Pin It

Introducere

H. Buche afirma ca "principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propoziţiilor directoare carora le sunt subordonate atat structura cat si dezvoltarea sistemului." Prin urmare, principiile au un rol constructiv cat si valorizator pentru sistemul de drept, ele cuprinzand cerintele obiective ale societatii, care la randul lor ajuta in procesul de constituire a dreptului si in procesul de realizare a sa.

Cuvantul principiu vine de la termenul in limba latina principium, care inseamna inceput, izvor primordial, avand si sensul de element fundamental. De asemenea, notiunea de principiu poate avea mai multe conotatii in diverse domenii. Spre exemplu, in domeniul filosofiei, principiul are doua sensuri: unul metafizic - ca origini prime din care au provenit si s-au dezvoltat lucrurile; unul epistemologic si etic - ca supozitii fundamentale ale gandirii, cunoasterii si actiunii. In opinia lui Kant, principiile sunt fie ale intelectului pur, fie ale ratiunii pure (ideile). In conceptia sa principiile sunt judecati sintetice a priori, care nu deriva din alte cunostinte mai generale si care cuprind in ele fundamentul altor judecati[1]. In conceptia lui Constantin Noica daca cunosti principiile, "elementele" - atunci cunosti lucrurile, Si nu numai pe cele reale, ci si pe cele posibile[2].

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, dar mai ales ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea acoperă o totalitate de fapte experimentale, suntem în prezenţa unui principiu general.

În esenţă, in domeniul dreptului principiile dreptului, sunt idei generale ce fundamentează fenomenul juridic şi care orientează şi încadrează în limitele determinărilor pe care le enunţă întregul proces de înţelegere, elaborare şi aplicare a dreptului. Prin conţinutul lor principiile dreptului, comparativ cu alte principii, evidenţiază caracterul lor preponderent normativ, având rolul de a determina cadrul general al normativităţii juridice, sensul, finalitatea sau "spiritul" normelor în procesul de elaborare şi aplicare a lor.

Delimitarea principiilor dreptului

Un principiu general de drept este rezultatul unei experienţe sociale si o reflectare a unor cerinte obiective ale evolutiei sociale, ale convietuirii sociale, ale asigurarii acelui echilibru necesar intre drepturile unora si obligatiile altora.

Pentru o mai buna intelegere a principiilor dreptului trebuie mentionat ca acestea nu se identifică cu:

a. categoriile şi conceptele juridice- libertate, echitate, dreptate, justiţie distributivă etc.;

b. normele pozitive ale dreptului. Ex: funcţionarul public este, de regulă, numit prin concurs;

c.  axiomele, maximele şi aforismele juridice. Ex: "Unde-i lege nu-i tocmeală". Forma pe care o îmbracă (prin care sunt exprimate) principiile dreptului este diferită. Astfel:

  • unele îşi găsesc o consacrare expresă într-un text normativ- de regulă- într-un text constituţional, în anumite legi sau coduri de legi;
  • altele sunt subînţelese sau deduse prin interpretare din sistemul respectiv de reglementări juridice, ori sunt desprinse din tabloul de valori al acelei societăţi.

Vizavi de reglementarile juridice, exista o anumita corelatie intre principiile fundamentale ale dreptului si categoriile si conceptele juridice. Corelatia consta in faptul ca, conceptele si categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea la randul lor ofera continut concret categoriilor juridice. Gandirea si cunoasterea juridica resimt necesitatea unor concepte si categorii; ele corespund legilor si ipotezelor celor mai generale, reprezentand astfel elaborarea stiintifica a dreptului. Djuvara le numea constructii juridice. Ele apar in urma formularii principiilor. "Constructia juridica - afirma Djuvara - confrunta diferitele principii intre ele, analizand toate intelesurile acestor principi, toate nuantele lor si le armonizeaza intre ele."[3]

