Pin It

Sub aspect juridic, patrimoniul cuprinde un activ, format din toate drepturile patrimoniale, şi un pasiv, alcătuit din obligaţiile evaluabile în bani. Trebuie să precizăm că activul patrimonial nu trebuie confundat cu întregul patrimoniu, care există chiar şi în cazul în care pasivul este mai mare decât activul.[1]

Drepturile patrimoniale formează latura activă a patrimoniului, iar obligaţiile patrimoniale formează latura pasivă a acestuia. [2]

Latura activă cuprinde drepturile subiective civile, cu valoare economică, evaluabile în bani, care pot fi şi drepturi reale, precum dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia şi drepturile de creanţa (drepturi personale) cum sunt: dreptul de a folosi bunul închiriat şi dreptul de a primi chirie pentru bunul închiriat, dreptul la restituirea sumelor împrumutate ".

Latura pasivă a patrimoniului cuprinde totalitatea obligaţiilor ce pot fi evaluate din punct de vedere pecuniar pe care le poate avea o persoană. Obligaţiile sunt: obligaţia de a da, obligaţia de a face, obligaţia de a nu face. Obligaţia de a da este acea obligaţie de a transmite sau de a constitui un drept real, obligaţia de a face constă în a executa o prestaţie pozitivă, cu excepţia celei de a da, în timp ce obligaţia de a nu face reprezintă abţinerea de la ceva ce dacă nu s-ar fi obligat să nu facă, ar fi putut face.

Drepturile patrimoniale care formează activul patrimoniului sunt grupate în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Drepturi reale - jus iure - sunt acele drepturi subiective civile cu conţinut patrimonial în virtutea cărora titularul lor poate exercita în mod direct şi nemijlocit anumite prerogative asupra unui bun, fără concursul altcuiva, adică acele drepturi care creează un raport imediat şi direct între lucru şi persoană. Toţi ceilalţi, priviţi erga omnes, sunt obligaţi să se abţină de la orice acţiune care ar putea împiedica în vreun fel exerciţiul liber şi deplin al acestor drepturi de către titularii lor.[3]

Drepturile de creanţă - jus ad rem - sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, îndreptăţindu-l pe titular la forţa de constrângere în cazul opunerii.

Drepturile de creanţă mai sunt denumite şi drepturi personale (jus adpersonam), întrucât poartă asupra unei anumite persoane care este debitorul. De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, dreptul vânzătorului de a primi preţul este un drept de creanţă, remiterea sumei reprezentând preţul impune un raport şi un concurs între vânzător şi cumpărător. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora titularii (creditorii) pot pretinde subiectelor pasive ale raporturilor juridice (debitorii) să efectueze o anumită prestaţie, adică să îndeplinească o obligaţie de a da, a face sau de a nu face.

La rândul lor, drepturile reale se împart în drepturi reale principale, din categoria cărora fac parte dreptul de proprietate, uzufructul, uzul, abitaţiuna, servitutea, şi drepturi reale accesorii, în care se includ gajul, ipoteca şi privilegiile.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, pentru că sunt opozabile tuturor şi conferă titularului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă). Aceste drepturi sunt limitate ca număr, neputându-se crea asemenea drepturi în afara celor prevăzute de lege.

Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă sunt relative, fiindcă o persoană nu poate avea un drept de creanţă decât împotriva uneia sau mai multor persoane determinate şi limitate ca număr. De asemenea, drepturile de creanţă nu sunt limitate ca număr, pentru că pot avea ca obiect orice fapt al omului.

În funcţie de obiectul lor, drepturile de creanţă, denumite şi obligaţii, se pot grupa în obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. Obligaţiile de a da sunt acele obligaţii prin care debitorul se obligă să transfere sau să constituie în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un alt drept real. Obligaţiile de a face au drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu excepţia transferării unui drept real; prin fapt pozitiv se înţelege atât un fapt material, cât şi un fapt juridic. Obligaţiile de a nu face au ca obiect să împiedicarea pe debitor să facă un lucru pe care debitorulului l-ar putea face dacă nu s-ar fi obligat să se abţină de a-l face. În afara drepturilor reale şi a drepturilor de creanţă, din categoria drepturilor patrimoniale fac parte şi acele drepturi intelectuale pe care un om le are asupra produsului inteligenţei şi talentului său.

