Timp de milenii, cele mai bune minti ale omenirii, indiferent de apartenența lor națională și religioasă, au luptat pentru libertatea fiecărui individ și au argumentat că toți oamenii ar trebui să fie egali în drepturile lor înainte de lege. Din păcate, a durat mai mult de o mie de ani, inainte ca aceste cerințe să fie reflectate în normele legale ale majorității țărilor lumii și înainte de faptul că multe generații au experimentat ceea ce înseamnă să fie echivalente cu obiecte necinstite și lipsite de ocazia de a-și controla viața.
Gaius (n. secolul al II-lea î.e.n. – d. secolul I î.e.n., Vezuviu, Italia) numeşte status libertatis cea mai importantă împărţire a ființelor umane. Pornind de aici, el împarte ființele umane în oameni liberi si sclavi. . În conformitate cu această clasificare, categoria oamenilor liberi cuprinde acele persoane care aveau caput. În lipsă de caput nu se mai poate discuta de oameni liberi ci doar de oameni care sunt lipsiti de orice drepturi. Potrivit legilor și obiceiurilor romane, sclavul (servus), nu era persoană ci lucru (res), un instrument vorbitor (instrumenta vocalia) aflat în puterea stăpânului în totalitate. Stăpânul avea dreptul să dispună de sclav după cum dorea la fel ca de orice obiect, inclusiv în ceea ce privește dreptul de viață și de moarte fără ca acesta să fie tras la răspundere. Stăpânul nu pierde dreptul de viață și de moarte asupra sclavului niciun moment, chiar dacă sclavul nu se află în preajma sa. În asemenea condiții rezultă că sclavul nu este subiect de drept ci obiect al dreptului altora, fiind lipsit de personalitate. Sclavul nu are avere şi nici patrimoniu, tot ce câştigă aparţine stăpânului, fiind instrument de achiziție pentru stăpânul său, căruia poate săi facă situația mai bună dar nu mai rea.
Cauzele sclaviei sunt numeroase însă pot fi clasificate în două mari categorii: cauze care atrag starea de sclavie prin însăși faptul nașterii și cauze care intervin după naștere. Putem să spunem că prima categorie a cauzelor sclaviei sunt moștenite iar cea de-a doua sunt dobândite de către cel care a ajuns sclav. În alți termeni, sclav se putea deveni prin naștere ori prin fapte posterioare nașterii.
În perioada romană s-a stabilit că faptul nașterii ca fenomen natural, arată filiația noului născut față de mamă ceea ce face ca legătura dintre mamă și copilul să fie directă și neîndoielnică. Din acest punct de vedere condiția juridică a mamei era hotărâtoare asupra condiției juridice a fătului. Legătura juridică dintre mama și copil nu se pierde în ce privește statutul social. Prin naștere, mama transmite copilului condiția juridică pe care o deține. Având în vedere cele arătate, rezultă următoarele consecințe juridice: copilul născut dintr-o mamă sclavă (ex serva natus) este și el sclav, chiar dacă tatăl copilului era om liber. Mai târziu, s-a admis o favoare: dacă sub durata sarcinii mama a fost liberă, chiar o scurtă perioadă de timp, copilul se va naşte liber. Pe aceeași linie de gândire s-a stabilit că nou născutul conceput de mama în stare de libertate va rămâne liber, chiar dacă mama la momentul naşterii a devenit sclavă. Totodata lipsa capacitatii juridice a sclavilor avea un mare efect negativ in viata acestora, deoarece ei nu puteau nici sa fie propietari, nici sa se casatoreasca.
O alta cauza importanta a sclaviei a fost si războiul. În toate luptele duse de popoarele primitive, învingătorul avea drept deplin asupra teritoriilor, uneltelor, animalelor, dar şi asupra popoulației cucerite. De regulă, populația învinsă se afla la discreția învingătorilor iar aceștia dispuneau de supușii lor după bunul plac.
Din momentul captivității, cel care a căzut prizonier la inamic din punct de vedere juridic era socotit că nu mai există. Repercusiunile erau devastatoare: acasă moştenitorii aveau dreptul să treacă la împărțirea moştenirii ca și cum ar fi încetat efectiv din viață, urmând a fi rezolvate probleme cu privire la adopție, adrogație, căsătorie, toate având drept premisă că cel în cauză nu mai este în viață.