Problematica imperativităţii principiilor dreptului presupune o înţelegere şi o explicare mai nuanţată a acestora, oferind exemple concrete: astfel, atunci când un principiu de drept este cuprins şi reflectat într-o normă juridică el va dobândi forţa juridică, imperativitatea acelei norme. Ex: în Consituţia României sunt consacrate o serie de principii precum: principiul supremaţiei legii (art. 16 pct. 2, art. 51) principiul nu există pedeapsă fără lege (art. 23 pct. 9 "nulla poena sine lege"), principiul "bunei credinţe în îndeplinirea obligaţiilor şi al exercitării drepturilor " (art. 41 şi 54 - înţelegerile trebuie respectate), principiul neretroactivităţii legii (art. 52) etc. Asemenea principii consacrate prin Constituţie au forţa legii supreme în stat, vor fi "fundamentale" chiar dacă nu toate dintre ele au o referinţă generală asupra întregului sistem de drept, ci doar asupra unora sau altora dintre ramuri-penal, civil, administrativ, internaţional etc.

Atunci când unele dintre principiile dreptului nu-şi găsesc consacrare expresă într-o normă - ele fiind subînţelese sau deduse prin interpretare din "spiritul" reglementărilor, există diferenţieri de opinie în analiza şi recunoaşterea forţei juridice a acestora. Aceasta şi pentru faptul că unele ramuri de drept (civil, comercial, internaţional) recunosc valoarea de izvor de drept pentru principii, pe când altele (penal, administrativ, financiar) contestă această valoare a principiilor, nuanţă ce diferenţiază forţa lor juridică: forţa de normă, în primul caz, şi titlul de recomandare în cel de-al doilea caz. În plan internaţional este tot mai extinsă practica recunoaşterii existenţei principiilor. De ex: Carta ONU menţionează ca sursă a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate", iar Codul civil italian recomandă judecătorului de a statua, în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.

Rolul principiilor generale este tocmai acela de a pune de acord sistemul juridic cu schimbarile sociale, proces in cadrul caruia conceptele si categoriile juridice dau principiilor continut concret, le asigura functionalitatea. Pornind de la practica judiciară europeană (dar şi naţională) care dovedeşte că nu se poate face abstracţie de existenţa principiilor dreptului (încălcându-le sau trecându-le sub tăcere), se poate concluziona că în ierarhia fenomenului juridic principiile se situează deasupra normelor propriu-zise ale dreptului; forţa lor superioară apare :

a.  direct, din "litera" normei

b.     alteori, indirect, din "spiritul" acestora, adică din raţiunea, scopul sau finalitatea normelor de drept ( ex: legea penală)

Nuanţările în înţelegerea imperativităţii principiilor dreptului asupra sistemului intern al dreptului sunt necesare în înţelegerea forţei principiilor dreptului internaţional în raport cu sistemele internaţionale şi sistemele naţionale (interne) ale dreptului. Principiile relaţiilor internaţionale sunt, în esenţa lor de origine politică, iar convertirea lor în principii internaţionale de drept este condiţionată fie de:

-  asumarea lor de către statele suverane în cauză

-   fie prin manifestarea expresă de voinţă, prin semnarea şi ratificarea de tratate, ceea ce coincide cu un consimţământ la respectarea prescripţiilor lor;

-    fie de preluarea şi includerea în sistemul normelor dreptului intern (de regulă, a normelor constituţionale).

Originea principiilor dreptului

Cautarea si explicarea originii principiilor dreptului a constituit o preocupare permanenta pentru scolile si curentele de gandire juridica. Scoala dreptului natural gaseste in ratiunea umana izvorul constant si general al principiilor juridice. Ele sunt imuabile, valabile pentru orice timp si orice loc. Dupa ce Kant demonstreaza ca ratiunea nu continne norme, Scoala istorica a dreptului sub influente Kantiene, prezinta dreptul si principiile sale ca produse ale constiintei colective, ale spiritului popular. Mai tarziu, Stammler neaga autoritatea oricarui principiu juridic, considerand continutul dreptului ca special si particular dupa timp si loc. Existenta numeroaselor variatii nu poate scapa insa analizei stiintifice, care retinand menirea dreptului de a asigura ordinea, securitatea, pacea intre oameni, ridica intrebarea: care pace, care ordine si securitate? Sau, ordinea, securitatea si pacea cui?[4] . Conceptia moderna a dreptului se axeaza pe faptul ca dincolo de existenta principiilor dreptului, studiul acestora trebuie axat si pe recunoasterea faptului ca dreptul nu poate fi disociat de material sociala.

Importanta teoretica si practica a studierii principiilor dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt strabatute de o dubla dialectica: Dialectica externa ce are in vedere dependenta principiilor de ansamblu de conditiile sociale, de structura societatii in ansamblu si dialectica interna care priveste ansamblul legaturilor interne caracteristice sistemului juridic, interferentele partilor sale componente.

Vizavi de utilitatea practica a studiului principiilor generale ale dreptului, problema merita atentie din doua puncte de vedere: In primul rand, fara ele dreptul nu ar putea fi conceput. Principiile dreptului exercita o actiune constructiva, orientând activitatea legiutorului. In al doilea rand, ele au rol si in administrarea justitiei. Cei insarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai "litera legii", ci si "spiritul" sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar "spiritul" legii.

Prezentarea sintetică a principiilor dreptului

Metoda noastră este orientată către surprinderea categoriilor de principii şi nu aceea de a face o prezentare analitică. Este cert că nu există o clasificare unitară, un "cod" al acestor principii, în ciuda recunoaşterii universale a existenţei lor.

Considerăm importantă cunoaşterea delimitării, în primul rând la nivelul celor două planuri:

  • sistemul intern de drept
  • sistemul dreptului internaţional

In planul sistemului intern al dreptului se pot stabili trei categorii

1.      categoria principiilor generale (fundamentale), acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul întregului sistem al dreptului, a tuturor ramurilor acestuia precum şi cele consacrate prin Constituţie;

2.      categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri ale dreptului;

3.      categoria principiilor de ramură.

Aici sunt necesare câteva precizări:

  •  Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială;
  • Unele principii sunt în acelaşi timp şi fundamentale (prin consacrare constituţională), dar şi de ramură sau grup de ramuri (prin referinţa lor directă). Ex: asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;
  • Unele din principiile generale sau fundamentale ale dreptului precum: cel al libertăţii, al egalităţii, responsabilităţii, proprietăţii etc. sunt nu numai principii generale ale dreptului ci şi al altor sfere sau domenii ale existenţei (morală, filosofie, religie, economie), suprapunându-se în acelaşi timp cu valorile sociale respective.

Sau: principii fundamentale (constituţionale) precum: cel al exercitării suverane a puterii de către popor, cel al pluralismului politic, al separaţiei puterilor în stat, sunt principii de natură politică, asimilate şi consacrate ca principii ale dreptului.

1.  În categoria principiilor generale (fundamentale, constituţionale) sunt cuprinse:

  • principiul supremaţiei legii;
  • principiul răspunderii juridice;
  • principiul garantării libertăţii, a vieţii şi integrităţii personale, al proprietăţii;
  • principiul bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor;
  • principiul autorităţii lucrului judecat;
  • principiul legea specială derogă de la legea generală;
  • principiul independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor (la care se adaugă cele amintite: pluralismul politic, separaţia puterilor, exercitarea puterii suverane de către popor, asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului etc.).

2.   În categoria principiilor comune pentru mai multe ramuri de drept : principiul asigurării dreptului la apărare (pentru procesul penal şi cel civil), principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei, principiul "penalul ţine în loc civilul", principiul imposibilităţii derogării prin convenţii şi dispoziţii particulare de la legile ce interesează ordinea şi bunele moravuri (pentru civil şi comercial) etc.

3.  În categoria principiilor de ramură :

  • penal : nullum crime sine lege (legalitatea incriminării şi pedepsei); principiul individualizării pedepsei;
  • civil: principiul libertăţii contractuale, principiul analogiei, principiul obligării la recuperarea prejudiciului;
  • administrativ: principiul anulării actului ilegal, principiul controlului judecătoresc exclusiv asupra legalităţii actelor.

In planul dreptului internaţional sunt evidente acele principii ce s-au consacrat de-a lungul relaţiilor internaţionale precum: principiul respectării tratatelor ("pacta sunt servanda"), principiul bunei vecinătăţi, principiul soluţionării diferendelor internaţionale pe calea paşnică a negocierilor etc.

