Pentru a explica fundamentul juridic al patrimoniului, noţiunea de patrimoniu, caracterile juridice ale acestuia şi funcţiile lui, în doctrina juridică au fost formulate mai multe teorii considerate ca fiind clasice: teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului afectaţiune.20
Teoria personalistă a patrimoniului. Această teorie a fost elaborată în Franţa în secolul al XIX-lea. Conform acestei teorii, între persoană şi patrimoniu există o strânsă legătură, astfel încât patrimoniul capătă caracterele esenţiale ale personalităţii titularului, devenind astfel indivizibil şi inalienabil. Exponenţii acesteia sunt juriştii francezi C. Aubry şi C. Rau, ambii profesori la facultatea de Drept din Strasbourg, în operal lor „Curs de drept civil" (a apărut în mai multe ediţii, cunoscând o longevitate neobişnuită) care pentru prima dată au definit noţiunea de patrimoniu: „patrimoniul este ansamblul drepturilor şi datoriilor apreciabile în bani, aparţinând unei singure persoane", ei ataşează noţiunea "patrimoniu" de noţiunea "persoană", patrimoniul aparţinând uneia şi aceleiaşi persoane.21
Rezidă această teorie în aceea că patrimoniul este strâns legat de persoana fizică titulară şi potrivit acestei concepţii, patrimoniul ar avea următoarele trăsături specifice:22
- numai persoanele pot avea patrimoniu;
- orice persoană are un patrimoniu;
- patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine;
- persoană poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar şi indivizibil.
Către finele seccolului XIX, în condiţiile revoluţiei industriale, s-a asistat la o concentrare a capitalului. În această perioadă apar societăţile pe acţiuni. Începe să se creeze, în aceste condiţii, o breşă în teoria personalistă a patrimoniului, deoarece, regula indivizibilităţii patrimoniului şi caracterul unitar al patrimoniului erau în contradicţie cu nevoile economico- sociale. Considerată clasică, această teorie a fost criticată, ea este "...abstractă şi abuzivă logic" şi totodată". în contradicţie cu soluţiile cerute de dreptul pozitiv "sau". ca fiind mult prea strâmtă şi ca o piedică foarte serioasă pentru dezvoltarea raporturilor juridice". Pentru acest motiv, în dreptul francez, au început să fie consultate diverse procedee, pe baza cărora să se ocolească principiul indivizibilităţii patrimoniului.
Datorită incovinientelor sale din punct de vedere practic în ce priveşte teoria personalistă a patrimoniului, spre finele secolului XIX-lea, mai întîi în Germania concepută de juriştii germani Brinz şi Bekker, apoi preluată în Franţa prin intermediul lui Saleilles, şi în alte ţări, apare teoria patromoniului-scop, denumită şi teoria patrimoniului de afectaţiune.
Teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune porneşte de la ideea că patrimoniul se întemeiază pe un ansamblu de bunuri subsumate unui scop. Prin urmare, unitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale nu mai este asigurată de apartenenţa lor la un singur subiect de drept — persoana fizică sau juridică, ci de un scop care determină realizarea ansamblului de drepturi şi obligaţii patrimoniale, scop care asigură legătura de interdependenţă dintre acestea. Aşadar, patrimoniul devine un ansamblu de bunuri şi datorii, de sine stătător, fără să aibă vreo legătură cu o anumită persoană. În acest mod, o persoană fizică sau juridică poate să stabilească mai multe astfel de scopuri în jurul cărora să grupeze drepturi şi obligaţii patrimoniale distincte, deci poate avea mai multe patrimonii. În fiecare asemenea patrimoniu se regăsesc bunuri şi datorii legate între ele prin scopul care trebuie atins cu ajutorul lor, scop conferit de titular. [1] Această abordare novatoare a generat în doctrină o veritabilă polemică privind identificarea celei mai adecvate teorii cu privire la patrimoniu, aptă să explice cât mai bine natura şi funcţiile instituţiei patrimoniului de afectaţiune şi implicit pe cele ale patrimoniului profesional individual, dar şi raportul dintre cele două tipuri de patrimoniu.
