Locul ocupat de Organizația Națiunilor Unite în legitimarea și promovarea drepturilor omului este esențial. Juristul, diplomatul și omul politic René Samuel Cassin a fost unul dintre autorii declarației universale a drepturilor omului și președinte al Curții Europene a Drepturilor Omului din 1965 până în 1968, primind premiul Nobel pentru pace în 1968 și premiul drepturilor omului din partea națiunilor unite, în același an. Ca urmare a participării sale la război în 1914 este grav rănit pe front, fiind ulterior declarat mutilat. Acest aspect este esențial pentru că a determinat fondarea de către acesta a Uniunii federale a veteranilor mutilați de război (UFAC) – cea mai mare asociație de acest fel din 1917, și împreună cu Adrien Tixier a avansat ideea asupra dreptului veteranilor de a primi reparații bănești pentru pagubele pricinuite de război și atestate de confirmare a calităților acestora de combatanți ale acestora. În plus, acesta a mai creat, în 1926, un nou oficiu în sânul Oficiului național al veteranilor de război, care avea rolul de a suporta cheltuielile legate de protezele medicale necesare veteranilor mutilați în război. De asemenea, Cassin este și fondatorul Institutului liber de studiere a relațiilor internaționale (ILERI) din Paris, în 1948, care era specializat în studierea relațiilor internaționale și al diplomației, și președinte al Comisiei consultative pentru codificarea dreptului internațional și definirea drepturilor și a îndatoririlor statelor și a drepturilor omului, care avea să devină comisia națională consultativă a drepturilor omului. Între anii 1946-1958 acesta a fost reprezentantul Franței la ONU și membru al Comisiei drepturilor omului din cadrul ONU, fiind principalul inițiator al declarației universale a drepturilor omului, document pe care, în mare parte, l-a redactat el însuși. În acest context, René Cassin a avut inițiativa inserării calificativului de „universal” în titlul acestei Declarații[1].
Textul Declarației, inspirat din Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, enunță drepturile fundamentale ale individului, recunoașterea acestora și respectarea lor de către lege. În preambului Declarației se regăsesc considerentele care stau la baza necesității respectării drepturilor fundamentale ale omului de către toate statele, națiunile și regimurile politice. Textul preambulului și al declarației este inamovibil[2].
Potrivit unor opinii exprimate, sursele care stau la baza Declarației universale a drepturilor omului sunt numeroase. Dintre acestea amintim Cilindrul lui Cyrus[3] redactat de fondatorul imperiului persan, la care însă ne-am referit deja, în prima parte a acestui capitol. Alți autori precum Norberto Bobbio au fost de părere că Declarația de la 1948 își are punctul de pornire în dreptul natural, în teoriile contractului social (mai ales în teoria lui J. Locke) și în individualism care a înlocuit holismul comunităților anterioare[4]. Alături de aceste surse, s-au mai identificat și altele precum legătura dintre jus naturalism-ul anumitor filosofii ale secolului luminilor și adoptarea unor documente precum Declarația engleză de drepturi, Declarația americană de drepturi și Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului. Alți autori evidențăază divergențele consistente între „teoriile contractualiste” ale lui Hobbes, Locke și Rousseau și formularea Declarației de la 1789[5]. În lucrarea sa Blandine Barret-Kriegel insistă asupra diferenței dintre legea naturală și dreptul natural și afirmă că drepturile omului nu sunt nici legate de individualism, nici de teoria subiectului, ci de o anumită concepție despre umanitate prezentată de școala Salamanca[6].