Prezentarea analitica principiilor ale dreptului

Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare. In general, prezentarea principiilor, enumerarea lor, sunt rodul unor activitati de cercetare stiintifica - avand prin aceasta gradul lor de subiectivitate, desi in continutul lor ele raspund unor necesitati ce se impun in mod esential legiuitorului.

1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului

Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii, si apoi exercitarea sa in conformitate cu cerintele legalitatii, ceea ce implica si simtul compromisului, adica recunoasterea legimitatii partiale a argumentelor celorlalti. Intr-un asemenea stat, dreptul indeplineste misiunea sa de intermediar intre idealurile morale, filosofice si fortele reale, sociologice intre ordine si viata (asa cu afirma Paul Roubier).

In statul de drept izvorul oricarei puteri politice sau civile trebuie sa fie vointa suverana a poporului, iar aceasta trebuie sa-si gaseasca formule juridice potrivite de exprimare, in asa fel incat puterea poporului sa poata functiona in mod real ca o democratie. Din acest motiv trebuie sa existe aceste acele canale intermediare prin care circula puterea, sa fie stabilite garantii constitutionale eficiente pentru realizarea separatiei si autolimitarii puterilor in stat. Guvernarea prin drept (Rule of Law) in cadrul statului de drept isi are determinatiile sale calitative in raport cu ansamblul conditiilor interne si internationale specifice intr-o etapa data. Guvernarea are ca scop ideal ponderarea, in unele cazuri chiar reprimarea tendintelor abuzive, discretionarea, si afirmarea climatului in care omul sa-si gaseasca linistea intr-o ordine juridica activa.

2. Principiul libertatii si egalitatii

Hegel afirma ca "ideea dreptului este libertatea" si pentru ca ea sa fie intr-adevar sesizata trebuie sa fie cunoscuta atat in conceptual ei cat si in existenta in fapt a acesteia.

Libertatea constituie substanta si determinarea dreptului, iar sistemul dreptului este domeniul libertatii infaptuite. Conform Art. 3 din Declaratia universala a drepturilor omului "fiecare individ are dreptul la viata, la libertate si la siguranta personala".

Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului, care le va consacra intr­o unitate ce tine de insasi dialectica vietii sociale.

Principiul general al libertatii se difuzeaza in ramurile dreptului fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale."In timp ce libertatile generale indica un set de protectii, libertatile civile definesc canalele libere si pozitive "[5]. Libertatea de gandire este strans legata de libertatea de exprimare, libertatea cuvantului, libertatea de a scrie si de a publica. Aceste libertati sunt in inscrise in constitutii si in documentele internationale privind drepturile omului. In planul realizarii efective a libertatii sociale, rolul dreptului se concretizeaza in ingradirea inclinatiei unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place, in neutralizarea acelei suspiciuni difuze a autoritatilor politice fata de gruparile neconformiste si in inlaturarea tuturor barierelor si a discriminarilro ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare si progres pentru toti oamenii. In acest cadru, Montesquieu considera ca "Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce ingaduie legile; si daca un cetatean ar putea sa faca ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru ca si ceilalti ar putea sa faca la fel"[6].

Libertatea este una singura, dar caile sale de manifestare sunt numeroase: libertatea religioasa, libertatea cuvantului, libertatea presei. Acestor forme de exprimare ale libertatii le corespind diversele drepturi ale individului prevazute in constitutii si aparate in reglementarile legale subsecvente constitutiei. Libertatea trebuie intelease de fiecare om, in felul acest ea devenind o conditie pentru ca fiecare sa-si poata construi, gratie alegerilor sale perpetui, propria personalitate. Momentul sau esential este alegerea susceptibila de a ne construi noi insine. "Nu avem - scrie JP Sartre - nici inapoia noastra, nici inaintarea noastra, justificari si scuze. Este ceea ce as exprima spunand ca omul este condamnat sa fie liber. Condamnat pentru ca el nu s-a creat pe sine insusi si, de altfel, deoarece el este reponsabil de tot ceea ce face"[7]. In societatea zilelor noastre, ce se caracterizeaza printr-o multiplicare fara precedent a raporturilor interumane, libertatea isi afirma latura externa, prin numeroasele sale garantii juridico-statale. Exista un adevar unanim admis, ca o societate civila are trei drepturi "absolut" necesare: securitatea persoanei, libertatea individului, proprietatea. Din toate aceste trei drepturi, proprietatea apare ca un fundament al atitudinii independente a spiritului; fara libertate economica nu poate exista nici o libertate si este deschis oricand drumul servitutii.

