Detalii: Categorie: Drept; Publicat: 10 Mai 2023; Accesări: 2275

În cercetarea criminologică se acordă atenţie şi criminalităţii după sex, precum şi după vârstă, poziţie economică, etnie şi altele. Din punct de vedere criminologic interesează în primul rând în ce măsură şi în ce proporţie participă femeile la criminalitate, iar în al doilea rând la ce fel de infracţiuni participă ele mai frecvent.

Imaginea femeii de-a lungul timpului a avut o evoluţie ciclică naturală, dar amuzantă de la mai rele decât bărbaţii în anii 1800, mai morale decât bărbaţii (1900) mult mai rele decât bărbaţii (1960), la fel ca bărbaţii (1970), cu un simţ moral diferit de al bărbaţilor (1980) la egale cu bărbaţii, în anii 1990.^[1]

Considerate "sexul slab", femeile au reformulat în secolul XX acest concept, sfărâmând şi ultimele redute ale puterii masculine: violenţa, lupta şi războiul. Dacă după al doilea Război Mondial, eroismul bărbaţilor era evidenţiat la maxim, femeia rămânând în umbra izolării, o feministă a pus la Arcul de triumf, pe mormântul soldatului necunoscut, o coroană de flori pe care scria: "În amintirea soţiei necunoscute a soldatului necunoscut". Atunci femeile nu luptau, dar emanciparea a adus cu sine şi participarea la luptă pentru o dublă dezrobire: aceea de sub patriarhat şi apoi de sub ocupaţie. După cum spune un vechi proverb evreu, "moartea şi distrugerea nu sunt niciodată satisfăcute"... femeile au început să simtă şi ele gustul războiului.

În ciuda mişcărilor feministe privind eglitatea sexelor, între bărbaţi şi femei există diferenţe de ordin anatomic, fiziologic, psihologic, intelectual, precum şi moral, diferenţe care influenţează asupra formei şi genului criminalităţii, generând ideea unei criminalităţi specifice fiecărui sex.

Multa vreme s-a crezut că femeia este incapabilă să ucidă. Se suţinea existenţa unui soi de diferenţă biologică între cele două sexe: corpul feminin, predispus să dea viaţă, nu putea fi capabil să o ia. Infanticidul, în mod deosebit, era de neconceput. Femeile care totuşi îl comiteau nu puteau fi altfel decât nebune şi "nefemei”, întrucât doar pierderea feminităţii şi a instinctului matern ar fi putut oarecum justifica o astfel de faptă.

Potrivit psihiatrului italian Vittorino Andreoli, timp de secole societatea le-a ţinut "în frâu" pe femei. Bărbatul era educat sa fie razboinic, ea să aducă copii pe lume. "A fost suficient să li se dea femeilor un pistol, în mişcările de rezistenţă din timpul ultimului război mondial şi mai apoi în anii terorismului, pentru a se constata cât de capabile erau şi ele să ucidă. Acum se folosesc de arme la fel şi chiar mai bine ca barbatii, iar egalitatea socială le permite să se apere şi să-şi descarce agresivitatea prin metode care pe vremuri erau de competenţa exclusivă a barbaţilor."^[2]

În general, după statici, criminalitatea feminină este inferioară numeric criminalităţii masculine, aceasta fiind generată de inferioritatea femeii faţă de bărbat. Cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine s-ar putea reduce la: ”constituţie fizică mai puţin robustă, fire timidă, mai impresionabilă”, având o capacitate redusă pentru a comite infracţiuni „pentru săvîrşirea cărora se reclamă forţă şi energie fizică”^[3].

Deşi prin natura ei femeia este înzestrată cu calm, iubire şi dăruire, criminalitatea feminină, considerată până de curând o chestiune fără prea mare importanţă pentru a atrage atenţia specialiştilor, capătă un interes major din momentul în care este abordată atât în calitate de cauză cât şi de efect al emancipării feminine, în mare parte greşit inţeleasă.

