedă o unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, mai mult sau mai puţin puternică”. În concluzie, ceea ce trebuie de reţinut, indiferent de denumire: comunitate umană, populaţie, popor, naţiune, este faptul că un element necesar şi obligatoriu pentru abordarea con­cep­tului de stat este o colectivitate umană care trebuie să răspundă anumitor cerinţe ce îi conferă o anumită unitate internă, firească, naturală şi o imagine proprie, autonomă şi distinctă de entităţi asemănătoare.

3. Teritoriul. Al treilea element structural al statului este teritoriul, în sen­sul de spaţiu delimitat într-un mod net. Dar, cum afirmă Hans Kelsen, aceasta nu înseamnă numai delimitarea unei suprafeţe terestre, ci este un spaţiu cu trei dimen­siuni, din care face parte spaţiul subterestru, spaţiul aerian şi întinderea de pămînt delimitată de frontiere. Credem că destul de amănunţit am răspuns la această întrebare în Capitolul “Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor”. Practic, cele mai importante acte nor­ma­tive conţin reglementări juridice în acest domeniu. Aşa bunăoară, noul Cod penal a dedicat un articol aparte teritoriului, intitulat “Aplicarea legii penale în spaţiu” (art.11).

S-a spus, şi pe drept cuvînt, că exigenţele teritoriale nu sînt numai elemente cantitative. Cu certitudine, statul este “un fenomen esenţialmente spaţial”, cum afirmă Hauriou; “o formă geografică a vieţii sociale”, după C.Vallaux. Dar el, teritoriul, reprezintă ceva mai mult, şi anume: o legătură intimă, profundă, deo­se­bit de puternică dintre om şi pămîntul pe care el îşi regăseşte mereu identi­ta­tea şi care se exprimă în dragostea nemărginită a fiinţei umane faţă de locul pe care s-a născut, a trăit şi pe care nu vrea să-l părăsească nici dincolo de nefiinţă. “N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid, care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” Este un adevăr căruia numai Eminescu putea să-i găsească o aseme­nea expresie artistică.

În limitele acestui teritoriu se organizează societatea statală, unităţile sale componente şi se exercită puterea publică, suveranitatea şi alte atribute fără de care nu poate fi definit un stat.

4. Elaborarea şi aplicarea dreptului. Un alt atribut, rar întîlnit în literatura juridică, este elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este instrumentul necesar al existenţei şi al dezvoltării statului, el este inerent oricărei puteri de stat. În societatea prestatală dreptul nu a existat, apariţia lui este indisolubil legată de apariţia statului. Viaţa statului este strîns legată de cea a dreptului. Statul şi drep­tul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de “corset” al forţei, de încadrare a acestei puteri în limite de ordine, de “calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale prin intermediul activităţii de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului şi reîntegrează ordi­nea juridică lezată prin activităţi ilicite.^[10]

Din definiţiile aduse de noi fenomenelor sociale stat şi drept rezultă că dreptul reprezintă ansamblul de norme juridice adoptate (edictate) sau sancţio­nate de către stat, care, la nevoie, sînt asigurate, sînt impuse de către stat prin forţa lui de constrîngere. Totodată, statul deţine monopolul nu numai asupra for­ţei de constrîngere, dar şi asupra elaborării şi aplicării dreptului. Aceasta înseamnă că statul, prin intermediul organelor sale oficiale ale puterii de stat, în mod direct adoptă diferite categorii de acte cu caracter normativ, altfel spus – compuse din norme juridice (de exemplu, Parlamentul adoptă legi, hotărîri şi mo­ţiuni; Guvernul adoptă hotărîri şi dispoziţii; Preşedintele Republicii Moldova adoptă decrete etc.), sau sancţionează alte acte sau categorii de norme, adoptate de alte organe şi instituţii nestatale (de exemplu, diferite obiceiuri, norme ela­bo­rate de sindicate, organizaţii nonguvernamentale, religioase, profesionale, comerciale etc.), într-un fel le recunoaşte, le legiferează existenţa.

5. Sistemul de impozite. În societatea primitivă, nestatală nu au fost cunos­cute impozitele, taxele şi alte contribuţii băneşti sau în natură impuse populaţiei de puterea publică. Astfel de instituţii nu erau necesare organelor societăţii gentilico-tribale, deoarece ea nu dispunea de un aparat de constrîngere. Doar existenţa aparatului (a mecanismului) de stat presupune suportarea cheltuielilor legate de întreţinerea lui de către populaţie asupra căreia se exercită această putere.

