Pin It

Cuvântul patrimoniu provine de la latinescul patrimonium. El este înrudit cu alţi termeni, cum ar fi matrimonium, căruia îi corespunde cuvântul mariaj sau regim „matrimonial". Aceste cuvinte exprimă ideea unui oficiu (munus) legat de un statut personal. Astfel, patrimonium este chestiunea tatălui (pater), iar matrimonium este chestiunea mamei (mater).[1]

Ca reper fundamental al teoriei şi practicii juridice civile, patrimoniul constituie unul dintre cele mai importante concepte specifice acestui domeniu, cu o aplicabilitate de cea mai largă anvergură. Impunându-se, astfel, încă de la „începuturile dreptului", mai precis în perioada în care, în cadrul statului roman antic, se considera că raporturile juridice au o natură sacră, conceptul de patrimoniu a traversat istoria pentru a se plasa la temelia sistemului juridic privat modern. Patrimoniul, în forma sa modernă, îşi găseşte temeiul existenţei în Codul civil francez din anul 1804, care a constituit sursa de inspiraţie pentru marea majoritate a actelor normative de acest gen din statele sistemului de drept continental.[2]

Patrimoniul nu este doar o noţiune, ci, aşa cum se va arăta, este o întreagă teorie, cu caractere juridice şi funcţii juridice, care a intrat în Codul Civil din 2002 pe linia dreptului românesc după ce a fost dezvoltată în dreptul francez de autorii Aubry şi Rau în sec XIX, după cum urmează:

"Patrimoniul este ansamblul bunurilor unei persoane, privite ca formând o universalitate juridică.

1. Ideea patrimoniului se deduce direct din cea de personalitate. Indiferent de varietatea obiectelor asupra cărora omul ar putea avea drepturi, indiferent de diversitatea naturii lor constitutive, aceste obiecte, în măsura în care formează materia drepturilor unei persoane determinate, sunt, totuşi, supuse liberului arbitru unei singure si identice voinţe, acţiunii unei singure şi identice puteri juridice; ele constituie, prin aceasta, un tot juridic (universum jus). Patrimoniul fiind de natură pur intelectuală, elementele din care el se compune trebuie să poarte acelaşi caracter. Obiectele exterioare asupra cărora poartă drepturile unei persoane, nu fac parte integrantă din patrimoniul ei, prin ele însele şi în raport de natura lor constitutivă, ci cu titlu de bunuri, şi sub raportul utilităţii pe care ele sunt susceptibile să le procure. In această calitate, aceste obiecte converg toate la ideea comună a unei valori pecuniare.

2. In pură teorie, patrimoniul cuprinde toate bunurile fără distincţie, si în special cere prezent, si cele care vor veni. Patrimoniul fiind, în cea mai înaltă expresie a sa, însăsi personalitatea omului, privită în raporturile sale cu obiectele exterioare asupra cărora el poate sau va putea în viitor să deţină drepturi, cuprinde, nu doar in actu bunurile deja dobândite, ci si in potentiă bunurile care vor fi dobândite. Această stare este exprimată foarte bine de cuvântul german Vermögen, care semnifică totodată, putere si patrimoniu. Patrimoniul unei persoane este puterea sa juridică, privită de manieră absolută si degajată de toate limitele de timp si spaţiu."

Deşi conceptul de patrimoniu se regăseşte în multe ramuri ale dreptului, sensul şi importanţa acestuia sunt cel mai bine precizate în dreptul civil şi în dreptul comercial. Punctul de plecare în determinarea şi definirea noţiunii de patrimoniu îl constituie raportul juridic civil, ca relaţie socială reglementată de norma juridică civilă şi care, sub aspect structural, cuprinde următoarele elemente: [4]

a)   subiectele (persoane fizice şi persoane juridice) între care se stabileşte raportul juridic civil;

b)     conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale părţilor;

c)     obiectul raportului juridic civil, care constă în acţiunea pe care subiectul pasiv are îndatorirea să o săvârşească sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni).

Dar, pentru definirea noţiunii de patrimoniu, interesează numai drepturile şi obligaţiile subiective patrimoniale, analizate ca un ansamblu, ca o universalitate juridică ce aparţine unui subiect de drept, fără a se avea în vedere identitatea fiecărui drept şi a fiecărei obligaţii în parte.

Noţiunea de patrimoniu o găsim la art. 453 Cod Civil al RM şi reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice determinate.

În principiu şi majoritatea literaturii de specialitate defineşte patrimoniul la fel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua în bani. Termenul patrimoniu mai este definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane.[5] Definiţia prezentată este corectă din punct de vedere juridic, dacă prin bun înţelegem atât lucrurile materiale ce compun averea unei persoane, cât şi toate drepturile cu conţinut economic pe care le are acea persoană. Această definiţie nu este însă completă, pentru că nu cuprinde şi obligaţiile titularului patrimoniului. Iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei.