.Făcând referire la unul dintre cei mai importanţi criminologi ai vremii, Cesare Lombroso, acesta afirma că: „ am vazut de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copiii, că simţul lor moral e diferit; sunt răzbunătoare, geloase, cu inclinaţie spre o răzbunare de o cruzime aparte ... Când o activitate morbidă a centrelor psihice intensifică caliăţile rele dintr-o femeie... este clar că trăsăturile semicriminale ale unei femei normale o pot transforma într-o femeie criminală mai teribilă decât orice bărbat. Femeia criminală este consecvent un monstru. Cealaltă parte a ei este ţinută în limitele virtuţilor, din cauze diferite, precum maternitatea, credinţa, slăbiciunile, şi când aceste influenţe contrare dau greş şi o femeie comite o crimă, putem concluziona că rautăţile dintr-o femeie trebuie să fi fost enorme până când să triumfe asupra atât de multor obstacole.”^[4]

În ceea ce priveşte modalităţile în care femeile comiteau crime se pune întrebarea dacă acestea sunt diferite de cele ale bărbaţilor, dacă sunt mai ascunse sau mai greu de descoperit. Se ştie doar că femeile au avut mai multe posibilităţi de a-şi "acoperi urmele", de a-şi ascunde crimele comise de obicei în mediul familial, acolo unde ele trăiau şi se afirmau şi unde îşi dezlănţuiau şi pasiunile criminale. În mod tradiţional, femeile nu erau educate să fie agresive, ci mai degraba pasive, şi toate condiţionările sociale făceau astfel încât femeile să ajungă mai rar la crimă.

Rudyard Kipling scria că „femela din orice specie animală este mult mai feroce decat masculul ” şi de-a lungul timpului au existat şi unii cercetători ai fenomenului care au considerat femeia mai crudă decât bărbatul în răzbunare, neobosită în urmărirea victimei şi cu mai puţine scrupule şi procese de conştiinţă. S-a mai spus şi că femeile care ajung să ucidă găsesc soluţii extreme la probleme cu care mii de alte femei convieţuiesc paşnic în fiecare zi; sau că o asasină este doar o femeie obişnuită care a făcut o criza de nervi.

Într-un studiu asupra criminalităţii feminine, Cesare Lombroso a infăţişat femeia criminală ca „ansamblul tuturor caracteristicilor criminale masculine însumate celor mai mari defecte ale femeilor” în opinia acestuia, şiretenia, ranchiuna şi înşelătoria. Lombroso mai credea şi că femeia criminală se “joacă” cu ideea că dispune de victimă din motive pe care le consideră întemeiate, dar care pot să nu fie întocmai pentru un bărbat; atunci când aceasta decide să ucidă este capabilă să-şi justifice actul în faţa propriilor ochi, inventându-şi o moralitate proprie, adecvată cazului respectiv.

Profilul femeii criminale

Sunt persoane aparent normale, de cele mai multe ori căsătorite şi cu un loc de muncă. La fel ca bărbaţii, şi ele cresc în familii cu probleme, aproape toate suportând vreo formă de abuz în copilărie. La multe dintre ele se dezvoltă o sexualitate precoce şi intensă, însoţită de o personalitate agresivă, violentă şi dominatoare. Apoi, în timp ce bărbaţii îşi aleg în general victime cu care să nu fi avut niciun tip de raport anterior, femeile "preferă" soţii, amanţii sau rudele şi cunoscuţii. Motivaţiile acestora sunt diferite de cele ale bărbaţilor, după cum diferită este şi tipologia victimelor.

Dacă, în general, bărbatii sunt destul de "flexibili" în alegerea victimelor, sunt activi ca "prădători sexuali" şi îşi selectează victimele din rândul femeilor adulte, femeile nu-şi aleg victimele în funcţie de sex; ele sunt "stabile" din punct de vedere geografic, adică au tendinţa de a ucide întotdeauna în acelaşi loc, această diferenţă datorându-se probabil tradiţionalei concentrări a activităţilor feminine în jurul casei şi al familiei. Aşadar, ele nu se deplasează pe distanţe lungi pentru a-şi comite delictele; mai degrabă îşi atrag victimele în "vizuina" lor printr-o tehnică cunoscută în criminologie drept "tehnica paianjenului"; atunci când crimele nu se consumă în spitale sau case de bătrâni.

