Noțiunea de victimă și aspecte conceptuale

Noțiunea de victimă își are originea în concepțiile religioase timpurii despre suferință, sacrificiu și moarte. Această concepere a victimei era răspândită în civilizațiile antice, în deosebi în Babilonia, Palestina, Grecia și Roma.

Victimă poate fi considerat omul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu fizic (vieții, sănătății și libertății fizice,) moral (umilirea cinstei și demnității sau material în urma acțiunilor altor persoane, comportamentului său, evenimentelor ori întâmplărilor nenoricite. Totodată, victimă poate fi și o comunitate de oameni, dar într-o anumită formă de integrare. Victima poate fi recunoscută și persoana juridică, dar ea nu deține calități de victimă. Victima integrativă se manifestă în cazul când paguba, cauzată în urma acțiunilor ilicite, fiind îndreptată împotriva comunității, se materializează în cauzarea daunelor nemijlocit persoanelor, care formează această comunitate. Astfel victima integrativă reprezintă o comunitate de oameni, care deține anumite caracteristici: toate persoanele, care constituie comunitatea, trebuie să dețină cel puțin o calitate comună, care ar condiționa predispunerea victimalăîn cadrul victimității generale și speciale ( spre exemplu, naționalitatea, apartenența grupului de deținători ai acțiunilor etc.); unitatea trebuie să dețină victimitate aditivă; structura internă a comunității, rolurile constitutive ale acesteia, trebuie să fie astfel ca victimizarea comunității să fie imposibilă fără ca prejudiciul sa fie cauzat nemijlocit majorității sau tuturor membrilor acesteia. Victima și infracțiunea sunt noțiuni de raport. Dacă nu există infracțiune atunci nu există nici victimă. [1 p.8 ]

Conform Declarației principilor de bază privind justiția în cazul victimelor și abuzului de putere [2 p.179] victima este definită ca acea persoană care, individual sau în colectiv, a suferit o vătămare constatând într-o atingere adusă integrității sale fizice sau psihice, o suferință morala  o perdere materială sau o încălcare gravă a drepturilor ei fundamentale, din cauza unor omisiuni care contravin legilor penale în vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naționale în materia drepturilor omului.

Pentru ca victimele să fie cât mai bine protejate ar trebui să existe o mai bună cooperare între poliție, procuratură, instanțele de judecată, diverse organizații neguvernamentale și instituții din sfera serviciilor sociale, educației și  din sfera sănătății.

Modul în care victima este tratată de personalul de specialitate cu care intră în contact contribuie în mod decisiv la recuperarea acesteia. Astfel, specialiștii ar trebui să cunoască faptul că victemele sunt sensibile la modul în care sunt abordate,  multe dintre acestea trăiesc o nevoie acută de a li se recunoaște statutul de persoana care a suferit de pe urma alteia, mai grav este faptul că un număr considerabil al vicitmelor își exprimă insatisfacția față de specialiștii care se manifestau dur, cinic și suspicios, un astfel de comportament ducând la așa zisă ,, a doua vicitmizare”.

Actuala reglementare a codului penal și a celui procesual penal este centrată pe persoana infractorului, fără să acorde o mare atenție victimei infracțiunii, cu atât mai puțin protecției acesteia. Conform legislației în vigoare, aici referindu-se la Codul de Procedura Penală, nu este definită și prin urmare nici folosită noțiunea de victimă a infracțiunii, ci se utilizează noțiunea de persoană vătămată printr-o infracțiune. Persoana vătămată [3 art.77] este acea persoană care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală.