Organizaţiile nestatale, cum ar fi diferite partide politice, organizaţii cu carac­ter social, cultural, sportiv, de asemenea organizaţiile religioase ale dife­ri­telor culte, percep de la membrii lor cotizaţii şi donaţii băneşti, dar, spre deose­bire de impozite, aceste contribuţii băneşti sînt suportate nu de întreaga popu­laţie, ci numai de anumite categorii de persoane. De asemenea, pe lîngă faptul că nu au un caracter general, aceste contribuţii băneşti sînt, de regulă, benevole, iar neonorarea lor aduce după sine alte sancţiuni decît cele statale, cum sînt, de exemplu: excluderea din organizaţii, excomunicarea din biserică etc.

Acest atribut este obligatoriu oricărui tip de stat, din momentul apariţiei şi pînă la etapa contemporană, cu toate că în literatura de specialitate el într-un anume fel este trecut sub tăcere. În prezent, existenţa şi fun­c­ţionarea statului nostru fără acest atribut, fără acest element obligatoriu este de neconceput. Una dintre cele mai importante legi organice pe care o adoptă Parlamentul în fiecare an calendaristic este Legea bugetului pe anul respectiv, care prevede două com­po­nente de bază: prima – de acumulare (veniturile statului acumulate în urma impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii la buget), iar a doua – de împărţire (cheltuielile pentru fiecare structură bugetară, de stat).

6. Suveranitatea. Termenul “suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei pe care a făcut-o Constituţiei franceze din 1791 juristul francez Clermant Tennerre, definind-o “libertatea colectivă a societăţii”. Autoritatea sup­remă (suprema potestas) cu care este înzestrat statul se numeşte suverani­tate. Ca putere supremă recunoscută statului, ea “implică exclusivitatea com­pe­tenţei sale asupra teritoriului naţional şi independenţa în ordinea juridică inter­naţională” unde el nu este limitat decît prin propriile sale angajamente.

Aşadar, suveranitatea poate fi privită sub un dublu aspect: extern şi intern. Independenţa în raport cu alte state, neatîrnarea de orice altă putere exterioară este aspectul extern. Din punct de vedere intern, este imperiul său asupra teri­toriului şi asupra unei populaţii. Cetăţenia, adică apartenenţa – prin legătură juridică – la stat, naşte datoria juridică generală de subordonare faţă de stat. Şi nu numai pentru cetăţeni există această obligaţie juridică, ci şi pentru toţi cei care se află, temporar sau definitiv, în subordonare faţă de ordinea juridică a statului respectiv.

Aşa cum viaţa organismului individual se afirmă printr-o acţiune continuă de adaptare, de reintegrare, de apărare contra elementelor nocive, tot astfel viaţa statului este o perpetuă reafirmare a propriei sale unităţi, care tinde să domine şi să armonizeze forţele convergente şi care acţionează împotriva forţelor dez­ag­regatoare.^[11] Dacă statul nu ar avea o supremaţie reală asupra indivizilor care îl compun, el ar înceta să fie stat. Suveranitatea este inclusă în propria sa natură.

În democraţie însă suveranitatea, exercitată asupra cetăţenilor, nu provine din afară, ci din interior, ea fiind, de regulă, un produs al voinţei celor care se supun statului. Statul trebuie să fie sinteza voinţelor şi a drepturilor individuale, sau, cum spune magistral Giorgio del Vecchio, el este “punctul ideal de con­ver­genţă al acestor drepturi, într-o supremă expresie protestativă”.

Aceasta este regula. Regula ideală am adăuga. Sorgintea puterii însă, atît ca teorie, cît mai ales ca practică, poate prezenta multiple variante: de la originea divină din Evul mediu, pînă la “voinţa proletară” sau la “dictatura clasei mun­ci­toare”, în sec. al XX-lea. Aceasta la nivel de teorie. Practic însă, chiar în demo­craţiile declarate, în special în cele „tinere”, căile de la voinţa reală a poporului pînă la constituirea puterii şi la exercitarea ei sînt adesea deosebit de sofisticate şi pot merge pînă la anularea voinţei reale.