Din punct de vedere economic, patrimoniul este alcătuit din „totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum ale unei persoane, altfel spus, averea unei persoane".[4] Astfel, patrimoniul cuprinde capitaluri şi venituri. Sub aspect juridic patrimoniul cuprinde atât drepturi, cât şi datorii cu valoare pecuniară. Drept urmare, chiar dacă valoarea datoriilor este mai mare decât valoarea drepturilor sau dacă ar fi compus doar din datorii, patrimoniul, în sens juridic, subzistă.

Capitalul reprezintă expresia valorică a unor bunuri ce fac din parte din patrimoniul unei persoane. El poate fi productiv, adică producător de venituri - un imobil a fost închiriat şi produce chirii, un număr de acţiuni reprezentând participarea la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale şi care va produce dividende, un număr de obligaţiuni cumpărate de la o societate comercială care le-a emis şi care produc dobândă, o sumă de bani împrumutată unei anumite persoane care şi ea produce dobândă - sau neproductiv, cum ar fi o bibliotecă de cărţi, un imobil locuit de proprietar etc.

Veniturile reprezintă resurse periodice care sunt realizate de o anumită persoană şi care fac să intre în patrimoniu valori apreciabile în bani, cu origine diferită. Astfel, ele pot consta în sume de bani obţinute prin exploatarea unui bun productiv, cum ar fi chiriile încasate prin închirierea unui imobil, dividende produse de acţiunile unei societăţi comerciale, sume de bani sau produse obţinute prin practicarea unei profesii, salariul etc. Datoriile ce formează pasivul patrimonial pot avea ca obiect un capital - de exemplu, o sumă de bani care a fost împrumutată de cineva şi care trebuie restituită - sau venituri - dobânda ce trebuie plătită la suma ce a fost împrumutată. O esenţială deosebire ar fi aceea că, din punct de vedere economic, patrimoniul nu cuprinde şi bunurile viitoare, în timp ce „esenţa noţiunii juridice a patrimoniului este faptul că el include şi drepturile şi datoriile viitoare cu conţinut economic".[5]

Concluzionând, menţionăm că, alin. (1) al art. 453 Cod Civil RM prevede că patrimoniul cuprinde drepturile patrimoniale care aparţine unei persoane (numit activ patrimonial) şi toate obligaţiile patrimoniale (numit pasiv patrimonial). Drepturile patrimoniale includ, în primul rând, drepturile subiective civile clasice — drepturile reale asupra bunurilor şi drepturile de creanţă de primire a unei anumite prestaţii, indiferent că sunt de natură contractuală sau extracontractuală. Alin. (2) reiterează principiul confuziunii dintre dreptul de proprietate şi bunul care face obiectul acestui drept şi precizează că bunurile care aparţin, evident, cu drept de proprietate, unei persoane, fac parte componentă din patrimoniul ei. Norma nu este necesară, dar oferă mai multă claritate. Norma însă nu se poate extinde la drepturile reale limitate; bunul ce face obiectul unei ipoteci intră în componenţa patrimoniului debitorului ipotecar, iar creditorul ipotecar are în patrimoniu doar un drept real limitat asupra bunului altuia. Din acest motiv, s-a spus în doctrina germană că drepturile reale limitate sunt de fapt „drepturi asupra dreptului de proprietate". Un bun al persoanei face parte din patrimoniu ei chiar dacă are o valoare negativă, adică este grevat cu o ipotecă care garantează obligaţii ce depăşesc valoarea bunului, ori dacă bunul generează cheltuieli şi nu venituri (e.g. un teren poluat), ori un pachet de acţiuni în capitalul unei societăţi pe acţiuni insolvabile.

Activul patrimonial de asemenea cuprinde drepturile exclusive asupra obiectelor proprietăţii intelectuale în măsura în care ele au natură patrimonială. Aşadar, dreptul la paternitate asupra operei nu intră în patrimoniul autorului, dar dreptul la exploatarea operei — intră. Conturul activului patrimonial din definiţia legală este suficient de larg să includă şi drepturile subiective care nu pot fi calificate ca „drepturi civile" (adică drepturi care intră în conţinutul raporturilor juridice civile), dar au natură patrimonială. De exemplu, dreptul contribuabilului la rambursarea impozitului plătit excesiv, sau dreptul salariatului de a primi salariul, ori dreptul beneficiarului la o prestaţie socială de a primi această prestaţie. Sigur că, privitor la aceste drepturi, teoria patrimoniului uneori are aplicabilitate limitată. Aceste drepturi ar putea fi parţial insesizabile (adică nu pot fi urmărite de creditorii titularului pentru a-şi satisface creanţele) şi intransmisibile (nu pot fi înstrăinate şi nu se transmit prin moştenire). În fond, şi drepturile subiective civile pot fi intuitu personae, strict personale (e.g. dreptul de uz şi abitaţie, dreptul contractual de a fi întreţinut, dreptul legal la pensie de întreţinere a rudei sau a soţului, dreptul de a primi un tratament medical specific), şi de asemenea ar putea fi total sau parţial insesizabile ori intransmisibile terţilor, dar, ele oricum fac parte din patrimoniul titularului acelui drept.