În doctrina modernă s-a realizat o îmbinare a celor două teorii, impusă de necesitatea recunoaşterii persoanelor juridice ca subiecte de drept de sine stătătoare, distincte de persoanele care le formează. În calitate de subiect de drept, orice persoană juridică se bucură de propriul său patrimoniu, fără să mai fie necesare o multiplicare a patrimoniului persoanelor care îl constituie şi atribuirea (denumită afectare) unuia dintre aceste patrimonii persoanei juridice. În această direcţie de gândire se înscrie teoria lui H. Speth, care operează pentru prima dată cu dualitatea patrimoniul general şi patrimoniul de afectaţiune (constituit în cazurile prevăzute de lege) al unei persoane fizice (Speth, 1958, p. 125). De asemenea, L.J. de la Morandiere admite că o persoană fizică poate să aibă mai multe patrimonii prin afectarea unor bunuri proprii unei întreprinderi comerciale.[2]
În esenţă, teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune, susţine existenţa patrimoniului ca universalitate de drepturi şi obligaţii, independent că aparţin sau nu unei anumite persoane. Universalităţile de drepturi şi obligaţiile patrimoniale reunite printr-o legătură intelectuală, afectate unui scop comun pot constitui patrimonii distincte, independente cu existenţe separate de un patrimoniu general sau separate de alte patrimonii speciale, avînd fiecare elemente de activ şi de pasiv proprii. Această teorie a venit în sprijinul realităţilor economice ale economiei de piaţă. Teoria era subordonată ideii de personalitate şi are la bază înfiinţarea de persoane fictive, care să fracţioneze artificial patrimoniul, după cum destinaţiile acestuia sunt diferite, inclusiv în cadrul aceluiaşi domeniu cum ar fi activităţile comerciale diversificate.
Regimul juridic este de asemeni distinct, după cum s-au creat persoane fictive sau mase de bunuri destinate pentru comerţ. Cele două noţiuni: de persoană, pe de o parte, şi de patrimoniu, pe de altă parte, trebuie separate. Personalitatea juridică nu se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este: o universalitate de drepturi şi obligaţii afectate unui scop comun.
Rezultă că această teorie, spre deosebire de cea analizată anterior, rezolvă problema divizibilităţii patrimoniului unic în mai multe mase de bunuri, însă este locul unde trebuie să observăm că ajunge la distanţări artificiale, care sunt excese în sens contrar. Lipsa titularului unui patrimoniu care totuşi există duce la personificarea bunurilor, care la rândul ei nu poate fi acceptată. Cu alte cuvinte - potrivit teoriei - drepturile şi obligaţiile privite unitar fac abstracţie de apartenenţa la o anumită persoană, ele fiind legate de ideea de scop sau afectaţiune.
Economia liberă de piaţă, aflată în progres, este exprimată de această teorie, ea ilustrând practic lărgirea posibilităţilor întreprinzătorilor de a participa cu acţiuni sau părţi sociale la mai mulţi agenţi economici, societăţile comerciale fiind exemplele cele mai elocvente, în care operează limitarea răspunderii pentru datoriile fiecărei societăţi la capitalul acesteia.
Deşi prezintă unele însuşiri mai avansate cu privire la fundamentul juridic al patrimoniului, teoria este criticată. Nu se poate ignora existenţa persoanei ca subiect de drept. Un patrimoniu trebuie să aibă un titular iar acesta, potrivit legislaţiei în vigoare, nu poate fi de cât o persoană fizică sau juridică. Nu pot fi concepute drepturi şi obligaţii fără a aparţine unui subiect de drept.
Analizând aceste teorii putem constata că patrimoniul are o legătură mai puternică sau mai slabă cu titularul său. Considerând că ambele teorii prezintă atât elemente pozitive cât şi mai puţin pozitive, au fost autori care au precizat că poate fi formulată o teorie a patrimoniului extrăgând elementele pozitive din teoriile menţionate.[3] Astfel, s-a conturat o noua teorie, intermediară, numită mixtă sau eclectică[4]
Din teoria patrimoniului — personalitate — s-a reţinut afirmaţia că patrimoniul aparţine unei persoane şi ca fiecare persoană are un singur patrimoniu. Din teoria patrimoniului - afectaţiune — s-a reţinut ideia de scop, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoanei fizice sau juridice, deşi unic, poate fi totuşi divizat. Aşadar, după o istorie de cîteva mii de ani, noţiunea juridică de patrimoniu rămâne legată de ideea de persoană, care explică unitatea sa, dar nu mai exclude ideea de divizare şi de afectaţiune în cazurile prevăzute de lege.