Cel mai adesea, după captarea voinţei corpului electoral cu promisiuni dema­gogice şi cu manipulări moştenite de la un regim dictatorial, puterea odată con­stituită oficial trece la realizarea scopurilor sale oculte. După cum, în marile coti­turi istorice, puterea poate să rămînă în mîna aceleiaşi clase politice care stă­pî­neşte pîrghiile economice, forţele principale în stat (armata, securitatea, poliţia, vechile structuri politice de partid, radioul, televiziunea), “rebotezate” adesea, folosindu-se chiar de elementul democratic, de care nu ezită să facă paradă. Aceasta este însă excepţia. Cursul natural, într-un regim democratic, tinde în permanenţă către regula: voinţa popo­rului se vrea autentică.

Capitolul II. Tipurile istorice de stat

Odată apărut, statul, ca şi dreptul, nu rămîne imobil, ci se dezvoltă, se modi­fică, sau, cum menţionează profesorul A.B. Vengherov, teoria contemporană a sta­tului examinează două procese, indisolubil legate între ele, ale organizării statale a omenirii, şi anume: procesul de apariţie a statului şi procesul de dezvoltare (statornicire – “stanovlenie”), funcţionare şi evoluţie^[12]. Ca şi în cazul dreptului, pentru descrierea procesului istoric şi a stării de dezvoltare a statului se eviden­ţiază, în ansamblu, două modalităţi principale de abordare a problemei.

Prima modalitate a fost diferenţierea formaţiunilor social-economice. În aşa mod se fixează periodizarea dezvoltării societăţii, în ansamblu, şi a statului, în particular. Evoluţia societăţii umane este caracterizată în dependenţă de carac­te­rul proprietăţii, al relaţiilor de producţie, de structura socială, de caracterul exploatării omului de către om. Ca urmare, au fost evidenţiate următoarele tipuri istorice de stat: statul de tip sclavagist, statul de tip feudal, statul burghez şi sta­tul socialist. Sau, după cum se exprimă Elena Iftime, fiecare formaţiune socială, avînd proprii anumite relaţii dintre oameni, generează un anumit tip de stat. Tipul de stat exprimă conţinutul acestuia, definit de forţa socială, care exercită dominaţia în societate. Fiecărei orînduiri îi corespunde un anumit tip de stat: sclavagist, feudal, capitalist, socialist.^[13]

Cea de-a doua modalitate, după cum se consideră în prezent de majoritatea specialiştilor în domeniu (îndeosebi bazîndu-se pe literatura occidentală), cu o perspectivă mai mare, diferenţiază: statul epocii antice, statul epocii medievale, statul epocii noi (sau moderne) şi statul epocii contemporane. În ultimul timp, în legătură cu prăbuşirea aşa-numitului sistem mondial al socialismului, într-o serie de state, inclusiv în statul nostru, are loc o revizuire a conceptului marxist-leninist. Tot mai frecvent în publicaţiile de specialitate se fac referinţe la valorile occi­den­tale de apreciere a dezvoltării societăţii şi a statului.^[14] Important este că nu trebuie să ne ducem dintr-o extremă în alta, bazîndu-ne doar pe emoţii.

Elucidarea tipului si formei de stat constituie, de asemenea, o problema de baza a teoriei statului, ea lamurind, pe de o parte, esenta statului într-o anumita perioada, iar pe de alta parte, forma lui concreta de manifestare. Statul, ca manifestare a vointei tuturor cetatenilor de a se organiza politic pe baza de lege, a cunoscut doua tipuri; unul de esenta dictatoriala, absolutista, care a aparut ca expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea vointei cetatenilor sau printr-o presupusa legitimitate de ordin divin si altul de tip democratic care, indiferent de forma, constituie o expresie a vointei cetatenilor, materializata prin consimtamântul dat.

Din aceasta perspectiva, este complet eronata conceptia marxista în care se formuleaza teza ca tipurile de stat sunt legate de natura orânduirii sociale, având o esenta de clasa, ignorându-se prin aceasta faptul ca, pe de o parte, statul apare ca o expresie a vointei generale a tuturor cetatenilor si slujeste ca atare întreaga societate, iar pe de alta parte, faptul ca în cadrul aceleiasi orânduiri sociale pot exista state care se deosebesc prin modul de formare si exercitare a puterii: stat dictatorial si stat democratic. Realitatea istorica a dovedit ca statele fasciste si cele comuniste au avut mai multe trasaturi comune, fiind ambele de tip dictatorial.