Romanii bogați își duceau prizonierii de război pe mosia lor foarte intinsa, fiind folosiți ca sclavi la muncile agricole însă, de regulă, aveau grijă să păstreze sclavii pentru propriile lor case (servus domus). Cu prioritate, sclavii erau folosiți ca secretari, profesori și tămăduitori, iar unii sclavi care dovedeau pricepere in conducerea unor afaceri, erau insarcinati cu administrarea unor magazine sau chiar a unor corabii, in scopul aducerii de profit stapanului .Femeile sclave erau adesea torcătoare și țesătoare și, mai rar, erau folosite drept slugi în marile familii.
Sclavii de la oraş (urbani),care traiau in apropierea stapanului, indeplineau unele dintre cele mai diverse functii precum, bucatar, servitor, actor, profesor avand un statut mult mai bun decat sclavii necalificati care erau folositi la muncile agricole, fiind denumiti ca sclavi rustici. Ei erau priviti ca simple unelte graitoare, erau batuti sau chiar omorati, dupa bunul plac al stapanilor.
In continuare, putem enumera si alte cauze care atrag sclavia, precum:
Debitorii care nu-şi plătesc datoria precum și persoanele insolvabile pot fi transformați în sclavi, de unde rezultă că în vechiul drept roman debitorul care nu-si poate plati datoriile, plătește fiziceste insolvabilitatea lui; Cetăţeanul roman care nu se prezintă la recensământ sau refuză serviciul militar, drept pedeapsă era vândut ca sclav. Observăm că atât refuzul serviciului militar cât și lipsa de la recesământ erau considerate de statul roman chestiuni foarte grave de aceea și măsurile sunt pe măsură; Femeia liberă surprinsă că întreține legături amoroase cu sclavul deși stăpânul sclavului i-a interzis acest contubernium, devine sclava stăpânului acelui sclav; Hoţul om liber prins în flagrant delict, drept pedeapsă este transformat în sclav; Hoția a fost una dintre cele mai vechi fapte antisociale cunoscută la toate popoarele din istorie. Pedepsele au variat în raport de epoci și de popoare. Împotriva fenomenului, la Roma, au fost admise pedepse dintre cele mai diverse începând cu bătaia și culminând cu moartea. Una din modalitățile de a pedepsi hoțul prins în flagrant delict, a fost transformarea lui în sclav; Starea de sclavie poate să rezulte drept pedeapsă prin condamnarea la muncă silnică în minele de sare, metalifere ori în cariere de piatră (ad metallum). Prin sancțiunea primită, persoana condamnată căpăta statutul juridic de sclav fără stăpân. Fenomenul s-a petrecut până în perioada lui Iustinian când au fost desfiinţate cazurile de sclavie rezultate din condamnarea la muncă silnică.
Enumerand astfel mai sus modurile de intrare în sclavie mentionam faptul ca nu au apărut toate în aceeași epocă după cum nici n-au sfârșit toate în același moment. Exemplele menționate nu sunt singurele prin care cineva putea să devină sclav. De-a lungul secolelor, au fost consemnate și alte situații care au atras starea de sclavie.
Până prin secolul I î. Hr., sclavii erau puţini, munceau în casa stăpânului sau pe ogor (sclavii rustici). Nici exploatarea lor nu a fost prea crudă în primele timpuri. Odată cu extinderea teritoriilor cucerite numărul sclavilor creștea iar comerţul cu sclavi devine o afacere profitabilă și se transformă dintr-o problemă privată într-una de stat. Cu toată amploarea și importanța fenomenului, statul nu a intervenit în mod direct în relaţiile dintre stăpân şi sclav decât destul de rar. Crescând numărul sclavilor cresc și metodele de exploatare a acestora. Cruzimea stăpânilor asupra sclavilor atinge cote alarmante, dreptul de corecţie (bătaia, ori alte pedepe corporale) nu cunoaște limite (ius verberandi). Senatus consultul Silanian pedepsește cu moartea sclavii care locuiau sub același acoperiș cu stăpânul lor. În virtutea dreptului de viaţă şi de moarte al stăpânului asupra sclavului (ius vitae necisve), stăpânul aplica cruzimi dintre cele mai feroce culminînd cu aruncarea sclavului în cuptoare, în puţuri, tăierea limbii pentru a fi sigur de tăcerea lui sau era dat hrană fiarelor sălbatice. Asemenea practici erau întâlnite în mod curent atingând la un moment dat cote alarmante. Sclavii reușesc să scape de ororile stăpânului prin fugă dar mai ales prin otravă. Ca să nu fugă de pe moșii, pentru a fi recunoscuți mai ușor, adeseori sclavii erau însemnați cu fierul înroșit.