Cele care dau dovadă de cea mai mare mobilitate sunt femeile care ucid în cuplu sau în grup, care decid de fapt să-şi urmeze bărbatul în deplasările lui.

De asemenea, în general, femeile nu-şi torturează victimele înainte de a le ucide şi nici nu se gratifică sexual asistând la suferinţele acestora, deşi otravirea lentă (modalitatea preferată de reprezentantele sexului frumos) cauzează o lungă agonie considerată de mulţi o formă mai "subtilă" de tortură.

Pe de altă parte, dacă motivaţiile şi traseele delictului feminin erau diferite până în urmă cu circa 50 de ani, azi seamănă din ce în ce mai tare cu cele comise de bărbaţi: mania, răzbunarea, rivalitatea, invidia, ura, interesul. Doar recent unii criminologi au început să ia în considerare importanţa influenţei structurilor sociale asupra crimei feminine. Şi printre aceste influenţe, banul pare a fi motivul fundamental al omuciderilor comise de reprezentantele sexului frumos. Într-un studiu realizat în Statele Unite pe 22 asasine în serie, motivele în ordinea relevanţei s-au dovedit a fi: banii, răzbunarea, plăcerea de a ucide, sexul, drogurile.

La ora actuală, fenomenul "serial killer"-ului este unul în creştere în toată lumea, şi cu precădere în ţările industrializate. Într-un top al ororilor comise de reprezentantele sexului frumos, locul I este deţinut de Statele Unite, urmate de Marea Britanie, Franţa, Canada, Japonia şi Italia.

Factorii comuni care favorizează comportamentul delincvent şi analiza factorilor specifici criminalităţii feminine: caracteristicile biologice şi psihologice, stereotipurile de gen, condiţiile economice, sociale şi politice, violenţa domestică.

Referitor la caracteristicile biologice şi psihologice ale femeilor, percepţiile au fost şi sunt extrem de diverse: de la captive ale unor forţe biologice care le scapă de sub control, impulsive, non-analitice, pasive, slabe, impresionabile, naive şi uşor de manevrat până la considerarea lor ca altruiste, intuitive, cu spirit de observaţie şi introspecţie.

În privinţa stereotipurilor de gen, lucrurile par mai simple. Conform unui studiu de specialitate, vocaţiile femeii, aşa cum sunt reflectate de mass-media sunt în principal două:

a) gospodine casnice, menajere sau îngrijitoare care îşi petrec timpul în interior, mereu în slujba bărbaţilor, femei de serviciu şi în serviciu;

b) femei ispititoare, foarte atrăgătoare, blonde, senzuale, care oferă servicii sexuale, pe când bărbaţii sunt politicieni, oameni de afaceri, fotbalişti şi oameni de cultură.^{^[5]}

Despre condiţiile economice, sociale şi politice în care trăiesc femeile ar fi foarte multe de spus, însă sintetizând cu aspectele rezultate din statisticile Comisiei Europene:

- femeile europene au mai puţin timp liber, mai puţine oportunităţi de angajare şi reprezentarea politică mai redusă decât bărbaţii, în ciuda longevităţii şi a unui nivel de educaţie superior bărbaţilor;

- femeile din Europa sunt discriminate atât la locul de muncă, cât şi acasă, rata şomajului este mai ridicată decât cea din rândul bărbaţilor şi câştigă mai puţin decât bărbaţii cu 5% până la 25 de procente.

Violenţa domestică are un rol aparte în etiologia criminalităţii feminine, în special în cea a infracţiunilor de omor, unde peste 70% dintre victime sunt parteneri de viaţă sau alte rude.