3. Principiul responsabilitatii

Responsabilitatea insoteste libertatea. Dar trebuie facuta delimitare concreta intre libertate si liberal - arbitru. "Cand se aude spunand - scria Hegel - ca libertatea in genere este sa poti actiona asa cum vrei, o atare reprezentare poate fi luata numai ca totala lipsa a culturii gandirii, in care nu se gaseste inca nici o urma a ceea ce este vointa libera in si pentru sine, dreptul, moralitatea "[8]

Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului în procesul interactiunii sociale. Concepând responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului, se admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul sau sanctionator, intervenind pe tarâmul raului deja faptuit, ci trebuie avuta în vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care presupune grija fata de integritatea valorilor ocrotite de lege.

Fiind strans legata de de actiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind strans legata de sistemul normativ. Nivelul si masura responsabilitatii sunt apreciate in functie de gradul si continutul procesului de transpunere constienta in practica a prevederilor normelor sociale. "Toate fiintele - scrie Paul Fauconnet - sunt in mod virtual apte a deveni responsabile. Responsabilitatea unui subiect nu decurge din proprietati care i-ar fi lui inerente, ci din situatia in care se gaseste angajat."[9]

Ca o concordanta intre ideile, sentimentele, atitudinile individului si cerintele normelor sociale, responsabilitatea a fost plasata, incepand cu Fauconnet, in mod absolut, pe terenul moralei. Domeniului juridic i-a fost contestat dimensiunea responsabilitatii, recunoscandu-i doar domeniul raspunderii (ca raport impus din afara).

In concluzie, asa cum afirma si M. Florea, dobandind dimensiunea responsabilitatii, "individual nu se mai afla in situatia de subordonare "oarba" si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia de factor care se raporteaza la normele si valorile unei societati in mod activ si constient."[10]

4. Principiul echitatii si justitiei

Echitatea si justitia readuc in prim plan problema existentei unor prescriptii fundamentale preexistente, desprinse din Ratiune sau dintr-o ordine supraindividuala, si al caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale.

Etimologia cuvantului echitate dezvaluie diverse conotatii si implicatii pe care le-a avut inca din antichitate. Astfel, echitate provine din latinescul aequitas, care inseamna dreptate, potrivire, cumpatare.

La greci, si anume la Aristotel termenul (epieiheia) avea mai mult sensul de justitie sociala, ce avea ca scop indreptarea legii, acolo unde era deficitata din cauza caracterului sau universal.

La romani, termenul aequitas are un sens mai apropiat dreptului. La Cicero, aequitas se confunda cu jus civile - dreptul egal pentru toti cetatenii. In general, la jurisconsultii Romei aequitas apare ca scop si ideal al dreptului.

Justitia, (sora romana a lui Dike - zeita armoniei si pacii civile la greci) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ in parte si pentru toti impreuna a satisfacerii drepturilor si intereselor lor legitime. In conceptia lui Platon, justitia se realizeaza prin indeplinirea de catre fiecare clasa sociala a ceea ce ii era destinat prin nastere - sa conduca, sa munceasca, sa se lupte, sa se supuna fara proteste, etc.

La romani justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii, ei asezand la baza justitiei acel honeste vivere (a trai cinstit).

Morala crestina influenteaza continutul ideii de justitie. Crestinismul construieste o intreaga metafizica teologica bazata pe "justitia divina".

Filosofia germana a sec.XIX a formulat teza reglementarii conduitei umane potrivit unei legi morale apriorice. Kant, spre exemplu, concepe justitia ca un scop in sine, considerand sanctiunea juridical drept o rasplatire a raului cauzat, destinata a satisface exigentele morale.

Montesquieu considera ca justitia este o lupta: daca nu ar fi existat injustitia s-ar ignora pana si numele justitiei. Ideea de justitie - considera Stammler - inseamna in ultima instanta, excluderea contradictiei dintre scopurile urmarite de societatea omeneasca.