Înainte de a trece mai departe, se impun anumite precizări legate de școala Salamanca. Sintagma „Școala Salamanca” desemnează renașterea gândirii în diferite domenii teologice. După propagarea Renașterii în toată Europa, la începutul secolului al XVI-lea, concepțiile tradiționale despre om, despre relația sa cu Dumnezeu și cu lumea au fost zdruncinate de apariția umanismului, de reformă, de marile descoperiri și de consecințele acestora. Toate aceste probleme au fost abordate de școala Salamanca. Fondatorii acestei școli de teologi și juriști: Francesco de Vitoria, Domingo de Soto, Martin dʼAzpilcueta, Tomás de Mercado și Francisco Suárez – jusnaturaliști și moraliști – au încercat reconcilierea thomismului cu noua ordine economică. Subiectele principale de studiu le-au reprezentat omul și problemele practice morale, economice, juridice, sociale ale acestuia. Datorită amplorii domeniilor tratate s-au diferențiat două școli aceea a Salmanticilor și a Conimbricilor[7].
Doctrina juridică a școlii Salamanca a reprezentat sfârșitul conceptelor medievale de drept, prin revendicarea libertății în Europa acelor timpuri. Drepturile naturale ale omului indiferent că se refereau la corp (dreptul la viață, dreptul la proprietate) sau la spirit (dreptul la libertatea de gândire, dreptul la demnitate) au devenit centru de interes. Școala Salamanca a reformulat conceptul de drept natural, ajungând la concluzia că toți oamenii împărtășesc aceleași drepturi, precum egalitatea sau libertatea. Noutatea adusă de această școală a reprezentat-o recunoașterea drepturilor indienilor americani, dar și concluzia că datorită faptului că omul nu trăiește izolat, ci în societate, legea naturală nu se limitează la individ. Francesco de Vitoria este cel care a dezvoltat pentru prima dată teoria asupra ius gentium sau dreptul persoanelor. În elaborarea teoriei sale, acesta a pornit de la ideea că există o putere suverană legitimă asupra societății în cadrul internațional care este condus după reguli juste și de respectare a drepturilor tuturor. Binele comun al universului are un rang superior binelui fiecărui stat. Aceasta înseamnă că relațiile dintre state nu trebuie să se bazeze pe forță, ci pe drept și justiție. Datorită ideii sale în acest sens, de Vitoria este considerat de unii ca fiind creatorul dreptului internațional. Pornind de la conceptul de ius gentium, Francisco Suárez a făcut distincție între ius inter gentes și ius intra gentes. În vreme ce ius inter gentes corespundea dreptului internațional modern, fiind comun marii majorități a statelor, ius intra gentes sau dreptul civil este specific fiecărei națiuni în parte[8].
O altă chestiune care i-a preocupat pe gânditorii școlii Salamanca a fost legată de proprietatea privată. Aceasta pentru că mereu a existat problema sărăciei și a fraternității oamenilor, dar și a interzicerii acumulării de bogății de către biserică. Orinele cerșetorilor considerau că posesia de bunuri și de proprietăți private este blamabilă din punct de vedere moral. Spre deosebire de aceștia, dominicanii și mai ales Thomas de Aquino se apărau arătând că proprietatea privată este o instituție umană neutră din punct de vedere moral. Membrii școlii Salamanca erau de părere că proprietatea are efectul benefic de stimulare a activității economice și pe cale de consecință a binelui general. Unii dintre reprezentanții acestei școli erau chiar de părere că dreptul de proprietate este o trăsătură modernă[9], în vreme ce alții erau de părere că dreptul de proprietate este o instituție cu efecte practice pozitive[10].
După cel de-al Doilea Război Mondial, aliații au adoptate „cele patru libertăți”: libertatea de exprimare, libertatea religiei, libertatea de a trăi la adăpost de necesități și libertatea de a trăi la adăpost de orice temeri. Carta Națiunilor unite a reafirmat „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane”, angajând toate statele membre în promovarea „respectării universale și efective a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale tuturor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”[11]. Pe lângă Carta Națiunilor Unite s-a considerat însă necesară și adoptarea unei declarații care să precizeze drepturile indivizilor. După votarea Declarației universale a drepturilor omului, care nu are decât o valoare declarativă și nu crează obligații juridice, Adunarea generală a ONU a dorit adoptarea unei Carte a drepturilor omului care să aibă forță obligatorie. Cu misiunea redactării acestei carte a fost însărcinată Comisia drepturilor omului din cadrul ONU. După negocieri îndelungate proiectul s-a conturat în contextul Războiului Rece, prin două acte complementare: Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice[12].
Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale[13] este compus din cinci părți în cadrul cărora sunt prevăzute drepturile indivizilor de a dispune de ei înșiși, egalitatea dintre femei și bărbați în ceea ce privește drepturile economice, sociale și culturale cuprinse în Pact, dintre care amintim: dreptul la muncă, la orientare și la formare; dreptul la condiții de muncă juste și favorabile; libertatea de asociere, dreptul la sindicat și dreptul la grevă; dreptul la un nivel de viață satisfăcător pentru individ și familia sa (acest drept face referire la hrană, la îmbrăcăminte și la locuință); dreptul de a fi ocrotit de foamete; dreptul de a beneficia de o stare de sănătate mai bună; dreptul la educație și la gratuitate progresivă în ceea ce privește învățământul secundar și învățământul superior; dreptul la gratuitate absolută în ceea ce privește învățământul primar pentru toți. Un Protocol facultativ referitor la drepturile economice, sociale și culturale a fost adoptat de către Adunarea Generală a ONU în data de 10 decembrie 2008, fiind deschis semnării statelor începând cu data de 30 septembrie 2009. Intrarea în vigoare a acestui protocol a consacrat „justițiabilitatea” dreptului la alimente întrucât permitea indivizilor din statele care l-au ratificat să fie ascultați de Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale al ONU în cazuri concrete de încălcare de către statul de origine a unuia dintre drepturile enunțate în Pactul internațional[14]. Mai trebuie amintit că, înaintea acestui Protocol nu exista nici un mijloc de plângere la nivel internațional, în cazul în care avea loc o încălcare a conținutului Pactului internațional I al ONU[15].
Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice a fost adoptat la New York, în data de 16 decembrie și cuprinde drepturile și libertățile clasice referitoare la persoanele fizice în relația acestora cu intervenția statală: dreptul la viață, interzicerea torturii, a sclavagismului și a muncii forțate, dreptul la libertate, și altele[16]. Acest al II-lea Pact al ONU a intrat în vigoare după ratificarea sa de către 35 de state, în data de 23 martie 1976, fiind direct aplicabil de către jurisdicțiile statelor semnatare. Este esențial de știut că acest pact a dat naștere Comitetului drepturilor omului. A mai fost ratificat și un Protocol facultativ, de către mai bine de 100 de state, și care le permite persoanelor particulare să depună plângeri cu privire la nerespectarea Pactului de către statele semnatare ale acestui protocol. Dintre drepturile prevăzute de acest al II-lea Pact internațional amintim: dreptul oamenilor de a dispune de ei înșiși și „de a dispune liber de bogățiile și de resursele lor naturale”; dreptul la viață și la „Convenția pentru prevenirea și reprimarea genocidului prin privarea de viață”; interzicerea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante; interzicerea sclavagismului și a muncii forțate; dreptul la libertate și la securitate și interzicerea încarcerării arbitrare; egalitatea în fața tribunalelor și a curților de justiție și dreptul la tăcere; dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; libertatea de exprimare și condițiile în care aceasta poate fi restrânsă; interzicerea oricărei propagande în favoarea războiului și a incitării la discriminare; dreptul la întruniri pașnice; dreptul la întruniri și la Organizația internațională a muncii; dreptul de a vota și de a fi ales în sufragiul universal; drepturile culturale ale minorităților[17].
Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice a fost semnat de 160 de state până la 20 ianuarie 2011. Primul protocol facultativ[18] la acest Pact internațional prevede un mecanism pentru rezolvarea plângerilor referitoare la încălcarea Pactului de către statele semnatare. Acest Protocol a fost votat odată cu Pactul la 16 decembrie 1966, intrând în vigoare în 23 martie 1976. În anul 2003 acesta era semnat de 104 state. Un alt protocol facultativ[19] care interzicea pedeapsa cu moartea a fost votat la 15 decembrie 1989 și a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Până în anul 2003 acesta avea 53 de state semnatare, iar în iulie 2011, potrivit unui raport al Consiliului drepturilor omului[20] acesta era ratificat de 73 de state[21].