În literatura juridică română s-a exprimat ideea valoroasă potrivit căreia patrimoniul este un cadru în care se desfăşoară raporturile juridice active şi pasive evaluabile în bani ale unui subiect de drept, care nu se confundă cu elementele sale componente. De aici avem de reţinut, în primul rând că unicitatea patrimoniului nu exclude divizibilitatea lui şi, în al doilea rând, este demonstrabil că patrimoniul unei persoane (fizice sau juridice), deşi unic, poate fi totuşi divizat. Teoria induce ideea permanenţei patrimoniului şi faptul că el este o emanaţie a persoanei umane sau a entităţilor în care se constituie.[5]
De asemenea literatura juridică română a adoptat noţiunea de patrimoniu profesional individual alături de patrimuniu de afectaţiune. Astfel, patrimoniul profesional individual este acea masă patrimonială constituită în scopul desfăşurării în mod individual a unei profesii autorizate. Din această formulare sintetică deducem în primul rând faptul că numai o persoană fizică poate dispune de o asemenea masă patrimonială de afectaţiune, întrucât numai cu privire la acest subiect individual de drept caracterul individual al modului de exercitare a profesiei autorizate şi, prin extrapolare, însuşi conceptul de patrimoniu individual capătă sens. (Conform art. 25 alin. (2) din Codul civil al României, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile.)
În al doilea rând, patrimoniul profesional individual poate fi constituit exclusiv în scopul exercitării unei profesii pentru care s-a emis o autorizaţie. Condiţia-premisă pentru constituirea acestei mase patrimoniale o reprezintă calitatea de profesionist, titular al unei profesii autorizate.[6]
Prin noţiunea de profesionist, definită ca principiu la art. 3 din Codul civil al României, se înţelege persoana sau persoanele care exploatează o întreprindere şi aceasta include categoriile comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale. Pe de altă parte, întreprinderea, în accepţiunea
Codului civil, reprezintă exercitarea sistematică a unei activităţi organizate constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Din textul legal identificăm trei condiţii cumulative necesare pentru existenţa unei întreprinderi, şi anume să fie desfăşurată o activitate prin care să se producă, să se administreze sau să se înstrăineze bunuri ori să se presteze servicii, care să aibă un caracter organizat şi să fie exercitată sistematic.
Putem concluziona că există o întreprindere ori de câte ori o persoană îşi asumă desfăşurarea unei activităţi în mod repetat (nu accidental) şi independent prin îmbinarea (organizarea) anumitor elemente în vederea obţinerii unui rezultat, pentru care este autorizată. Pe această bază, persoana fizică dobândeşte statutul de profesionist care îi conferă titularului său un ansamblu de drepturi şi obligaţii specifice, inclusiv vocaţia de a-şi constitui un patrimoniu profesional individual, specie a patrimoniului de afectaţiune.
Deoarece Codul civil romîn nu defineşte conceptul de patrimoniu de afectaţiune, ci face referire la diverse modalităţi de constituire a acestuia, vom recurge la dispoziţiile art. 2 lit. j) din OUG nr. 44/2008[7], care defineşte patrimoniul de afectaţiune drept totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice (având calitatea de persoană fizică autorizată, titular al întreprinderii individuale sau membru al întreprinderii familiale) afectate scopului exercitării unei activităţi economice şi care constituie o fracţiune distinctă din patrimoniul titularului, separată de gajul general al creditorilor personali.
Prin urmare, patrimoniul de afectaţiune reprezintă acea fracţiune distinctă din patrimoniul unei persoane fizice, separată de gajul general al creditorilor săi personali, alcătuită din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor care sunt afectate unui scop bine determinat.
În cazul patrimoniului profesional individual, titularul său trebuie să aibă calitatea de profesionist individual - persoană fizică autorizată sau titular al unei întreprinderi individuale - autorizat în condiţiile OUG nr. 44/2008 pentru a desfăşura activităţi economice în mod independent.
Instituţia patrimoniului este reglementată în: „Titlul I, Cartea a doua, Drepturile reale a Codului Civil al RM fiind întitulat „Patrimoniul", art. 453 dă următoarea definiţie legislativă a noţiunii de patrimoniu: "Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive, legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi juridice determinate".
[1] Charlotte, Ene. Regimul juridic al patrimoniului de afectaţiune în lumina Codului Civil. CECCAR Business Magazine. nr.35- 36 din 12.2016 [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [https://www.ceccarbusinessmagazine.ro/regimul-juridic-al- patrimoniului-de-afectatiune-in-lumina-codului-civil-a1324/ ]
[2] Ibidem.
[3] L. Pop, L.-M. Harosa. Drept civil. Drepturile reale pricipale. Ed. Universul Juridic, Bucursşti, 2006, p. 15
[4] C. Bîrsan. Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013.
[5] Stahi, Tatiana. Op.cit
[6] Charlotte, Ene. Op.cit.
[7] Ordonanţă de Urgenţă nr. 44 din 16 aprilie 2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/91808 ]