Imposibilitatea de a suporta pedepse deosebit de grele, muncile istovitoare și umilințele la care erau supuși, au dus la situații când sclavul își ucide stăpânul. Actele samavolnice, cruzimile și abuzurile stăpânilor, duc la tensiuni sociale culminate cu marile răscoale de sclavi, celebra fiind rascoala condusa de Spartacus, care au ingrozit la culme pe romanii care si-au dat seama ca sed pe un butoi de pulbere.
Nu in ultimul rand, la declinul sclaviei a contribuit si factorul moral. La inceput filosofia stoica si mai apoi crestinismul au promovat valori umaniste, aratand ca si sclavii sunt finite umane, demne de respect.
Ulterior se recunoaște sclavului dreptul de a denunța stăpânul pentru atrocități în pedepsele aplicate. Împăratul Antonius Pius (19 septembrie 86 – 7 martie 161) printr-o constituţie imperială relatată de diferite izvoare, îngrădeşte dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânului asupra sclavului. Pentru pedeapsa cu moartea stăpânul trebuie să se adreseze în prealabil magistratului în vederea examinării faptelor (cognitia causa), urmând ca el să se pronunţe dacă este necesară sau nu o atare pedeapsă. Stăpânul care își omoară sclavul fără să se adreseze înprealabil magistratului este pedepsit ca şi cum ar fi ucis sclavul altuia.
Una dintre legile menite să protejeze sclavii este Lex Petronia de servis apărută în jurul anului 61 d. Hr. Legea interzice stăpânului să abandoneze sclavii bătrâni sau bolnavi, să îi omoare sau să fie aruncați hrană fiarelor. Cum de s-a ajuns aici? Împăratul este sesizat că în provincie sclavii datorită cruzimii stăpânilor, fug de pe ogoare şi îmbrăţişează statuile împăratului. Autoritățile vremii au acordat sclavilor dreptul sacru de a se refugia în temple sau lângă statuia împăratului, dacă erau maltratați sau amenințați cu moartea de stăpîn. Statuile și templele deveneau astfel adevărate aziluri ale sclavilor schingiuiți și exploatați fără milă, de unde stăpânul nu avea dreptul să îi ridice ori să-i pedepsească.
Indiferent de motivele în baza cărora are loc dezrobirea sclavilor, actul prin care se dobândeşte libertatea cu voia stăpânului poartă denumirea de manumission.
Cel eliberat din sclavie este cunoscut sub denumirea de libertus. Trebuie precizat că manumissio nu desemna doar eliberarea sclavilor, prin această expresie erau desemnate și alte situații cu privire la eliberarea de sub orice putere în general. Eliberarea sclavilor a devenit la un moment dat fenomen social, motiv pentru care statul urmărind să pună frână situației, intervine prin diferite mijloace inclusiv prin impozite. La începuturile orânduirii sclavagiste nu se cunoştea instituţia dezrobirii sclavilor datorită faptului că sclavia era incipinetă, sclavii erau puţini iar munca lor în societatea romană de neânlocuit. Ulterior romanii au folosit pentru eliberarea sclavilor instituţii juridice create pentru alte scopuri, prin intermediul cărora sclavul putea să fie eliberat. În perioada veche dezrobirea avea loc prin una din următoarele modalități solemne: censu, vindicta și testamento. În toate cele trei cazuri sclavul devenea om liber cu voia stăpânului.