Dificultățile pecare victima le întâmpină, atât în instantă cât și la nivelul poliției, pot să fie reglementate cu sprijinul pe care sisitemul de probațiune îl poate acorda victimei. Probațiunea în demersurile ei este susținutăde o serie de prevederi ale unor acte internaționale. Astfel, asistența acordată victimelor conform Declarației de principii fundamentale de justiție referitoare la victimele criminalității și ale abuzului de putere face referire la:

• acordarea de sprijin material, asistența medicală, psihologica și sociala necesară, prin mijloace guvrnamentale, voluntare sau comunitare.
• informare vicitmelor cu privire la serviciile sociale și de sănătate ce le au la dispoziție și alte forme de asisteță la care au acces direct.
• oferirea de sprijin sau asistența prompta și eficientă victimelor de către reprezentanții poliției, justiției, serviciilor de sănătate și alte instituții la orice oră din zi sau noapte.
• îndreptare atenției în acordarea de servicii și asistența victimelor către cei care au nevoi speciale datorate vatămărilor sau a altor factori. [4 p.190 ]

Un alt act internațional, Recomandarea 21/1987 a Consiliului Europei privind asistarea victemelor și prevenirea victimizării acordă o atenție specială vulnerabilității unor categorii de victime. La art. Această recomandare promovează asigurarea victemelor infracțiunilor   familiilor acestora, mai ales a celor vulnerabili, prin:

• acordarea ajutorului în caz de urgență, incluzând și protecția represaliilor agresorului.
• asgurarea unei asistențe medicale, psihologice, sociale și materiale permanente.
• informații cu privire la drepturile victemelor.
• asistența juridică pe timpul desfășurării procesului. [5 p.191]

Astăzi, în unele jurisdicții se face un efort mult mai mare pentru a realiza ceva pentru victime și pentru urmașii acestora, încercându-se să-i aducă pe cât posibil la situația anterioară infracțiunii.

Drepturile victemelor în sistemul juridic se asigură prin programele întroduse atât în beneficiul victimei cât și în beneficiul urmașilor aceteia, cele cu privire la asistența victimelor și  programele de compensare a acestora. [6 p.375]

În trecut victima era privită ca o sursăde informție, în prezent se pune accent pe o justiție centrată pe nevoile victimei și pe impactul pe care infracțiunea l-a avut asupra sa, luându-se în considerare următoarele acte internaționale [4 p.4 ]:

Recomandarea nr. R(85) 11 a Comitetului de Ministri privind poziția victimei în contextul dreptului penal și procesul penal

• mută pentru prima dată accentul de pe infractor pe victimă în contextul procedurii penale. Chiar dacă, în mod tradițional, sistemul de justiție penală reglementează relația statului cu infractorul, guvernele statelor membrelor ale Consiliului Europei sunt încurajate să reorganizeze sistemul de justiție penală în sensul protejării și asisteței victimelor în funcție de nevoilelor specifice.

• protecția victimei reprezintă un obiectiv nu numai din perspectiva traumei suferite și nevoii de recuperare, dar poate fi deziderat cu atât mai mult cu cât calitatea urmăririi penale rezultă de cele mai multe ori din cooperarea cu victima în calitate de martor. Cu cât victima este mai motivată și mai susținută să coopereze cu procurorul, cu atât este mai probabilă obținerea unei condamnări.

• la nivelul poliției, parchetului și instanțelor judecătorești, Recomandarea sugereazăpregătirea personalului în vederea abordării victimei într-o manieră suportivă, constructivă și empatică.

• victima trebuie să fie informată atât cu privire la drepturile sale, cât și cu privire la derularea procedurii penale. În cazul în care victima nu este de acord cu soluția procurorului sau judecătorului, statele membre trebuie să creeze mecanisme de apel și recurs.

• opinia victimei trebuie consemnată și luată în considerație ori de câte ori este posibil.

• tratamentul victimei trebuie să fie de natură să protejeze demnitatea și dreptul la viața privată a acesteia. În cazul în care infractorul nu vrea sau nu poate să asigure compensarea victimei, statul, în numele solidarității sociale, ar trebui să preia această funcție.

• dacă victima are motive să se teamă de infractor, victima și familia sș fie incluse în programele speciale de protecție.