Declarația universală a drepturilor omului arată care sunt drepturile inalienabile ale ființei umane, fiind propusă ca lege a drepturilor omului care reprezintă condiția umană a omului și care i-au foct conferite acestuia de către destin, de către puterea creatoare care l-a înzestrat cu rațiune, cu voință și cu onoare. Unii sunt însă de părere că Declarația universală a drepturilor omului este o filosofie, iar nu o lege. Prin urmare, aceasta ar trebui să fie ratificată sau recunoscută de către filosofi, iar nu de către legiuitori. Aceasta pentru că nici un parlament nu poate dispune de o filosofie. „În caz contrar, ar trebui propusă în parlament ratificarea teoriei relativității lui Einstein sau teoria existenței vieții pe alte planete”[22].
Adoptarea Declarației universale a drepturilor omului s-a făcut la data de 10 decembrie 1948, prin exprimarea a 48 de voturi pentru și 8 abțineri. Pertinența textului este clară raportat la ieșirea dintr-un conflict în care fuseseră puse în joc principiile fundamentale care trebuiau să condiționeze regulile de viață ale unei societăți umane evoluate. Cel de-al Doilea Război Mondial a avut consecințe devastatoare din punct de vedere al curmării de vieți omenești, toate ca rezultat al utilizării unor metode și tehnici sofisticate produse ale industrializării. Acest război a pus în practică un proiect de exterminare în masă gândit astfel de unele „minți bolnave” ale acelui secol, care nu aveau respect pentru viața umană, pentru demnitatea umană și pentru drepturile omului. Serge Bernstein a considerat că acest război a îmbrăcat caracterului unui conflict ideologic între totalitariști și adepții principiilor democratice[23].
Noua organizație al cărui obiectiv îl reprezenta păstrarea păcii mondiale, a manifestat necesitatea de a preciza principiile în numele cărora aceasta înțelegea să își atingă scopul stabilit prin Carta ONU: „necesitatea fondării păcii mondiale pe rezolvarea problemelor internaționale de natură economică, socială, intelectuală și umanitară și pe dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale ale tuturor, indiferent de rasă, de sex, de limbă sau de religie”. Acest aspect precizat de Declarația universală a drepturilor omului plasează acțiunea ONU și a „noii lumi” pe care aceasta dorește să o creeze „sub inspirația principiilor filosofice de natură universală”. Din punctul de vedere exprimat de S. Bernstein, această Declarație a avut la bază două precedente istorice care au jucat un rol fundamental în istoria elaborării democrației liberale. Primul îl reprezintă Declarația de independență a Statelor Unite semnată la 4 iulie 1776, care a fost inspirată de ideile filosofice ale lui J. Locke asupra existenței „drepturilor naturale” ale omului, și care a stat la baza revoltelor coloniilor din America pentru apărarea vieții și a libertăților acestora și pentru crearea condițiilor care să le permită asigurarea unei căi deschise spre împlinirea fericirii. La acesta se adaugă Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789 care este un ansamblu de reguli juridice care definesc drepturile civile și politice ale indivizilor. Menționăm că, potrivit acestui autor, aceste două documente premergătoare ale Declarației, sunt primele care enunță „drepturile naturale” ale indivizilor: libertatea, proprietatea, securitatea și rezistența în fața opresiunii, și tot prin acestea se afirmă și ideea de suveranitate a națiunii formată de indivizii legați prin contractul social[24].