Dezrobirea prin censu este modul de dezrobire folosit doar cu prilejul recesământului populației la Roma. Recesământul avea loc numai din 5 în 5 ani, prilej cu care stăpânul avea posibilitatea să înscrie sclavul pe listele cetăţenilor liberi. Înscrierea sclavului pe listele de recesămînt de către stăpân, avea efectul eliberării din sclavie.
Eliberarea prin vindicta constă în declanşarea unui proces fictiv intentat de către un terţ numit adsertor libertatis care îl reprezenta pe sclav împotriva stăpânului sclavului. Procedura se desfăşura în faţa magistratului.
Adsertsor libertatis în prealabil convenise cu stăpânul să dezrobească sclavul. Ajunși în faţa magistratului, cel care pretinde libertatea sclavului afirmă prin cuvinte solemne că sclavul este om liber. Magistratul întreabă stăpânul dacă afirmațiile sunt adevărate. Stăpânul sclavului nu se opune ori susține afirmațiile făcute de adsertor libertatis după care magistratul atinge sclavul cu o nuia (vindicta), ratificând astfel cele afirmate și pronunţă cuvântul adico, iar sclavul devine om liber.
Eliberarea prin testament. Testamentul, pe lângă rolul de a transmite bunuri, mase de bunuri sau chiar întreg patrimoniul persoanei decedate către alte persoane rămase în viață, în dreptul roman are și rolul de a dezrobi sclavii de către stăpânul lor. Testatorul poate înscrie în testament formula servus meus liber esto, sau ordonă prin testament moştenitorilor cala moartea sa un anume sclav sau grupuri de sclavi să fie eliberați. Acest mod formal de ieșire din sclavie îşi produce efecte direct sau indirect. Efectele dezrobirii directe constau în faptul că sclavul devine persoană cu capacitate juridică deplină însă va fi aservit încontinuare la o serie de îndatoriri față de familia stăpânului care îl eliberase.
Prin dezrobirea testamentară indirectă, testatorul lăsa moștenitorilor sarcina de a dezrobi sclavul printr-un act ulterior și distinct de testament. Cel eliberat devine persoană cu capacitate juridică limitată întrucât va avea patroni moștenitorii decedatului; în raporturile cu terții are libertate deplină, iar în raporturile cu moștenitorii stăpânului, libertatea lui era limitată. În toate cazurile dezrobirea prin testament îşi produce efectele numai după moartea testatorului, libertatea sclavului devine astfel subordonată unei perioade a cărei întindere nu se cunoaște cu certitudine. Dintre cele trei moduri formaliste de eliberare din sclavie, primul care a dispărut a fost censul. Pe vremea împăratului Vespasian (n. 17 noiembrie 9 la Cittareale – d. 23 iunie 79 la Roma) censul nu mai era cunoscut ca mod de eliberare din sclavie în schimb apare un alt mod de eliberare solemnă (in sacrosanctis ecclesiis) a căror formalități se derulau în biserică. Este modul consființit de împăratul Constantin cel Mare și consa într-o declarație făcută de stăpân în prezența preotului și a poporului cu scopul eliberării din sclavie. Sub împăratul Iustinian vindicta și testamentul continuă să rămână moduri frecvente pentru dezrobirea sclavilor.
De-a lungul secolelor, atât persoane individuale, cât şi naţiuni întregi s-au luptat ca să se elibereze din lanţurile sclaviei. E adevărat, pe teritoriul Europei si a intregii lumi, sclavia a continuat să existe încă mult timp. Dar şi aici sclavii s-au luptat cu îndârjire ca ei şi familiile lor să scape din lanţurile sclaviei. Chiar şi unii oameni liberi s-au împotrivit sclaviei, luptând pentru abolirea ei sau ajutându-i pe sclavii fugari. Însă abia în secolul al XIX-lea sclavia a fost interzisă pe tot teritoriul Europei. Dar ce se poate spune despre zilele noastre?
Bibliografie
- ,,Drept roman” Lector univ.dr. NEGRU ION (Capitolul VII Status Libertatis)
- Drept roman.Partea generala.
- www.dexonline.ro
- www.wikipedia.com
- www.historia.ro