Pentru a întelege pe deplin statul ca institutie politica, trebuie studiata si problema formelor de stat. Esenta statului, adica tipul de stat respectiv, se manifesta prin mai multe forme în raport cu conditiile concrete ale epocii si tarii respective. Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de stat si, în special, structura si functionarea organelor supreme de conducere. Rezulta ca forma de stat, indiferent de esenta, este data de trei elemente: forma de guvernamânt, structura statului si regimul politic.

Forma de guvernamânt este un raport între organele de stat în procesul de constituire si exercitare a puterii. Daca ne referim la statele existente astazi în lume, din punctul de vedere al formei de guvernamânt, exista: monarhii constitutionale, republici parlamentare si republici prezidentiale. Indiferent de esenta statului, care poate fi democratica sau dictatoriala, forma de guvernamânt poate sa fie una din cele enuntate mai sus. Aceasta nu înseamna ca între esenta statului (democratica sau dictatoriala) si forma de guvernamânt nu exista legaturi. Dimpotriva, exista, si înca una foarte strânsa. De pilda, un stat democratic se poate mai bine realiza printr-o forma de guvernamânt ca republica parlamentara sau prezidentiala, în care toate organele sunt alese, decât prin monarhie constitutionala, în care seful statului, monarhul, nu este ales. Ramâne totusi ca o realitate dovedita de experienta istorica faptul ca esenta statului, democratica sau dictatoriala, nu depinde hotarâtor de forma de guvernamânt, întrucât viata a aratat ca pot exista dictaturi, în cazul unor republici, dupa cum exista democratii în cadrul unor monarhii.

Structura statului reprezinta un raport între organele centrale si locale ale statului. Sub acest aspect, putem distinge: state national-unitare, state federative si confederatii statale. Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, care presupune un stat central cu competenta si personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statala de tip federal este însarcinata cu rezolvarea problemelor comune. Functiile statale sunt împartite între statul federal si statele membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii si ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii de drept a statelor membre. În statul federal, statele membre participa la legiferarea federala, în conditiile existentei unei delimitari a competentelor în realizarea sarcinilor statale.

În cadrul confederatiilor de state suverane, statale membre îsi pastreaza suprematia si independenta în mod integral, competentele statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul relatiilor internationale. Confederatia poate cunoaste si forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea reprezentativa, seful de stat, organele diplomatice, armata, finantele, mentinându-se fiinta statala distincta care este reprezentata de parlamente si guverne separate. Istoria a cunoscut mai multe exemple de confederatii care, treptat, au încetat de a mai exista ca atare.

Regimul politic reprezinta pentru multi politologi un element al formei de stat, pentru altii, un element al sistemului politic. Având în vedere ca statul reprezinta institutia centrala a sistemului politic, este neîndoios faptul ca regimul politic este legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, si anume elementul hotarâtor, pentru ca el exprima un raport între organele de stat si cetateni. Daca organele de stat se constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor, ca expresie a vointei acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic si, invers, daca organele de stat se constituie si actioneaza fara consimtamântul cetatenilor, ignorând vointa acestora, regimul politic pe care acestea îl promoveaza este unul de factura dictatoriala. De aceea, în analizele politologice, când se urmareste elucidarea esentei statului, se vorbeste despre regimul politic.

Concluzie

Statul este principala instituţie politică a societăţii umane, căreia îi revine un loc deosebit de important în societate. Esenţa statului depinde de mai mulţi factori – obiectivi şi subiectivi, interni şi externi, de tipul de stat, de forma lui, de scopul, sarcinile şi funcţiile lui etc.

Făcînd o analiză a concepţiilor existente de-a lungul anilor cu privire la esenţa statului şi reieşind din factorii indicaţi mai sus, putem evidenţia două care, consideram, deţin superioritatea, şi anume: prima este reprezentată de filosofii greci din antichitate, pentru care scopul statului este nelimitat, atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care nu ar pre­zenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei teorii considerau că orice acti­vi­tate trebuie să fie disciplinată, dirijată de stat. Ea a predominat mai mult în epoca antică şi în cea medievală.

Cealaltă concepţie, apărută mult mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea, conform căreia sta­tul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În această ordine de idei, Hegel menţiona: “... dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”.

Rolul statului nu rămîne constant, neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare istorică sta­tul este chemat să apere orînduirea respectivă, de aceea şi esenţa lui poate fi modificată în dependenţă de tipul istoric de stat, de regimul politic respectiv ş.a. Indiferent de formele diferite de organizare şi de exercitare a puterii, toate aceste tipuri de state au o esenţă comună, şi anume: apărarea prin diferite căi şi prin toate mijloacele posibile a intereselor deţinătorilor puterii politice şi de stat, adică a guvernanţilor.