Acesta este cadrul în care se situează Declarația universală a drepturilor omului. Adoptarea acesteia nu justifică numai un război de independență sau o revoluție politică întreprinsă în numele principiilor, ci este reprezentarea unei lumi noi născută din înfrângerea regimurilor care negau drepturile omului. Dezvoltarea principiilor care stau la baza drepturilor omului au dus la concluzia că ideea de drepturi ale omului este percepută în funcție de evoluția contextului social. În opinia lui Serge Bernstein, termenul „universal” trebuie privit cu precauție și cu un anumit relativism al valorilor pe care le propune Declarația. Aceasta pentru că Declarația nu avea, la acel moment forță de lege, dar și pentru că în acel moment istoric, aceasta reprezenta „o formă de orizont ideal, un model pentru toată lumea”. Ori trebuie avut în vedere faptul că redactorii Declarației universale a drepturilor omului au enunțat un act de încredere în progresul societăților umane, pe calea adoptării principiilor fundamentale cu vocație socială ale democrației liberale[25].
Dintre drepturile care s-au bucurat de proclamare în cadrul Declarației universale a drepturilor omului amintim: nașterea liberă și egală în demnitate și în drepturi a ființelor umane și fraternitatea între toate ființele umane (art. 1); posibilitatea prevalării de drepturile prevăzuite în cuprinsul Declarației de către orice persoană indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări, statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țara sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate (art. 2); libertatea și securitatea ființei umane (art. 3); interzicerea sclavagismului și a comerțului cu sclavi (art. 4); interzicerea torturii, a pedepselor sau a tratamentelor crude, inumane sau degradante (art. 5); dreptul persoanelor la recunoașterea personalității juridice (art. 6); egalitatea persoanelor în fața legii, fără nici o discriminare (art. 7); dreptul la protecție efectivă din partea instanțelor juridice naționale (art. 8); interzicerea arestării, deținerii sau a exilării arbitrare (art. 9); obligația audierii echitabile și publice în materie penală de către un tribunal independent și imparțial (art. 10); prezumția de nevinovăție în materiepenală, principiul neretroactivității legii penale, dar și principiul aplicării legii penale mai favorabile (art. 11); principiul inviolabilității vieții private, a vieții de familie, a domiciliului și a corespondenței (art. 12); libertatea de circulație și de alegere a reședinței (art. 13); dreptul la azil (art. 14); dreptul la cetățenie (art. 15); libertatea de căsătorie și egalitatea dintre soți (art. 16); dreptul la proprietate (art. 17); dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și de alegere a religiei (art. 18); dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării (art. 19); dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică (art. 20); dreptul de a participa și de a fi ales în funcții de conducere a treburilor publice și dreptul de organizare a alegerilor în acest sens, prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret (art. 21); dreptul la securitate socială (art. 22); dreptul la muncă, la alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva șomajului, la retribuție echitabilă satisfăcătoare, la întemeierea și la afilierea la sindicate (art. 23); dreptul la odihnă și recreație, la limitarea rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite (art. 24); dreptul la un nivel de trai care să asigure sănătatea și bunăstarea persoanei și a familiei sale, dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe, etc., și dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire deosebite, dar și egalitatea copiilor născuți în afara căsătoriei cu cei născuți în căsătorie (art. 25); dreptul la învățătură, gratuitatea învățământului elementar și general (art. 26); dreptul la cultură și proprietatea intelectuală (art. 27); dreptul la respectarea tuturor drepturilor amintite (art. 28); și obligațiile tuturor persoanelor care decurg din drepturile stabilite prin Declarație (art. 29)[26].
În ciuda tuturor acestor drepturi care au fost reglementate prin Declarația universală a drepturilor omului, la adresa acesteia au fost formulate și unele critici. Amintim astfel, critica formulată de către reprezentantul permanent al Statelor Unite, de pe lângă Națiunile Unite între anii 1981-1985, Jeane Kirkpatrick, care se referea la absența garanțiilor juridice pozitive ale drepturilor prevăzute în Declarație. O altă critică se referea la presupusa universalitate a drepturilor prevăzute în Declarație. Aceasta pentru că datorită relativismului cultural al statelor care erau părți la Declarație, respectarea drepturilor prevăzute în cuprinsul acesteia nu se făcea la nivel universal[27].
După Carta Națiunilor Unite și Declarația universală a drepturilor omunui, noțiunea „drepturile omului” s-a bucurat de extindere, legiferare și de crearea unor dispozitive care aveau rolul de a veghea la respectarea acestora. Câteva dintre evenimentele marcante în acest sens au fost[28]:
- Adoptarea de către ONU a Pactului internațional referitor la drepturile civile și politice și a Pactului internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale (1966);
- Crearea unor mecanisme de anchetă de către Comisia ONU (1967);
- Organizarea de către Comisia națională consultativă a drepturilor omului (CNCDH) a primei reuniuni internaționale a instituțiilor naționale pentru promovarea și protejarea drepturilor omului (Paris, 1991);
- Adoptarea de către Adunarea generală a Națiunilor Unite a Decarației și a programului de acțiune de la Viena în 1993 – docmument care stă la baza creării instituțiilor naționale pentru garantarea drepturilor omului și a Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru drepturile omului;
- Crearea Consiliului drepturilor omului al ONU în 2006.
[1] Glenda Sluga, René Cassin: LeS Droits de l’Homme and the Universality of Human Rights, 1945-1966, în vol. Stefan-Ludwig Hoffmann (edit.), Human Rights in the Twentieth Century, Cambridge Univ. Press, New York, 2011, pp. 107-124.
[2] Idem.
[3] Michael Woods, Mary B. Woods,"Seven Wonders of the Ancient Middle East", Publicat de Twenty-First Century Books, 2008. p. 28: „Unii cercetători moderni au numit aceste cuvinte prima declarație mondială a drepturilor omului”.
[4] Norberto Bobbio, Le futur de la démocratie, Le Seuil, Paris, 2007.
[5] Etienne Balibar, La proposition de lʼégalité, PUF, Paris, 2010.
[6] Blandine Barret-Kriegel, Les droits de l'homme et le droit naturel, PUF, Paris, 1989.
[7] Andre A. Alves, Jose M. Moreira (edit.), The Salamanca School, vol. 9, The Continuum International Publishing Group Ltd, New York, 2010.
[8] Idem.
[9] Este vorba despre Diego de Covarrubias, Ibidem, p. 16.
[10] Luis de Molina, Ibidem, p. 19.
[11] Carta Națiunilor Unite, preambul și art. 56.
[12] Chadwick F. Alger, The United Nations System, ABC – CLIO, California 2006.
[13] http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-I/index.html
[14] Protocolul facultativ referitor la drepturile economice, sociale și culturale - http://treaties.un.org/doc/Publication/CTC/Ch_IV_3_a.pdf ; http://www.fao.org/righttofood/news34_fr.htm ;
[15] http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_%C3%A9conomiques,_sociaux_et_culturels
[16] Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice - http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-II/index.html
[17] Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice - http://www.humanrights.ch/fr/Instruments/ONU-Traites/Pacte-II/index.html
[18] http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-one.htm
[19] http://www2.ohchr.org/french/law/ccpr-death.htm
[20] Este vorba despre: Document A/HRC/18/20 des Nations Unies, § 4 - http://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_international_relatif_aux_droits_civils_et_politiques#cite_note-1
[21]Chadwick F. Alger, op. cit.
[22] J. W. Nickel, Making Sense of Human Rights, Blackwell Publishing, Malden, 2007, pp. 8-13 și pp. 191-197; http://www.tebyan.net/index.aspx?pid=64532
[23] Serge Bernstein, „Le Contexte historique de la Déclaration universelle des droits de lʼhomme”, în Le Parlement et les droits de lʼhomme – lucrare publicată cu ocazia celei de-a 50-a aniversare de la Declarația universală a drepturilor omului, decembrie 1998, http://www.assemblee-nationale.fr/histoire/dudh/recueil5.asp
[24] Idem.
[25] Idem.
[26] Declarația universală a drepturilor omului, 10 decembrie 1948, Paris, http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/.
[27] Johannes Morsink, The Universal Declaration of Human Rights, Origins, Drafting and Intent, University of Pennsylvania, Pennsylvania, 1999.
[28] Idem.