In celebra sa lucrare "La giustitia", Georgio del Vecchio, subliniaza faptul ca ideea de justitie are un dublu aspect: ea constituie o schema logica a juridicitatii si prezinta totodata o exigenta practica de evaluare a actiunilor umane. Ca principiu de drept, rationalitatea ideii de justitie ajunge atfel sa domine prescriptiile pozitive. Lex injusta non est lex. Exista numeroase dovezi, in istorie, care sa ateste faptul ca pot sa apara si sa functioneze legi injuste. In cazul in care legile pot fi nedrepte, impunandu-se astfel schimbarea lor, mai ales cand acestea reprezinta un obstacol definitv in realizarea justitiei. "nimic insa - afirma Del Vecchio - nu se poate pretinde in numele justitiei fara o supunere la poruncile ei"[11]. Consacrand, in lucrarea sa "Justice et Raison"[12], un spatiu important analizei logice a justitiei, autorul Belgian Chaim Perelman identifica sase moduri de intelegere a notiunii de justitie, care au un element conceptual comun, elementul egalitatii. Functia esentiala a legii este aceea de a stabili categoriile esentiale intre memrii careia trebuie sa existe egalitate, dupa criterii diverse - munca, rangul, nevoile. Odata stabilite categoriile esentiale, egalitatea trebuie asigurata prin puterea de constrangere. Justitia este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in actiune. Din acest motiv realizarea unei justitii concrete nu constituie o necesitate sociala, si este suficienta o justitie formala, care asigura, prin regula de justitie egalitatea intre membrii fiecarei categorii esentiale stabilite prin lege.

Enumerand si analizand principiile generale ale dreptului, putem concluziona ca o buna cunoastere a unui sistem juridic are ca punct de plecare examinarea modului in care ideile conducatoare (principiile) sunt reflectate in acest sistem. Acesta este motivul pentru care multi practicieni si teoreticieni ai dreptului manifesta un interes crescut pentru principiile de drept. Acest interes vizeaza atat normele si institutiile dreptului intern, cat si in domeniul dreptului international contemporan. Mai trebuie mentionat faptul ca principiile generale nu pot exista in mod abstract, fara sa fie in legatura cu reglementarile din ramurile de drept.

Expresie juridica a raporturilor fundamentale din societate, principiile dreptului sunt cele care asigura deschiderea sistemului dreptului, legatura sa cu realitatea. H. Buche ofera o definitie sugestiva si cuprinzatoare: "A actiona asupra dreptului si a ajuta dreptul sa actioneze, aceasta e natura principiilor generale ale dreptului".[13]

Bibliografie

  1. N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti, 1996
  2. M. Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie juridica), vol.I-II, Bucuresti, 1930
  3. Dan Ciobanu, Introducere in studiul dreptului, Bucuresti 1991.
  4. Del Vecchio, Lectie de filosofie juridica, Editura Europa Nova, Iasi, 1993
  5. Eugeniu Speranta, Introducere in Filosofia Dreptului, Cluj, 1940

 

[1] Kant, Critica ratiunii pure, Ed. Stiint. Bucuresti 1969, p.631

22 C Noica op.cit, p.44

[3] M. Djuvara,, Teoria generala a dreptului, Vol. II, p.453

[4] Michel Miaille, op. cit, p. 150

[5] Roy E Macridis, Liberal Democraticy, Contemporary Political Ideologies, Movements and Recimes. Cambridge, Massachusetts, 1980, p 20

[6] Montesquieu, op. cit., p.193

[7] J.P Sartre, L'existensialisme est un humanisme, Nagel, 1964, p 36-37

[8] Hegel, op.cit., p.48

[9] P. Fauconnet, La reponsabilite, F. Alcan, Paris, 1928, p.396

[10] M. Florea, Responsabilitatea actiunii sociale, E. stiintifica si Enciclop., Bucuresti, 1976

[11] Georgio Del Vecchio, Op. cit., p. 102

[12] Chaim Perelman, Justice et Raison, Press Inversitaires de Bruxelles, 1963

[13] H.Buche, Op. cit., p.79