De multe ori, înainte de a deveni criminale, femeile au fost victime iar cifrele din statisticile oficiale sunt relevante:

- în Europa mor sau sunt agresate fizic, în fiecare an, prin violenţă domestică, mai multe femei decât datorită cancerului sau accidentelor de maşină;

- proporţia femeilor din Europa care au fost supuse violenţelor sub o formă sau alta a atins 45%;

- în România peste 800.000 de femei au suportat, în mod frecvent, violenţa în familie.

Cele mai uzuale condamnări pe care le primesc femeile sunt datorită infracţiunilor ce aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială: prostiuţie, proxenetism, abandon, rele tratamente aplicate minorului, privind patrimoniul sau persoana: traficul de stupefiante, privare de libertate, tâlhărie, violare de domiciliu, şantaj etc.

Structura femeilor condamnate pentru alte tipuri de infracţiuni, în funcţie de vârstă[6]

Infracţiunea de pruncucidere este un capitol deosebit în criminalitatea feminină, reprezintă, potrivit reglementărilor normativului penal, o infracţiune cu autor exclusiv femeie. Infanticidul este cunoscut, de altfel, din cele mai vechi timpuri, mai ales, în societăţile din Asia orientală.

De exemplu, în Sparta (Grecia Antică), asemenea practici erau „normale”, încurajate chiar de reglementările oficiale.

În China şi în Japonia, deşi frecvenţa infanticidului era foarte ridicată, acesta nu avea loc totuşi decât în condiţii extreme, atunci când succesiunea naşterilor de sex feminin depăşea limitele admise şi când „vârsta mamei sau amplitudinea intervalelor intergenezice (perioada de timp care separă două naşteri ale unei femei.), legate de cutume, făceau puţin probabilă eventualitatea unei naşteri masculine.

În România, deşi nu există date complete asupra acestui fenomen, statisticile oficiale arată că rata pruncuciderilor înregistrată în ultimii trei a fost de circa 7 la suta de mii de locuitori în mediul rural şi de aproximativ 8 la suta de mii de locuitori în mediul urban.

În cadrul crimelor comise prin violenţă, pruncuciderea se află pe locul al treilea. Dintre victime, băieţii deţin ponderea cea mai mare (7,91 la suta de mii de locuitori faţă de 4,99 la suta de mii de locuitori în cazul fetelor)^[7].

Majoritatea femeilor care îşi ucid copii provin din familii dezorganizate, nu au un domiciliu sau un loc de muncă stabil şi trăiesc în concubinaj ori contractează o legătură întâmplătoare. Există pe de altă parte, şi cazuri de minore sau tinere, liceene sau studente, care îşi încep viaţa sexuală mai devreme, şi, neavând bani să-şi plătească un avort, sunt nevoite să recurgă la pruncucidere.

. În ceea ce priveşte prostituţia, o altă infracţiune considerată specific feminină, viaţa femeilor care o practică este caracterizată de violenţă, atât înainte de practicarea prostituţiei, cât mai ales după. Aşa cum rezultă dintr-un studiu realizat în 5 ţări, în copilărie, 54% au fost bătute de persoanele în a căror îngrijire se aflau şi 58% au fost abuzate sexual, în medie de 4 persoane; de când se prostituează, 81% au fost agresate fizic, 73% au fost agresate psihic, 62% au fost violate de clienţi sau de alte persoane, iar dintre acestea, 46% au fost violate de mai mult de 5 ori; de asemenea, 68% au fost ameninţate cel puţin o dată cu arma şi 46% au fost lovite sau bătute de poliţişti. Din punct de vedere al situaţiei personale, multe dintre prostituate au fost sau sunt în prezent fără adăpost, au probleme de sănătate, sunt dependente de alcool sau de droguri.