Totodată, noţiunea juridică de esenţă a statului este o categorie foarte im­por­tantă pentru întreaga cercetare teoretică a statului, deoarece ea joacă un rol decisiv în organizarea şi sistematizarea tuturor categoriilor şi noţiunilor juridice legate de studierea statului ca fenomen social.

Esenţa statului este o trăsătură fundamentală a statului, care are o influenţă asupra tuturor celorlalte trăsături, particularităţi ale lui. În ea este exprimat sta­tutul unei formaţiuni social-economice concrete sau un tip istoric concret de stat, locul şi rolul statului în procesul evoluţiei istorice. În primul rînd, anume după specificul esenţei statului se poate determina dacă statul are un rol prog­resist sau reacţionar, are o perspectivă în dezvoltarea sa sau din start este dispus la pieire. Această noţiune este o categorie istorică, cu ajutorul căreia putem descoperi procesul de apariţie a statului, evoluţia lui, forma de stat, mecanismul de stat, funcţiile statului etc., în aşa fel jucînd chiar un rol metodologic pentru întreaga ştiinţă a jurisprudenţei.

Bibliografie

1. Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1930 (reeditată în 1999), p.105.

2. Giorgio del Vecchio. L’état et le droit. - Paris: Dalloz, 1964, p.5; Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel. Quatrième Edition. - Paris: Dalloz, 1969, р.1.

3. Niccolo Machiavelli. Principele. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1960, р.11; Vezi, pe larg: I.Muraru, S.Tanasescu. Drept constituţional şi instituţii politice. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001;

4. Ion Deleanu. Instituţii şi proceduri constituţionale. - Bucureşti: Dacia Europa 4. Nova Lugoj, 2000; C.Ionescu. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001.

5. Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, p.2.

6. Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.274.

7. Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, р.12.

8. Hans Kelsen. Théorie pure du droit, p.382-383.

9. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.112.

10. Dumitru Baltag. Teoria generală a dreptului şi statului. - Cimişlia: TIPCIM,1996, p.69-70.

11. Elena Iftime. Teoria generală a dreptului. - Iaşi: Chemarea, 1991, p.15.

12. Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeşu şi al. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova. - Chişinău: Cartier, 1997, p.24-25.

13. А.В. Сурилов. Теория государства и права. - Киев-Одесса: Вища школа, 1989, р.103-106.

14. А.Б. Венгеров. Теория государства и права. - Москва: Новый Юристъ, 1998, р.25-57.

 

^[1] Mircea Djuvara. Teoria generală a dreptului. - Bucureşti, 1930 (reeditată în 1999), p.105.

^[2] Giorgio del Vecchio. L’état et le droit. - Paris: Dalloz, 1964, p.5; Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel. Quatrième Edition. - Paris: Dalloz, 1969, р.1.

^[3] Niccolo Machiavelli. Principele. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1960, р.11; Vezi, pe larg: I.Muraru, S.Tanasescu. Drept constituţional şi instituţii politice. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001; Ion Deleanu. Instituţii şi proceduri constituţionale. - Bucureşti: Dacia Europa Nova Lugoj, 2000; C.Ionescu. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol.I. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001.

^[4] Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, p.2.

^[5] Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.274.

^[6] Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, р.12.

^[7] Hans Kelsen. Théorie pure du droit, p.382-383.

^[8] Ioan Ceterchi, Ion Craiovan. Introducere în teoria generală a dreptului, p.112.

^[9] Marcel Prélot. Institutions politiques et droit constitutionnel, p.8; A.Bonnard. Civilizaţia greacă. Vol.I. - Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1967, p.137.

^[10] Dumitru Baltag. Teoria generală a dreptului şi statului. - Cimişlia: TIPCIM,1996, p.69-70.

^[11] Giorgio del Vecchio. L’état et le droit, p.20.

^[12] А.Б. Венгеров. Теория государства и права. - Москва: Новый Юристъ, 1998, р.25-57.

^[13] Elena Iftime. Teoria generală a dreptului. - Iaşi: Chemarea, 1991, p.15.

^[14] Vasile Creţu, Gheorghe Avornic, Sergiu Baeş şi al. Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova. - Chişinău: Cartier, 1997, p.24-25.