Autorul Istrate Micescu defineşte patrimoniul ca "universalitatea raporturilor de drept, care au acelaş subiect active şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, destinate fiind de bunurile la care se referă.,,[6]

Cunoscutul profesor român Valeriu Stoica susţine teoria conform căreia în noţiunea de patrimoniu întră doar drepturile şi obligaţiile ce pot fi evaluabile în bani şi aparţin unui subiect de drept, precizând că: „patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale, corporale".[7] S-a afirmat, în acest sens, că patrimoniul este o noţiune juridică, deci o realitate intelectuală şi prin urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi şi obligaţii patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunuri materiale corporale.[8]

Doctrinarul Corneliu Bîrsan, referindu-se şi la bunurile care pot exista în componenţa unui patrimoniu, a definit patrimonial ca „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor avînd valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă".[9] Recent, autorii M.Uliescu şi A.Gherghe definesc patrimoniul ca: „totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică (pecuniară), care aparţin unui subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică)".[10] La fel defineşte patrimoniul D. C Florescu „un ansamblu de drepturi şi obligaţii, apreciabile în bani, deci, cu conţinut economic, care aparţine unei persoane fizice sau juridice".[11]

Într-o concepţie mai modernă, autorii I.P. Romaşan şi E.Chelaru arată că patrimoniul este "cadrul în care se desfăşoară universalitatea raporturilor de drept ale aceluiaşi subiect activ şi pasiv, evaluabile în bani şi distinct de bunurile la care se referă." Printr-o asemenea formulare, fundamentată pe idei filosofice, destinatarul oricărui drept este omul, singurul care poate avea voinţă juridică şi, deci orice patrimoniu aparţine cu necessitate unei persoane, unitatea patrimoniului necontrazicând idea divizibilităţii acestuia.[12]

Analizând literatura autohtonă menţionăm definiţia autorului S. Baieş „patrimoniul este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic ce aparţin unei persoane.[13]

Prof. E. Cojocari menţionează că patrimoniul privat este simplu de intuit, vorbind despre persoanele fizice şi juridice chiar dacă, nici în literatura de specialitate, nici în legislaţia republicii noastre nu este definit, acesta constituie „totalitatea bunurilor şi obligaţiilor care sânt apreciate în bani şi fără de care titularul îşi poate realiza dreptul de proprietate privată".14

Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia el se menţine atât pe timpul vieţii titularului său cât şi după moartea acestuia, până cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.

Desigur, sunt şi alte definiţii date patrimoniului; din majoritatea lor se desprinde, în esenţă, că patrimoniul are în alcătuirea lui o latură activă şi o latură pasivă.15 Latura activă este formată din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale aparţinând unei persoane. Este vorba atât de drepturile reale cât şi despre drepturile de creanţă. Latura pasivă este formată din valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Cu alte cuvinte, este aceea care include datoriile evaluabile în bani pe care le are persoana titulară a patrimoniului.

Se consideră patrimoniu, tot ce este patrimonial este de ordin pecuniar şi deci patrimoniul unei persoane este format din bunurile şi obligaţiile sale care sunt apreciate în bani. Aşadar, în înţelesul curent şi economic al termenului, prin patrimoniu se înţelege, în primul rând, totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane.

Instituţia patrimoniului este reglementată în Titlul I, Cartea a doua, „Drepturile reale" a Codului Civil fiind întitulat „Patrimoniul". Ca o sinteză a definiţiilor date, legiuitorul moldovean a formulat, în art. 453 Codul Civil RM, următoarea definiţie legislativă a noţiunii de patrimoniu: "Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive, legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi juridice determinate". 16

Codul civil pe lîngă definiţia propriu zis a patrimoniului mai cuprinde o serie de dispoziţii care evocă noţiunea de patrimoniu şi care fac o aplicaţie particulară a acestei noţiuni:

- art. 171 CC RM care enumeră patrimoniul propriu, printer elementele constitutive ale persoanei juridice: „Persoană juridică este subiectul de drept constituit în condiţiile legii, având o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu şi distinct, afectat realizării unui anumit scop conform cu legea, ordinea publică şi bunurile moravuri".

-       art. 2162 Cod Civil care defineşte moştenirea: „Moştenirea este transmiterea patrimoniului (masa succesorală) unei persoane fizice decedate (defunct, cel ce a lăsat moştenirea) către una sau mai multe persoane (moştenitorii)".

-   art. 2297 Cod Civil care defineşte legatul: „Testatorul poate acorda prin testament unei sau mai multor persoane (legatari) un drept patrimonial, o sumă de bani, remiterea unei datorii sau oricare alte avantaje patrimoniale (legat) fără a le desemna în calitate de moştenitori".