O altă problemă de actualitate este legată de participarea femeilor la misiuni sinucigaşe. Explicaţiile oferite terorismului sinucigaş feminin ezită între manipulare, spălare de creiere şi fanatism, pe de o parte, şi voluntariat, răzbunare şi suferinţă, pe de altă parte. Mai mult, faţă de motivaţiile masculine, unele dintre femeile implicate în activităţi teroriste prezintă o motivaţie suplimentară: devenind bombe umane, mai presus de criterii precum ţara, religia sau liderul, femeile îşi "promovează" genul.^[8]

În ceea ce priveşte măsurile de prevenire a criminalităţii feminine am putea enumera:

revitalizarea unor instituţii sociale gen familia, şcoala, massmedia, biserica, îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă a familiei, crearea unor centre locale de sprijin, consiliere şi consultanţă pentru femeile aflate în situaţii economico-sociale dificile: mame singure, mame cu mulţi copii,

femei agresate de soţi sau parteneri, elaborarea unor programe coerente la nivel naţional de prezentare şi promovare a drepturilor femeii şi pentru înţelegerea responsabilităţilor egale ale soţilor/părinţilor faţă de educaţia copiilor.

În ceea ce priveste violenţa domestică: campaniile destinate conştientizării gravităţii violenţei asupra femeilor, programe de consiliere psiho-comportamentală a persoanelor cu un comportament violent faţă de femei; dezvoltarea unor servicii de consiliere şi adăpost pentru femeile victime până la soluţionarea situaţiei; perfecţionarea cadrului legislativ referitor la introducerea ordinelor de restricţie pentru persoanele violente; combaterea alcoolismului în familie prin includerea, la cerere, a dependenţilor în programe de dezalcolizare.

Studiu de caz: Elizabeth Bathory

Contesa Bathory este considerată cea mai infamă criminală în serie din istoria lumii. Multe zvonuri au circulat în acea vreme despre fetele de tărani angajate la castel care dispăreau ca prin minune fără ca nimeni să le mai vadă vreodată sau să mai ştie ceva de ele. Aceste zvonuri au ajuns la urechile regelui Mathias al II-lea, care a trimis o comisie să verifice autenticitatea lor. Soldaţii au intrat în castel la timp pentru a descoperi cadavrul unei fete, o alta care era pe moarte şi sa elibereze alte câteva, care se aflau închise în temniţele castelului. Printre activităţile preferate ale reginei se aflau: mutilarea totală, mutilarea mâinilor sau a organelor genitale, bătăi îndelungate, muşcături ale feţei şi corpului, amputarea braţelor sau a altor părţi ale corpului şi înfometarea victimelor până la moarte.
Se pare că aceste crime au avut loc pe o perioadă îndelungată de 25 de ani. A fost condamnată numai pentru 80 de victime, însă se pare că numărul lor neoficial se ridică la câteva sute. Datorită statutului ei social, contesa nu putea fi judecată, însă a fost închisă într-o cameră a castelului, până când a decedat, patru ani mai târziu. Răutatea extremă a acestei contese a înspăimântat lumea, iar folclorul local i-a atribuit şi fapte care se pare că nu le-a comis. Cea mai cunoscută dintre ele este că Elizabeth Bathory se îmbăia în sângele tinerelor pe care le omora, însă acestă teorie nu a fost dovedită niciodată, negăsindu-se dovezi în sprijinul ei.^[9]

Actualitatea acestei temei privind criminalitatea feminină se manifestă prin amploarea numărului de infracţiuni săvârşite de femei, fiinţe care pe parcursul a câtorva secole au fost considerate incapabile de a săvârşi crime. Femeile criminale nu au fost considerate o problemă socială serioasă (cu excepţia prostituţiei) şi nu au pus probleme de violenţă în închisoare, de aceea criminalitatea feminină a fost rar studiată.

Potrivit sociologilor, în ton cu societatea, noua criminalitate este din ce în ce mai “deschisă”, oferind “oportunităţi” tot mai mari femeilor. Delicte tipice bărbaţilor în trecut, sunt de-acum comise de tot mai multe femei, iar statisticile elocvente definesc amploarea fenomenului: într-o creştere exponenţială.