Pasivul patrimonial cuprinde, în primul rând obligaţiile civile ale persoanei vizate, indiferent că au natură contractuală (e.g. obligaţia de a restitui un împrumut ori plăti un preţ) sau extracontractuală (e.g. obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat din accident, obligaţia de a rambursa cheltuielile comune ale proprietăţii comune sau ale moştenirii, obligaţia legală de întreţinere între rude sau soţi). Este irelevant dacă ele sunt constatate prin hotărâri judecătoreşti sau nu. Similar activului patrimonial, pasivul patrimonial include şi obligaţii patrimoniale de altă natură a persoanei vizate, care rezultă din alte raporturi juridice decât cele civile (e.g. obligaţia de a plăti un impozit; de a plăti o amendă contravenţională sau penală). Şi, la fel, nu contează dacă natura obligaţiei este intuitu rei (una curat comercială) sau intuitu personae (în considerarea persoanei, cum ar fi obligaţia avocatului de a oferi asistenţa contractuală la care s-a angajat faţă de client). Evident, nu toate aceste obligaţii sunt transmisibile la succesorii universali sau cu titlu universal ai titularului patrimoniului.

În opinia autorului Octavian Cazac, patrimoniul este o noţiune abstractă care însumează toate raporturile patrimoniale la care titularul patrimoniului este parte. [6]

Componentele patrimoniului, examinate mai sus, ajută la delimitarea noţiunii de patrimoniu de noţiunea de capacitate. Confuzia dintre aceste două noţiuni ar trebui evitată, deşi ele sunt strâns legate în dreptul civil şi ambele sunt prezentate ca totalităţi care aparţin unei persoane. Capacitatea civilă este o figură juridică premergătoare, însemnând aptitudinea generală şi abstractă a unei persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă, v. art. 24) şi de a le dobândi prin acte sau fapte proprii (capacitate de exerciţiu, v. art. 25). De exemplu, orice persoană fizică poate fi proprietar a unui imobil şi, ca regulă, orice persoană adultă poate de sine stătător încheia un contract pentru a cumpăra un imobil. Însă aceste drepturi nu sunt drepturi subiective dobândite, ci sunt drepturi-aptitudini. Patrimoniul este figura juridică următoare, însemnând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor dobândite deja. Pe când capacitatea de folosinţă, ca regulă, este egală pentru toţi (prin prisma principiul constituţional al egalităţii şi al nediscriminării), patrimoniul fiecăruia este diferit; fiecare este bogat sau sărac în felul său. Aşadar, adulţii A şi B au capacitate civilă egală acordată de lege, însă A deţine în patrimoniu un imobil, pe când B deţine o creanţă bănească (un depozit la bancă). În alte cuvinte, noţiunea de capacitate răspunde la întrebarea ce drepturi poate deţine o persoană şi cum le poate dobândi, pe când noţiunea de patrimoniu examinează ce efectiv, evaluabil în bani, deţine, la anumit moment, o persoană. O a doua distincţie este deci, că, deşi capacitatea civilă are în con ţinut toate drepturile şi obligaţiile civile, atât patrimoniale, cât şi nepatrimoniale; patrimoniul se preocupă doar de cele patrimoniale.

 

[1]  Vasilica, Vasile. Aspecte generale ale patrimoniului. [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [ https://ibn.idsi.md/sites /default/files/imag_file/318_321_Aspecte%20generale%20ale%20patrimoniului.pdf ]

[2] Stăiculescu, Ema. Patrimoniul.[Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe:[https://www.juridice.ro/418278/patrimoniul.html]

[3] Patrimoniul şi drepturile patrimoniale. [Accesat la 25.12.2021] Disponibil online pe: [ https://dreptmd.wordpress.com/cursuri- universitare/drepturi-reale/capitolul-i-patrimoniul-si-drepturile-patrimoniale/ ]

16

[4] Stoica, V. Drept civil. Drepturi reale principale ", ed.2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 4.

[5] Stoica, V. Op.cit., p.7

[6] Cazac, Octavian. Noţiunea de patrimoniu. [Accesat la 26.12.2021] Disponibil online pe:[ https://animus.md/adnotari/453/ ]

19