Referiri la noţiunea juridică de patrimoniu se regăsesc în unele legi speciale care reglementează înfiinţarea diverselor persoane juridice şi pentru care patrimoniul este unul din elementele de bază constitutive:

-       Legea nr. 135 din 14.06.2007 privind societăţile cu răspundere limitată[14], care reglementează împărţirea întregului patrimoniu al unei societăţi care îşi încetează existenţa prin divizare;

-    Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală [15], care prevede în art. 74 „Constituie patrimoniu al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile proprietate a satului (comunei), oraşului (municipiului), raionului şi unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, precum şi drepturile şi obligaţiile lor cu caracter patrimonial."

Accentuându-se ideea că patrimoniul este o sumă de valori, şi nu un ansamblu de lucruri materiale, unii autori definesc patrimoniul ca fiind expresia contabilă a tuturor puterilor economice aparţinând unui subiect de drept. Într-o altă definiţie a patrimoniului, acesta este înfăţişat ca o universalitate a raporturilor de drept, care au acelaşi subiect activ şi pasiv, în măsura în care aceste raporturi sunt evaluabile în bani prin efectul lor final, distincte fiind de bunurile la care se referă. Astfel, în definiţia patrimoniului a fost introdus raportul de drept, autorul plasând conceptul de patrimoniu în poziţie intermediară, între persoane, ca subiecte ale raporturilor juridice, şi bunuri, care reprezintă obiectul acestora. O altă definiţie a patrimoniului cuprinde nu numai totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, ci şi „bunurile la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă". Această definiţie este criticată în literatura de specialitate, deoarece, având în vedere faptul că în terminologia Codului civil drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri, s-ar ajunge la dublarea patrimoniului sub raportul bunurilor care îl compun şi nu s-ar ţine seama de faptul că patrimoniul, fiind o sumă de valori, este distinct de bunurile care îl compun.19 În concluzie, patrimoniul se reduce la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani), fiind asemănat) unui adevărat recipient, al cărui conţinut poate fi supus unei permanente fluctuaţii, fără ca existenţa recipientului să fie afectată.

 

[1]          Adam. I. Drept civil, Drepturi reale. Bucureşti: Ed. All Beck, 2002. p.1

[2] Stahi, Tatiana. Analiza funcţiilor şi caracterilor juridice ale patrimoniului. pp. 178-187. [Accesat la 26.12.2021] Disponibil online pe: [https://ulim.md/sju/wp-content/uploads/revista-SJU-3-4-2016-Tatiana-STAHl.-Analiza-functiilor-%C8%99i- caracterilor-juridice-ale-patrimoniului.pdf ]

[3]          Cazac, Octavian. Noţiunea de patrimoniu. [Accesat la 26.12.2021] Disponibil online pe:[ https://animus>. md/adnotari/453/ ]

[4] Vasilica, Vasile. Aspecte generale ale patrimoniului. [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [ https://ibn.idsi.md/sites /default/files/imag_file/318_321_Aspecte%20generale%20ale%20patrimoniului.pdf ]

[5]          Cod Civil al Republicii Moldova Comentariu. [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [ https://www>. scribd. com/documen t/210611188/Comen tariu-Cod-Civil-RM ]

[6]           Micescu. I. Curs de drept civil. Bucureşti: Ed. All Beck, 2000, p.200

[7]           Stoica. V. Drept civil. Drepturi reale principale. .Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2013, p.4

[8]           Stoica, V. Op.cit. p.5

[9]           Bîrsan. C. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti:Ed. Hamangiu, 2013, p.6

[10]         Uliescu, M. Gherghe. A. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2014. p.10

[11]         Florescu. D. C. Dreptul de proprietate. Bucureşti: Ed. Universităţii Maiorescu, 2002. p.17

[12]         Romoşan. I.P. Drept civil. Drepturi reale. Oradea: Ed.Imprimeria de Vest, 1996. p.19

[13]         Baieş, S. ş.a. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Chişinău: Ed. Cartier Juridic, 2005. p. 14

[14]         Legea nr. 135 din 14.06.2007 privind societăţile cu răspundere limitată. In: Monitorul Oficial Nr. 127-130 din 17-08-2007 art. 548. Modificat prin legea nr 175 din 11.11.21. In: Monitorul Oficial Nr. 302-306 din 10.12.21 art.431; în vigoare 10.01.22

[15]

Legea nr. 436 din 28.12.2006 privind administraţia publică locală. In: Monitorul Oficial din 09-03-2007 Nr. 32-35 art. 116. Modificat prin legea 175 din 11.11.21. In: Monitorul Oficial nr. 302-306 din 10.12.21 art.431; în vigoare 10.01.22