• Recomandarea R(85)11 menționează pentru în mod explicit medierea și concilierea ca modalități posibile de soluționare a litigiilor între victimăși infractor.

Decizia cadru a Consiliului Uniunii Europene (2001/220/JHA) privind poziția victimei în procedura penală

Accentul documentului cade mai ales asupra tratamentului victimei în procedura penală și doar tangențial atinge problema asistenței victimei.Scopul implicit al Deciziei este de a preveni victimizarea secundară  a victimei și de a îmbunătăți calitatea urmăririi penale. Astfel, victima trebuie să fie tratată de poliție sau organele judiciare într-o manieră care să permită repectarea demnității umane, a dreptului la viața privată, a dreptului de a finprotejat pe durata procedurii penale și după finalizarea acesteia. În cadrul instanțelor, trebuie create zone de așteptare distincte pentru victime, procedura penală să uzeze cât mai puțin de practica confruntărilor cu infractorul etc.

Asistența victemelor în perspectiva Deciziei cadru 220/2001

• victimele trebuie să beneficieze de asistența și protecția din partea statului;

• nevoile victimelor trebuie să fie acoperite într-o manieră ,,comprehensivă, coordonată, să evite soluții parțiale sau inconștiente”

• informațiile pe care trebuie să le primească vicitma nu trebuie să se refere doar la drepturile, serviciile, procedurile, consecințele acestora etc., ci și lacondamnarea sau liberarea agresorului. Această măsură să impună mai cu seamă în cazul în care sunt motive să se creadă că vicitma poate fi în pericol.

Articolul 6 al Deciziei se referă exclusiv la asistența specifică acordată victimei. Aceasta trebuie să cuprindă accesul gratuit al victimei la sfaturi cu privire la rolul ei în procedura penală și asistența juridică de care poate beneficia.

În România, ținându-se cont de nevoile de protecție ale vicitmelor și de documentele europene cu privire la protecția victimelor infracțiunelor, în anul 2004 a fost adoptată Legea nr. 211, privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor. Acest proiect instituie patru categorii de măsuri, care se adresează în mod direct nevoilor victimei: informarea victimei cu privire la drepturile pe care le are, consilierea psihologică, asistența juridică gratuită și compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracțiuni. De asemenea această lege specifică clar că Ministerul Justiției și Ministerul Administrației și Internelor, au obligația de a asigura specializarea personalului care stabilește legături directe cu victimele infracțiunilor.

Dintre cele patru măsuri mai sus menționate,cea care-i revine serviciului de probațiuneeste oferirea de consiliere psihologică victimelor unor infracțiuni. Potrivit acestei legi, consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracțiuni care, fiind săvârșite cu violență sau aduc atingere libertății sexuale a persoanei, produc nu numai o traumă fizică, ci și una psihologică. Aceste infracțiuni sunt: tentativa la infracțiunea de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, lovirea sau alte violențe și vătămarea corporală gravă a victimei, infracțiunile de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală săvârșită cu violență, corupție sexuală, rele tratamente aplicate minorului și victimelor infracțiunilor privind prevenirea și traficul de persoane.

Serviciile de probațiune asigură vicitmelor infracțiunilor consiliere psihologică în mod gratuit, pe o perioadă de cel mult trei luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni.  

Pot acorda servicii de consiliere psihologică victimelor infracțiunilor sau alte forme de asistență și organizațiile neguvernamentale, independent sau printr-un parteneriat cu autoritățile administrației publice. Cele mai întâlnite servicii pentru victime în cadrul sistemului de probațiune [8 p.14 ] includ: evaluarea impactului infracțiunii asupra victimei, menținerea legăturii cu victima, despăgubirea pentru pierderilesuferite, elaborarea de rapoarte și informații privind sistemul justiției penale.

