Potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001, a fost instituită o singură cale administrativă de atac - contestaţia - prin care se putea solicita diminuarea sau anularea, după caz, a impozitelor, taxelor, datoriei vamale, contribuţiilor la fondurile speciale, a majorărilor de întârziere sau a penalităţilor ori a altor sume constatate şi aplicate, precum şi a altor măsuri dispuse de organele Ministerului Finanţelor Publice abilitate potrivit legii să efectueze acte de control sau de impunere.
Codul de procedură fiscală adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu reia aceste dispoziţii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001, domeniul de aplicare al contestaţiei reieşind în primul rând din interpretarea prevederilor art. 179 şi ale art. 175. Astfel, conform prevederilor art. 179 alin.(l), contestaţia poate avea ca obiect „impozite, taxe, contribuţii, datorievamală, precum şi accesorii ale acestora". În conformitate cu prevederile art. 175 alin. (3), baza de impunere şi impozitul sau taxa stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună, în vreme ce, conform alin. (6) al aceluiaşi articol, bazele de impunere constatate separat într-o decizie referitoare la baza de impunere pot fi atacate numai prin contestarea acestei decizii.
Aşa cum prevede art. 179 alin. (1), contestaţiile pot avea ca obiect următoarele categorii de acte: deciziile de impunere, actele administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum şi titlurile de creanţă privind datoria vamală. Coroborând acest text cu prevederile art. 175 alin. (1) teza I, care dispune că „împotriva titlului de creanţă şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii", precum şi cu cele ale art. 179 alin. (2), reiese că obiectul contestaţie este, generaliter privit, actul administrativ fiscal definit în art. 41 C. proc. fisc.
Prin Legea nr. 174/2004 au fost introduse noi texte care vizează circumscrierea obiectului contestaţiei. Astfel, prin alin. (4) al art. 175 se dispune că pot fi contestate, în condiţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, şi deciziile de impunere prin care nu sunt stabilite impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate bugetului general consolidat. De asemenea, alin. (2) al art. 176 statuează: „Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal".
În ceea ce priveşte natura juridică a venitului bugetar care face obiectul contestaţiei, art. 1 alin. (1) C. proc. fisc. statuează că acesta „reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal", astfel că rezultă din interpretarea acestui text că legiuitorul a înţeles să reglementeze o singură cale de atac, indiferent dacă veniturile contestate sunt alocate bugetului de stat sau bugetelor locale.
Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 506/2001, statuând că „modul de stabilire a taxei judiciare de timbru, plata sau contestarea acesteia constituie chestiuni prejudiciale, care trebuie soluţionate de către instanţă prin încheiere, fără de care nu poate fi continuată judecata şi nu poate fi soluţionat litigiul".
Cuantumul şi modul de stabilire a taxei judiciare de timbru fiind reglementate prin Legea nr. 146/1997[1], respectarea acestor prevederi legale se verifică de către instanţa judecătorească la primirea acţiunii, ca o măsurăadministrativă, şi de completul de judecată, prin încheiere, după înregistrarea acţiunii. În viziunea Curţii Constituţionale, nici o autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată.