În sensul fizic al cuvantului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guvernează lumea animală, universală şi care este compus din legile naturale ale ştinţelor fizice; în sensul raţional şi moral, dreptul natural este cel ce guvernează spiritul[1].
Arta juridică constă în unirea celor două categorii pentru a asigura supremaţia raţiunii omului asupra fizicului. Viaţa animalelor are reguli precise pe care chiar dacă nu le pot înţelege li se supun. În schimb, omul poate decide ce este rău sau bine, voinţele individului putând fi rele, în schimb voinţa generală este întotdeauna bună. Voinţa generală, fără rădacini în creaţii ale omului este dreptul natural, cel care luminează gândurile şi dorinţele tuturor oamenilor[2]
Fiinţa Supremă este cea care instituie legile care formează ansamblul dreptului natural acestea fiind cele mai bune legi care nu se pot schimba. Dreptul natural se aplica tuturor legilor care menţin ordinea, fară să limiteze libertatea omului.
În Grecia antică, Platon, cel care a trăit în epoca măreaţă a Atenei considera că, guvernarea trebuie să aparţină filosofilor, că un stat puternic este acela în care individual se subordonează legii, astfel cetăţenii trebuie instruiţi în aşa fel încât să poată judeca drept. Aceştia trebuie să se ghideze dupa lumea Ideilor şi să răspundă unei exigenţe absolute pentru a discerne binele.
Platon sesisează deci existenţa unui Bine absolut, a unei reguli deasupra ordinii instaurate şi a justiţiei care îşi are originea în aceast Bine absolut însă acesta nu prezintă foarte explicit idea de drept natural.
Aristotel este cel care a conturat mai bine această teorie. Probabil datorită epocii de declin a cetăţilor greceşti, filosoful nu mai are încredere deplină în lege asemenea lui Platon.
Acesta distinge două tipuri de drept: dreptul natural adică legea nescrisă - exprimând echitatea - şi dreptul pozitiv - legea scrisă, provenită din raţiunea umană. Pentru Aristotel legea nu este produsul raţiunii umane sau o costrucţie artificială ci expresia politică a ordinii naturale[3].
În viziunea sa ceea ce este just este conform ordinii naturale, deasupra acestui drept pozitiv aflându-se o lege nescrisă, o justiţie absolută care face parte din toate legile scrise. În schimb, oricărei legi, scrisă sau nescrisă trebuie să i se acorde un mare respect. Ceea ce stă la baza organizării statului este, spune Aristotel, Costituţia. Aceasta îşi are izvorul în natura socială a omului, natura fiind cea care pune suflet în corpul omului şi îi dezvoltă acestuia dorinţa de trăi alături de ceilalţi.
O altă concepţie care trebuie tratată este distincţia pe care Aristotel o face între om, ca parte a naturii şi Omul văzut prin prisma raţiunii pe care o deţine - de aici rezultă dualitatea dreptului natural. Conceptul de echitate a fost introdus de Aristotel având o mare contribuţie pentru filosofia juridică. Sensul însuşi al echităţii constă în a corecta legea în măsura în care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauza caracaterului ei prea general[4].
Astfel Aristotel explică conceputul de drept natural: ,,Natural este acela care are pretutindeni aceeaşi valabilitate independent de faptul dacă li se pare oamenilor bun sau nu”.
Doctrina filosofică a celui care este considerat a fi cel mai important reprezentant al gândirii romane, Cicero, are la bază etica şi încercă să pună în centrul atenţiei binele. Acest bine vine de la stat iar subordonarea faţă de stat este o lege naturală astfel că cel care îi subordonează autorităţii statale şi pedepsei legale pe toţi cetăţenii, trebuie pus mai presus de orice[5].
Cicero sesizând că, oamenii şi animalele sunt legate prin reguli comune cărora li se supun dar că exista şi reguli speciale, determină dualitatea dreptului natural. Acesta ajunge astfel la concluzia că, există un drept natural al tuturor fiinţelor şi un drept al celor dotaţi cu ratiune, al oamenilor.
Cicero deşi nu defineşte dreptul natural a avut o vizune clară despre ceea ce înseamnă pentru el Legea. Adevărata lege este dreapta raţiune în acord cu natura…Şi nu vom avea diferite la Roma si Atena, sau în viitor, ci o singură lege eternal, invariabilă va avea valoare pentru toate naţiunile indifferent de perioadă, şi va fi un singur stăpân şi guvernant, adică Dumnezeu, deasupra noastră, a tuturor, întrucât el este autorul acestei legi, cel ce-o promulgă şi judecătorul care o aplică[6].
Dreptul natural a cunoscut în antichitate mai multe orientări dintre care una cu caracter religios. Această idee că, dreptul natural este de fapt drept divin îşi găseste un loc important în teologia creştină. În cadrul acestei orientări dreptul natural este cel pe care Dumnezeu personificat l-a proclamat, El guvernând şi luând locul naturii.
Dreptul natural a reprezentat o sursă importantă şi pentru dreptul bisericesc, reprezentanţii bisericii considerând că, inspiraţia naturală se află în inima omului datorită lui Dumnezeu pentru a-i arată calea şi conduita pe care trebuie să o urmeze în societate. Aşadar, pentru Biserică, dreptul natural nu reprezintă decât bucăţi din legea divină care luminează raţiunea umană. Odată cu pătrunderea Bisericii în toate planurile vieţii sociale, doctrinele teologice încep să atingă din ce în ce mai multe probleme din domeniul dreptului[7].
Sfântul Augustin, unul din cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii a menţionat ideea de drept natural încercând să îi dea un fundament religios. În opinia acestuia, statul reprezintă un efect al păcatului apărut datorită lipsei de credinţă iar scopul dreptului ar fi acela de a asigura pacea pentru ca oamenii să se pregătească pentru viaţa de apoi. Influenţa Doctrinei Sfântului Augustin s-a resimţit atât în filosofia medievală creştina cât şi în epoca modernă.
În secolul XVII, odată cu recunoaşterea noţiunii de drept individual creşte şi interesul pentru drepturile acestuia şi astfel se fondează Şcoala Dreptului Natural, a cărei importanţi reprezentanţi au fost Hugo Grotius şi Samuel Pufendorf.
Fundamentele şcolii trebuie căutate în ideea de ordine universală care guvernează toţi oamenii şi ideea drepturilor inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă a naturii în orice loc şi orice timp.[8]
Dreptul natural, în viziunea lui Grotius, reprezintă totalitatea principiilor venite de la raţiune pentru satisfacerea înclinării oamenilor pentru viaţa socială. În opinia sa, dreptul natural se bazează pe patru percepte fundamentale[9]: respectarea a tot ce e al altuia, respectarea angajamentelor, repararea pagubelor pricinuite altora, pedeapsa echitabilă celor care încalcă aceste principii.
Grotius separă filosofia dreptului de teologie considerând dreptul natural atât de fix încat afirmă că: ,,dreptul natural este atât de imuabil, încât nu poate fi schimbat nici de Dumnezeu însuşi”. Ceea ce încearca deci mare filosof olandez este să demostreze faptul că dreptul natural este o formă de adevăr universal, etern, acesta putând fii perceput cu ajutorul raţiunii.
O altă idee care apare la Pufendorf este legată de proprietatea privată. Acesta tratează problema ca pe o instituţie derivată din dreptul natural şi respinge caracterul său sacru afirmând că, pricipiul inviolabilităţii proprietăţii decurge din dreptul natural.
În concepţia filosofului dreptul natural este: ceea ce am putea numi şi drept universal pentru că toată lumea este obligată să-l respecte, sau legi eterne, fiindcă nu sunt supuse schimbărilor, ca legile pozitive.
Chiar dacă a fost criticat datorită stilului său greoi acesta rămâne unul din cei mai importanţi profesori de drept natural pentru care a fost fondată prima catedră de drept natural şi drept al ginţilor.
Un alt contractualist, considerat unul din cei mai importanţi autori din filosofia dreptului a fost Thomas Hobbes care considera că elementul fundamental al naturii umane îl reprezintă egoismul nu instinctul social ca până acum.
Hobbes întelege prin drept al naturii acel drept prin care fiecare om poate judeca asupra pericolelor, necesităţilor sale sau acel drept, dat de la natură care îi permite omului să facă tot ce îşi doreşte, să folosească, să deţină, să se bucure. Contractualistul admite autoritatea dreptului natural însă nu este de părere că acesta este superior dreptului pozitiv considerându-l mai mult o revendicare subiectivă care decurge din natura umană. În consecinţă, este un drept al naturii acela prin care fiecare om îşi conservă propria viaţă şi intergritate corporală cu toată puterea pe care o are[10].
Aşadar, Hobbes este de părere că singurul drept adevărat este dreptul civil aplicat de suveran considerând dreptul natural ca fiind construit din norme de conduită, având la bază observarea naturii umane, şi nu construit din principii morale.
Dacă vorbim despre teoria modernă a dreptului natural ne putem referi la Benedisct Spinoza, gânditorul care s-a apropiat mult de Hobbes identificând dreptul natural cu puterea fizică. Dacă ne îndepărtăm de teritoriul European, întâlnim gânditori moderni ca Benjamin Franklin sau Thomas Jefferson care din dorinţa de a construi un stat în care principiile să fie respectate au apelat la dreptul natural.
Samuel Micu, la fel ca şi Pufendorf, îl consideră pe împărat ,,un adevărat Dumnezeu omenesc” însă, dacă deciziile împăratului se ciocnesc cu legea naturii acesta adoptă o poziţie mai fermă: Numai împăratul să nu poruncească ceva care este împotriva legii fireşti sau împotriva legii lui Dumnezeu, întru acest lucru nicidecum nu trebuie a asculta sau a face poruca împăratului.
,,Dreptul natural privat” şi ,,Dreptul natural public” sunt lucrări ale filosofului şi omului politic Simion Bărnuţiu acestea fiind considerate ultimele ecouri ale acestui concept în cultura română.
Bărnuţiu era de părere că relaţiile publice nu pot fi reglementate doar pe baza dreptului pozitiv ci trebuie să se ghideze şi după o lege a naturii, considerând dreptul natural un izvor al dreptului pozitiv. În discursul său de la Blaj, Bărnuţiu dezbate problema suveranităţii, a statului ca necesitate naturală, egalitatea religioasă, conceptelor de dreptate, a libertăţilor individuale în cazul fiecăruia bazându-se pe ideile dreptului natural. Astfel, la sfârşit rezumând natura umană într-o singură frază: ,,Numai până unde ţine dreptatea e unanimitate; dincolo de drept, locuiesc fiare sălbatice”[11].
Concluzii
În zilele noastre dreptul natural este în relaţii strânse cu dreptul pozitiv oferind un contact palpabil cu societatea. Însă, lăsând la o parte relaţia cu dreptul pozitiv, putem afirma că, dreptul natural deţine în comunitatea de azi o poziţie stabilă, concretă, sigură. Pe lângă importanţa pe care o are dreptul natural în viaţa politică şi socială sau în cadrul relaţiilor dintre indivizi acesta are o importanţă deosebită şi în reglementarea relaţiilor dintre stat şi individ sau societate şi individ.
Dreptul natural nu putea merge mai departe de o concepţie filosofică, aşadar intrarea în dreptul pozitiv s-a făcut prin apariţia unor discipline juridice noi cum ar fi ,,Dreptul constituţional” sau ,,Dreptul internaţional public”.
În ceea ce priveşte importanţa dreptului natural în viaţa socio-politică prin contribuţia relaţiilor între indivizi putem spune că a pus bazele unor ideologii prin consolidarea unor guvernări sau a unor mişcări sociale, multe indeologii folosind adesea concepţii ale dreptului natural.
La nivelul statului reglementarea se realizeză prin drept şi politică juridică, dreptul pozitiv abundând în valori naturaliste, fiind direcţionat de principiile date de dreptul natural. În societatea contemporană majoritatea statelor au preluat ideile naturalismului ajutând la promovarea drepturilor omului sau a dreptului internaţional public.
Putem concluziona astfel că, dreptul natural este asemenea naturii bidimensionale a omului – sociabil şi rational – dacă o regulă este dorită de către societate şi este conform cu dreapta raţiune atunci ea este adoptată ca fiind justă. Cea mai mare importanţă a înrădăcinării dreptului în natura umană este, deci universalismul juridic, întrucât natura umană este pretutindeni aceeaşi, dreptul natural este alcătuit din principii valabile pentru toate popoarele[12].
Bibliografie
1. Ştefan Georgescu, Filologia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Editura All Back, Bucureşti, 2001.
2. Simion Bărnuţiu, Dreptatulu Naturale Privatu, Tiparul Tribunei Române, Iaşi, 1868.
3. Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural politic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
5. Mihai Bădescu, Introducere în filosofia dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
6. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi a păcii, Editura Şiinţifica, Bucureşti, 1965.
7. Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Editura Juridica, 2001.
8. Cezar Tită, Dreptul natural: fundamente şi perspective, Editura Sitech, Craiova, 2008.
[1] Cezar Tită, Dreptul natural: fundamente şi perspective, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 16.
[2] Cezar Tită, Dreptul natural: fundamente şi perspective, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 17.
[3] Cezar Tită, Dreptul natural: fundamente şi perspective, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 21.
[4] Aristotel, Etica nicomahica, Cartea a V-a.
[5] Cezar Tită, Dreptul natural: fundamente şi perspective, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 26.
[6] Cicero, De Republica.
[7] Mihai Bădescu, Introducere în filosofia dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 251.
[8] Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Editura Juridica, 2001, p. 82.
[9] Mihai Bădescu, Introducere în filosofia dreptului, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.259
[10]Thomas Hobbes, Elementele dreptului natural politic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005 p. 123.
[11] Simion Bărnuţiu, Dreptatulu Naturale Privatu, Tiparul Tribunei Romane, Iaşi, 1868, p.112.
[12] Ştefan Georgescu, Filologia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Editura All Back, Bucureşti, 2001 p. 61.