Între activitățile nou apărute se numără medierea victimă – infractor. Medierea presupune [9 p.15] împăcarea celor doi actori ai actului criminal, urmărindu-se în primul rând înlaturarea oricăror nemulțumiri și frustări care netratate determină un adevărat perpetum – mobile infracțional.

Potrivit lui Ioan Durnescu [10 p.4], mediarea reprezintă o formă de soluționare a conflictului între victimă și infractor cu ajutorul unei trețe persoane obiective numită mediator.

Profesia de mediator este reglementată de Legea 192/2006. Activitatea de mediere este expresia justiției restaurative deoarece aceasta schimbă focalizarea de pe infractor pe victimă. Infracțiunea este văzută ca peo daună împotriva persoanei, nu ca unprejudiciu adus statului. Mediera este un proces ce asigură victimei interesate posibilitatea de a se întâlni cu infractorul într-un context sigur și organizat. Prin intermediul mediatorului, victima poate să – i facă infractorului cunoscut felul în care infracțiunea a afectat-o, să primească răspunsurile la întrebările pe care le are, să se implice direct în dezvoltarea unui plan restaurativ care să-l tragă  la răspundere pe infractor în plan financiar pentru daunele provocate.

Justiția restaurativă dă o nouă viziune asupra pedepsei, aceasta urmărește refacerea echilibrului perturbat prin comiterea unei infracțiuni, împăcând infractorul atât cu societate cât și cu victima. Răspunderea infractorului pentru fapta comisă este văzută prin asumarea faptei și dorința de repararea daunei produse. Justiîia restaurativă vizează obținerea unor rezultate cât mai bune prin impicarea victimei cu infractorul, acest lucru realizându-se fără constrângeri prin întâlniri de grup și medierea victimei cu infractorul. Acest mod de gândire include trei principii [11 p.7 ]:

• dacă infracțiuneainclude maimult decât încălcarea legii atunci justiția trebuie să lucreze cu victima, infractorul și comunitatea.
• dacă infracțiunea include mai mult decât o încălcare a legii atunci victima, infractorul și comunitatea trebuie să aibă șansa unei implicări active în justiție cât mai din timp și cât mai mult.
• dacă infracțiunea reprezintă mai mult decât încălcarea legii atunci trebuie regândite rolurile și responsabilitățile statului și ale comunității.

Prin serviciul de asisitare și consiliere oferit de către consilieriide probațiune victimelor infracțiunii se încearcă pe cât posibil reîntegrarea persoanei în viața comunității, ca o persoană de sine stătătoare și productivă. Personalul de specialitate nu ar trebui să se limiteze la o simplă tolerarea prezenței persoanei în societate ci ar trebui să o ajute pe aceasta să construiască relații sociale normale caracterizate de respect, angajament și socializare deoarece nu numai infractorul are nevoie de reântegrare ci și victima. Victima de cele mai multe ori împărtășește aceași soartă ci infractorul, aceea a stigmatizării.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Victimologie și psihologia victimei, Note de curs, Bulat Irina, lector univ. Chișinău,2013
2. apud Abraham, Pavel, Nicolaescu,Victor și Isac, Bogdan, op.cit., 2001
3. Codul de procedură penală.
4. Idem.
5. Ibidem
6. Abraham, Pavel, (coord.),Bohn, Robert-M. și Haley, Keith-N., Justiția penală, o viziune asupra  modelului american, Editura Expert, București, 2002
7. Durnescu, Ioan, Administrarea comunitară a justiției (suport de curs), Facultatea de Sociologie și Asistența Socială, Universitatea din București,2009
8. Fartala, Valeriu, Sisteme de probațiune (suport de curs), Facultatea de Sociologie și Asistența Socială, Universitatea din București, 2007
9. Idem
10. Durnescu, Ioan, Administrarea comunitară a justiției (suport de curs), op.cit., 2009
11. Fartala, Valeriu, Sisteme de probațiune (suport de curs), op.cit,2007