De-a lungul timpului, dreptul statului de a percepe dări de la persoanele aflate pe teritoriul său, sau chiar în afara acestuia, a constituit o preocupare, un obiect de studiu, nu numai pentru doctrina juridică, pentru constituţionalişti, dar şi pentru doctrina economică.
Impunerea de dări a apărut, aşa cum am arătat la disciplina „drept financiar", odată cu apariţia primelor formaţiuni sociale, căpătând oficializare odată cu apariţia formaţiunilor statale. În spaţiul european, în perioada Imperiului roman, perceperea de dări s-a făcut, la începuturi, numai de la popoarele cucerite. Mai târziu, impozitele, pe imobile, în primă fază, şi, ulterior, pe bunurile mobile, au fost percepute şi de la cetăţenii imperiului.
În evoluţia impunerii, se disting următoarele etape1:
- Carmen Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998, p. 52-70
- etapa veche, care a durat până la începutul secolului al XVI-lea, în care structurile fiscale erau rudimentare, specifice civilizaţiei agricole. Se caracterizează prin: stabilirea arbitrară a obligaţiilor fiscale; existenţa inegalităţilor decurgând din privilegii; lipsa regularităţii; practicarea impozitelor de repartiţie şi, abia spre sfârşitul perioadei, a impozitelor de tip real;
- etapa liberală, care s-a întins până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost determinată de pătrunderea relaţiilor de tip capitalist. Revoluţia franceză de la 1789 a fost momentul trecerii spre actualele structuri fiscale. In „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului",
alături de celebra statuare „toţi oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi", se aflau şi prevederi privind contribuţiile necesare susţinerii statului: • Art. 13 - „pentru întreţinerea forţei publice şi pentru o administraţie, o contribuţie comună este indispensabilă. Ea trebuie raportată egal între toţi cetăţenii în măsura posibilităţilor". • Art. 14: „toţi cetăţenii au dreptul să constate ei înşişi sau prin reprezentanţi necesitatea contribuţiei publice, să consimtă liber asupra utilizării şi determinării calităţii, aşezării, modului de încasare şi duratei". In etapa liberală a apărut acciza (1643, Anglia), care nu influenţa direct privilegiile fiscale şi consta într-un ansamblu de impozite pe actele de consum sau de circulaţie. S-a extins treptat în practica ţărilor europene. A urmat capitaţia graduală, alcătuită din capitaţia reală asupra produselor pământului şi capitaţia personală asupra comerţului şi industriilor în formare. După Revoluţia de la 1789, sistemul fiscal francez se caracteriza prin:
- impozit cu tarif specific pe obiecte determinate;
- impozit funciar pe proprietăţi construite şi proprietăţi neconstruite;
- capitaţie graduală, înlocuită în 1791 prin capitaţie fixă, sub forma unui impozit personal egal cu valoarea a trei zile de muncă a fiecărui locuitor francez şi străin, indiferent de sex, drepturi şi reputaţie;
- impozit pe transmiterea proprietăţii imobiliare, indiferent de forma transmiterii - vânzare, donaţie, moştenire;
- impozit asupra profesiunilor (patenta);
- impozit pe ferestre;
- evaluarea materiei impozabile pe semne exterioare;
- neimpozitarea anumitor venituri - rentele, salariile funcţionarilor publici, creanţe ipotecare, dobânzi, câştigurile scriitorilor şi artiştilor.
Revoluţia de la 1848 a determinat şi ea schimbări în fiscalitate. Impozitele de cotitate erau considerate democratice, iar cele de repartiţie arbitrare, despotice, rudimentare. Adam Smith, sub influenţa filosofiei iluministe a Revoluţiei franceze, se pronunţa, în sensul ca fiecare să contribuie în funcţie de veniturile pentru care statul îi asigură protecţia. Justiţia fiscală (în sensul ideii de dreptate şi nu a puterii judecătoreşti) nu mai însemna a plăti toţi sau nu impozite, ci cum acestea sunt plătite. Necesitatea proporţionalităţii, certitudinii, excluderii arbitrariului, comodităţii contribuţiei şi costului perceperii au influenţat structurile fiscale. Politica statelor liberale se baza pe preponderenţa impozitelor directe, în special prin introducerea impozitului pe venit;
- etapa modernă a debutat după 1870 când s-a produs a doua fază a revoluţiei industriale şi a început procesul de concentrare a structurilor microeconomice. Evoluţia sistemelor fiscale a fost complexă şi ca urmare a evenimentelor sociale şi politice din secolul al XX-lea.
La baza dezvoltării sistemului fiscal au stat o serie de teorii dintre care redăm1:
- teoria contractului social a lui J. J. Rousseau. Dreptul statului de a percepe impozite decurge din convenţia dintre stat şi cetăţeni care renunţă astfel la o parte din libertăţile lor în favoarea statului care trebuie să rezolve problemele de interes general;
- teoria solidarităţii. Potrivit acestei teorii, impozitele şi taxele sunt contribuţii benevole acceptate de cetăţeni în virtutea solidarităţii sociale şi naţionale;
- teoria echivalenţei impozitelor (teoria schimbului sau teoria intereselor), formulată de Adam Smith şi continuată de Montesquieu, potrivit căreia impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de către stat.